Arta și cultura etatist-corporatistă

Nici o altă guvernare din ultimii 20 de ani nu a modificat într-o măsură atît de mare modul în care cetățenii României se raportează unii la alții și se percep pe ei înșiși drept societate ca anii Boc, Boc, Boc și Ungureanu. Cît se poate de interesant, în prezent PDL pare a fi în răspăr de idei cu propriii alegători, cel puțin potențiali: recentele tăieri și schimbări de statut de la Institutul Cultural Român (ICR), închiderea TVR Cultural și, cea mai nouă, vidarea de fonduri a Administrației Fondului Cultural Național (AFCN) au fost salutate de electoratul dornic să elimine statul, pentru care artiștii sînt sinecuriști incapabili să reziste în privat, în timp ce partidul însuși sare în apărarea „intelectualilor“. E o întreagă perversiune aici – dar există și un sistem de gîndire.

Deși, judecînd după alegerea pentru Ministerul Culturii și după ce spune piața bîrfelor în materie de viitor președinte al ICR, de cultură în regimul bielă-manivelă al USL se ocupă Partidul Național Liberal, PNL nu are, în al său proiect de guvernare de „a doua modernizare a României“, nici un punct dedicat culturii. Nici USL, de altfel, nu are – doar Partidul Social-Democrat. Un program vecin cu cel pe care-l vîntura, mai demult, PRM: axat exclusiv pe spiritul național, pe tradiții, pe întreținerea patrimoniului național și, mai ales, pe întărirea instituțiilor publice de cultură (singurul aspect cu acoperire ideologică e legat de reintroducerea în circuitul cultural a căminelor culturale de la sate). Și aici rezidă sistemul de gîndire: cu PNL la manivelă sau nu, la o mai atentă privire, inițiativele culturale ale USL din aceste trei luni nu sînt semne ale dorinței de a ucide cultura, ci, în bună logică PSD (și aviz celor care se bucură de cum scad cheltuielile statului), de a o etatiza total. În timp ce, pînă acum, PDL a colonizat-o.

Să începem cu faptele. Ultima veste de pe frontul cultural românesc s-a dovedit a fi una bine ascunsă în meandrele juridice ale unei Ordonanțe de Urgență ce datează de pe 8 august și poate fi aprobată cel mai devreme pe 9 septembrie: Loteria Română nu va mai direcționa parte din încasări pentru achizițiile de carte din bibliotecile publice (începînd de la 31 decembrie 2013) și nici către Administrația Fondului Cultural Național (începînd de la 1 ianuarie 2013). Chestionat public, ministrul Culturii, Puiu Hașotti, susține că o directivă europeană impune României ca profiturile tuturor companiilor naționale să se ducă la buget și că banii vor veni în continuare la AFCN – de la buget. Știm: cam trei sferturi din ce se întîmplă în România, de regulă – de rău, e pentru că așa spune UE.

Dar: nota de fundamentare a Ordonanței nu zice nimic de nici o directivă, cei 2% care reveneau AFCN se prelevau din încasări (erau o obligație de plată), nu din profit (care se stabilește după achitarea obligațiilor de plată), și nu există nici un proiect despre vreo redirecționare bugetară. Se abrogă, nu se modifică. În plus, după cîțiva ani de interimat la conducerea AFCN, „acoperit“ de Cristian Vasile Petcu (numit, acum, șef la Institutul Național al Patrimoniului), în același regim interimar instituția e condusă de Andreea Uvegheș, contabila-șefă a AFCN, ceea ce nu poate decît să sporească impresia de precaritate.

Partea cea mai importantă – despre ce bani vorbim. În ultimii doi ani, bugetul de proiecte (culturale și editoriale) al AFCN a navigat în jurul a două milioane de euro (opt milioane de lei). Cu acești bani s-au cofinanțat zeci de proiecte – puține dintre ele, ale unor instituții publice al căror buget îl echivalează aproape pe cel integral al Fondului Cultural Național. Teatrul Național din Cluj a primit în 2011 o subvenție de 4,8 milioane de lei. Teatrul Național din Craiova– 4,6 milioane. Muzeul Țăranului Român, beneficiar al unor finanțări AFCN – 7,1 milioane (șase milioane, estimarea pentru 2012). Iar Muzeul Național de Artă al României – 14 milioane de lei (toate cifrele provin din rapoartele anuale publicate pe site-ul Ministerului Culturii).

Suma maximă pe care o putea primi un proiect cultural – pentru categoriile Artele Spectacolului, Arte Vizuale și Noile Media, Patrimoniu Imaterial, Patrimoniu Cultural Național, Arhitectură și Design, Intervenție culturală, Educație Culturală, Management cultural și Formare profesională, Activități muzeale – a fost în 2012 de 70.000 de lei (16.000 de euro). Ca și în cazul tăierii bugetare de la Institutul Cultural Român, de 14,8 milioane de lei, e vorba despre bani de semințe – cu atît mai mult în cazul în care, la fel ca mulți dintre cei care și-au dat cu părerea în ultimele zile, crezi că decît pe cultură, mai bine dai sumele astea la pensii…

Evident, cele două milioane de euro de la AFCN nu se identifică celor 2% din încasările Loteriei, pentru că Fondul Cultural Național are o arie vastă de surse de alimentare: taxe pe materiale erotice, pe „sex la telefon“ („servicii vocale cu conținut erotic“), cote din vînzarea de fonograme și videograme „cu conținut nerecomandat minorilor“, din vînzarea de artă, din vînzarea bunurilor culturale mobile și a imobilelor de patrimoniu – aici fiind în jur de 1% – etc. (grupabile în două categorii: taxe pe viciu și taxe pe exploatarea patrimoniului). Multe. Dar ce să vezi? Colectarea acestor sume cade, prioritar, în sarcina Ministerului Culturii și a serviciilor sale deconcentrate, care, conform unei scrisori deschise adresate de AFCN ministerului în iunie 2011 (și postate pe site-ul AFCN), nu sînt în stare să le colecteze. Nici aceste instituții, nici ANAF-ul (adică Fiscul). Ba chiar, de cînd de marcajele holografice destinate fonogramelor nu se mai ocupă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ci Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA), nimeni nu mai percepe taxa de 10% destinată AFCN – că e un fel de viciu legislativ. Iar pe alocuri, cu ANAF-ul și cu Oficiile Registrului Comerțului în teritoriu (care ar trebui să spună ce firme se ocupă cu chestii pentru care trebuie să contribuie la Fondul Cultural Național) nu se poate colabora. Ca să parafrazez scrisoarea AFCN, de vreo 14 ani, de cînd există acest fond (înființat în 1998), cine a vrut să-și îndeplinească obligațiile de plată a făcut-o, cine nu, nu. AFCN depinde de banii Loteriei pentru că Loteria plătea. E atît de simplu. C-o să dea Ministerul Culturii banii de la el? Păi pînă acum avea atîția bani de strîns și s-a dovedit că nu poate, are cineva încredere?

Partea „distractivă“ a întregii afaceri – dacă luăm în considerație tendința destul de răspîndită, în ultima vreme, de a expedia mediul artistic să se descurce în privat, nu „din banii noștri“ – e că 1) banii AFCN nu sînt din contribuții, nu sînt „ai noștri, ai tuturor“ (decît dacă ești patron în industria pornografică sau a jocurilor de noroc, de exemplu)[i], și 2) tăierea surselor de alimentare a AFCN afectează tocmai sectorul privat din cultură, de vreme ce majoritatea beneficiarilor au fost, de-a lungul timpului, ONG-uri și alți operatori independenți și nu instituțiile de stat.

Iar asta s-a întîmplat și în cazul ICR și al TVR Cultural: cel mai afectat a fost sectorul de proiecte, operatorii independenți și artiștii individuali, nu sectorul cultural de stat. Care, estimez eu, nici nu va fi fundamental zdruncinat – în primul rînd, pentru că impresia generală (și în general confirmată, la nivel de peisaj, chiar dacă situația diferă major de la caz la caz) e că, prin modul tradițional subiectiv de „numire“ a directorilor și de acordare a subvenției, el e controlabil prin definiție. Sectorul cultural de stat a fost domesticit în timpul Guvernului Năstase – cînd a trebuit să plătească pentru libertățile luate în cei patru ani de Convenție Democrată, iar mainstream-ul cultural a fost învățat cu anasîna ce trebuie și ce nu trebuie să facă pentru a-și păstra privilegiile (le sugerez cititorilor să observe cîte dintre instituțiile culturale de stat implicate în proiecte ale ICR sau cărora proiectele le sînt direct afectate de tăierea de buget de aici au avut ceva de spus public pe acest subiect). Arta generată de sectorul public de stat e percepută – și de cele mai multe ori și este – ca fiind orientată spre autoreproducere, metareflexivitate în defavoarea reflectării actualității și deja în cel mai bun caz cultivarea unor standarde prestabilite de receptare.

Paranteză. Discuția asupra felului în care finanțarea publică („de la stat“) influențează „conținutul“ artistic – dacă nu cumva exercită din principiu o presiune de conformitate cu direcțiile oficiale ale guvernării –, altfel spus, cît de independentă poate fi arta cu finanțare publică, nu e una care ar trebui din start respinsă. Sigur că presiuni (informale, psihologice etc.) există, doar că ele nu vin dinspre finanțator (statul), ci dinspre producător (care e public sau privat), care, doar în cazul instituțiilor publice, e un soi de middleman cu puteri speciale: „taxa de non-combat“  (neintrarea în conflict ideologic, care nu e, de multe ori, cerută, ci oferită voluntar, pentru că e coerentă cu propriile interese) pe care-o plătește finanțatorului îi asigură „libertatea“ de a-și impune direcțiile – orientate, de cele mai multe ori (chiar și cu excepții notabile) către reproducerea mainstream-ului. Factorii de decizie producătoare ai mainstream-ului cenzurează forma (estetica) și conținutul (tematica) mult mai mult decît ar putea-o face influența difuză a „statului“. Așadar, sectorul de care vorbim e independent nu de finanțarea de la stat, ci de forța coercitivă a mainstream-ului.

Căci principiile după care funcționează cultura românească seamănă pe zi ce trece tot mai mult cu noul Cod al Muncii – privilegiază „corporațiile“ (marii producători) în defavoarea micilor angajatori și, mai ales, a artiștilor-lucrători. Întărirea „corporațiilor“ – la care duce etatizarea – nu va crea zone de manevră pentru guvernare, ci posibilități crescute ca ele să-și crească forța de control. Închis paranteza.

Ceea ce actuala guvernare pierde din vedere (sau n-a aflat), dar PDL pare că știa mult prea bine, e că sectorul cultural independent e într-o mare măsură unul de opoziție și de multe ori foarte apropiat ideologic de stînga, chiar dacă nu de PSD (iar zona de proiecte în afara programului minimal e și singura care oferă o marjă de libertate sectorului de stat). Și l-a anihilat simbolic prin colonizare: și-a apropiat și a întreținut o relație de simbioză cu un număr de intelectuali și artiști cu mai mare sau mai mică vizibilitate, pe care i-a proiectat ca reprezentînd întregul domeniu (așa a devenit ICR sinonim cu Horia-Roman Patapievici – ca și AFCN, ICR nu e un producător, ci un contractor, de aceea nu poate fi asimilat sectorului cultural de stat – și așa au ajuns artiștii în bloc să fie acuzați de, spre pildă, lipsă de solidaritate cu alte categorii sociale). Iar restul s-a trezit în postura unei mase de manevră căreia i se lăsa un număr de forme de finanțare pentru că indiferent ce-ar fi făcut, putea fi în orice moment înregimentat la capitolul CV de susținere a libertății de exprimare și alte fapte bune culturale. Asta a fost imaginea construită la nivelul cetățenesc mediu – chiar dacă la nivel punctual, sectorul independent a fost cel care a lucrat cu cea mai mare aplicație la erodarea programului societal PDL. Cu vizibilitate minimă, ce-i drept. Efectul vizibil e cel al „strategiei“ PDL – scăderea pînă la dispariție a capacității artiștilor de a se solidariza cu ei înșiși, de a-și asuma propria reprezentare și de a funcționa într-o altă logică decît cea a propriei supraviețuiri individuale.

Altă paranteză. Ce-a făcut sectorul cultural independent ca să erodeze programul dreptei și de ce nu s-a văzut? Sectorul cultural independent lucrează, în principal, la baza primară a societății și, de cele mai multe ori, acțiunea acestor artiști și operatori culturali se concentrează pe comunități locale și „eșantioane“ sociale mici (vezi o serie largă de proiecte axate pe problematica Văii Jiului, pe comunități de romi, pe educația socio-culturală a copiilor de la țară etc.). Generalizînd oarecum (și sînt perfect conștientă că în spate nu se regăsesc neapărat foarte consecvente programe politice), prin încrederea în plasarea deciziei – și a puterii de schimbare – la nivel micro, comunitar și implicarea în procese de empowerment a comunităților și categoriilor sociale subreprezentate, direcția de acțiune a mediului artistic independent e una fondată pe principiile grassroots democracy.  Care, evident, opunîndu-se ca formă politicilor de intervenție națională, nu e vizibilă din avion. Ceea ce nu înseamnă că nu există. Închis paranteza.

Problema USL nu e c-ar avea vreo viziune culturală axată pe proiecte de mare anvergură în loc de proiecte mici (ca să fac o analogie, în situația artistică a României, e ca și cum ai construi o autostradă, dar încă n-ai nici un drum care să ajungă pînă la ea), ci că-și dorește cu ardoare controlul total, pe care nu-l poate obține decît, evident, prin etatizare (care, dacă privești cultura drept vehicul ideologic, e mai rentabilă aici decît privatizarea; oricum, nu e pe agenda FMI).

Iar asta vine pe un fundal mental construit de PDL, pe care USL ar trebui să fie conștient că nu-l poate trata cu panacee iliesciene – „cumpărarea“ de subcategorii sociale (revoluționari, pensionari, mame) prin beneficii bănești de moment. Un fundal structurat de ura față de ideea de stat, de competiția și ierarhizarea categoriilor defavorizate („prioritizarea“ în arii neconvergente e un cadru de gîndire specific economiilor de subzistență și nu poate fi decît o strategie pe termen scurt: salariul guvernatorului Băncii Naționale sau bugetul ICR nu rezolvă problema pensiilor și nici a canalizării la sate, în cel mai optimist caz, amînă colapsul și mută gaura în altă parte), încrederea oarbă în „piață“ și falsa memorie a unor modele de succes istorice (fie el Ford sau Balzac, pe care, nu-i așa?, nu i-a sprijinit statul).

E adevărat, în același timp, că poziția politică a celor mai mulți dintre artiștii din sectorul independent e una antipartinică și antisistemică în sens foarte larg – pentru ei, toate partidele sînt la fel, iar schimbarea e una utopică, venind dinafară (acesta fiind și motivul pentru care, inconștient, atunci cînd se coagulează principial, modul lor de acțiune e concentrat pe schimbarea de cît mai jos în sus și se apropie cel mai mult de democrația la firul ierbii). Iar PSD (și USL în general) atrage chiar mai multă aversiune decît PDL – pentru că, în ochii unor oameni cu înclinații sociale și stîngiste, el e un fals partid de stînga. PSD nu a știut niciodată să-și atragă simpatia zonei teoretice și intelectuale – care, pragmatic vorbind, reprezintă vehicule simbolice (dovadă că discursul pe plan extern asupra evenimentelor politice legate de suspendarea președintelui a fost un clar monopol al PDL și al dreptei, în general). De ce seamănă, la prima vedere, zona aceasta independentă și stîngistă mai mult cu Patapievici & co. decît cu stînga politică oficială? Pentru că, oricît de vag și adeseori divergent în practică, cu Patapievici & co. are în comun apartențe și interese profesionale, pe cînd PSD e un fel de hic sunt leones de care „trebuie“ să te disociezi, cu iz retrograd și nesănătos, pe care partidul nu face nimic ca să-l combată. Iar ce se întîmplă acum întreține cercul vicios – cu cît se dezlănțuie mai tare avîntul de etatizare a culturii al USL, cu atît mai mult își îndepărtează vehiculele prin care și-ar putea trata „imaginea“.

E destul de trist să observi că efectul a cam patru ani de guvernare de dreapta minimalizatoare a statului este un ideal societal de Ev Mediu clonat cu darwinism, fără investiții publice, fără redistribuire socială, în care cine se îmbolnăvește să moară, cine n-are bani să nu facă școală, cine nu mai poate munci să-și roadă de sub degete, și-n în care societatea să consume, ca ursul iarna, din grăsimea acumulată în trecut: să meargă pe drumuri construite de strămoșii „socialiști“ (sau să nu meargă deloc, dacă n-are bani de taxe pe drumuri private), să se uite cu admirație la monumente construite de alții și la tablouri pictate de cine și-a încercat norocul cu arta pîn-a murit de foame, să citească doar cărți scrise cel mai devreme pe vremea cînd fie oamenii erau dispuși să plătească pentru ele, fie statul investea în scriitori și pe urmă pe unii îi împușca.

______________

[i] Evident că și acești bani sînt fonduri publice, însă 1) direcționarea lor nu se supune logicii „deciziei individuale asupra direcționării contribuțiilor personale“ („eu nu vreau ca din banii mei să…“), 2) observațiile preliminare constată cu ușurință că aceleași categorii de cetățeni care nu doresc ca din contribuțiile lor de asigurare să fie „asistați trîntorii“, sînt de acord cu taxarea suplimentară a companiilor petroliere, de pildă.

 

Citește și:  La protest nu se merge cu bodyguarzii sau de ce protestul intelectualilor de la ICR a fost un fiasco de Vasile Ernu

Ultima politică. Insula de normalitate, renunţarea la însăşi aspiraţia către democraţie de Ciprian Șiulea

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.