Refacerea stângii la dreapta

alexCistelecanJalea, amărăciunea și frustrarea au devenit deja demult Befindlichckeit-ul obișnuit la stânga. Faptul că reprezentanții oficiali ai stângii (partide, sindicate și intelectualii lor organici) nu mai propun și realizează, de fapt, mai nimic de stânga; că doar mimează, în momentele pre-electorale, câteva gesturi timide de anti-capitalism și dreptate socială, pentru a le abandona rapid, odată văzuți cu sacii-n căruță, în numele necesității economice și gândirii neoliberale unice; sau, mai mult, că, odată instalați la putere, reușesc chiar să bată dreapta la recordul de privatizări, demantelări și strângere a curelei – toate acestea sunt știri de-alaltăieri. Un fenomen atât de repetat și universal bifat încât nu mai surprinde pe nimeni. Până și explicațiile sale au început să se clasicizeze în discursuri gata făcute. O primă explicație, cea mai la îndemână, este desigur procesul de intenții: la mijloc ar fi, astfel, trădarea și oportunismul liderilor stângii. O altă explicație, ceva mai atentă, mută interpretarea dinspre această psihologizare moralizantă (sau dinspre versiunea sa mai academică, mai sociologică, în termeni de „habitus” al elitei politice) înspre o lectură istorizantă și structurală: cheia trădării stângii oficiale ar consta, de fapt, în noul context al capitalismului globalizat, care reduce practic la zero marja de mișcare a politicii naționale, în același timp în care precarizează la maxim baza socială (mișcările muncitorești) a stângii. În ultimul timp, o a treia explicație începe să se facă auzită. În forma ei cea mai articulată – vorba vine – o găsim în cartea recentă a lui Jean-Claude Michéa, Les mystères de la gauche[i]. Și dacă n-ar fi, din păcate, atât de relevantă și prefiguratoare pentru bună parte din stânga românească independentă de astăzi, n-am mai povesti.

Pentru Michéa, faptul că stânga oficială, partinică, nu mai reușește să transpună deloc în practică speranțele și revendicările celor pe care-i reprezintă nu se datorează nici trădării liderilor politici, nici contextului istoric actual; stânga oficială nu-și mai reprezintă poporul de stânga pentru simplul motiv că e stânga. Trădarea – dacă mai poate fi vorba de așa ceva – este de fapt înscrisă în chiar ADN-ul său. Cum așa? Pentru a înțelege cum stau lucrurile, Michéa ne invită să revizităm originile istorice ale stângii. Stânga, ne spune Michéa, a fost de la bun început un ghiveci: a fost o alianță între socialiști și liberali împotriva conservatorilor; a fost „le parti du mouvement”, aliniat ideologiei progresului, și opus acelui „parti de l’ordre”, i.e. simpatizanții reacționari ai ordinii feudale ori absolutiste. Această alianță a liberalilor și socialiștilor sub umbrela stângii a apărut în contextul afacerii Dreyfus și a avut, uneori, o anumită relevanță incontestabilă – cum ar fi în cazul frontului comun împotriva fascismului. Astăzi, însă, această alianță este cu totul perdantă, dintr-o serie de motive: mai întâi, pentru că dreapta nu mai e de ceva vreme vechea dreaptă reacționară, tradiționalistă, conservatoare, ci una cu totul „progresistă” – adică adeptă a unui liberalism economic impus tocmai în numele modernizării și reformelor necesare; în al doilea rând, pentru că, în chiar interiorul amestecului instabil numit „stângă”, socialismul este constant sacrificat și marginalizat în favoarea celuilalt ingredient, liberalismul cultural, urmaș direct al discursului Luminilor. În acest context, a miza în continuare pe vechea opoziție stânga-dreapta înseamnă a persista într-o schemă nu doar derutantă și lipsită, în cele din urmă, de efecte politice; înseamnă de fapt a încerca să-i reziști sistemului opunându-i o alternativă cum nu se poate mai convenabilă, un liberalism cultural care nu numai că nu reprezintă o amenințare la adresa liberalismului economic al dreptei, ci constituie principala sa resursă de regenerare și legitimare. Așa stând lucrurile, ideea și practica de „stânga” – și, odată cu ele, însăși opoziția „stânga-dreapta” – trebuie abandonate și înlocuite cu ceva mai adecvat situației politice și sociale actuale. Ce anume – nu e încă foarte clar, dar putem intui care ar fi umbrela noii diviziuni politice așa cum o propune Michéa: „le petit peuple” de stânga și de dreapta vs. elita politică, economică și culturală; „valorile morale ale decenței” și ale „bunului simț elementar” vs. imperialismul universalismului abstract al dreptului liberal; comunitatea oamenilor simpli vs. lumea imorală a conducătorilor săi degenerați și progresiști. Cam acesta este tabloul pe care Michéa, autodeclarat „anarhist conservator”, îl trasează în ultima sa carte, ca și, de altfel, în toate cele care au precedat-o.

Ce-am avut și ce-am pierdut? Ce rămâne din această desfacere a stângii și recompunere a mișcărilor populare sub un alt nume? Rupându-l din alianța sa cu liberalismul cultural din interiorul stângii, Michéa salvează socialismul anti-capitalist plasându-l într-o alianță cu ceea ce, până nu demult, era apanajul dreptei: tradiționalism, comunitarism, populism, morală, decență, autenticitate, bun simț și bătaie ruptă din cer. Ceea ce, la prima vedere, face sens: căci dacă stânga politică a abandonat socialismul și s-a concentrat exclusiv pe un liberalism cultural, la fel și dreapta a abandonat versantul său conservator, pentru a marșa exclusiv pe liberalism economic. Dacă așa stau lucrurile, nu ne rămâne decât să ne asumăm și apropriem ceea ce au decartat elitele – socialismul și conservatorismul, anticapitalismul și sămănătorismul – și să atacăm cu aceste arme liberalismul economic și cultural care unește elitele în cele două false tabere ale sale, de „dreapta” și de „stânga”. Există cel puțin două probleme în această nouă aranjare a opozițiilor politice[ii]: cum anume arată un socialism anti-capitalist desprins de stânga? Și cum poate funcționa această alianță a socialismului de dreapta cu un conservatorism care, zice Michéa, nu mai e de dreapta?

La o privire mai atentă, socialismul anticapitalist, în accepțiunea lui Michéa, e doar un refren, o formulă goală. În nici un loc autorul francez nu schițează sau nu amintește măcar o minimă critică a economiei politice. Capitalismul, argumentează Michéa, are vocația totalizantă de a proiecta și modela o întreagă lume culturală, juridică și politică. Ceea ce nu e fals – doar că, din balonul acesta capitalist, autorul francez nu mai poate distinge tocmai motorul său economic.  Din capitalism, la Michéa mai rămâne doar suprastructura. Implicit, anticapitalismul este, pentru el, numai și numai anti-liberalism, i.e. opoziție față de „mecanismul rece și impersonal” și „logica nelimitată” a dreptului abstract. Ironic, s-ar putea spune că cel care evacuează astfel locul posibil al unui socialism înțeles ca o critică a modului de producție capitalist este tot atât de mult Michéa pe cât e și stânga liberală actuală. Vagi elemente de critică a economiei capitaliste regăsim doar în afilierea declarată a lui Michéa la curentul décroissance. Dar întrucât Michéa nu elaborează nicăieri prea în detaliu ce înțelege el prin imperativul descreșterii economice, iar în ce mă privește mi-am adus cu altă ocazie obiecțiile la adresa acestui curent[iii], voi face aici o singură precizare: pentru autorul francez, și oarecum în acord cu dezideratul descreșterii economice, capitalismul la care se opune socialismul trebuie înțeles ca un „sistem de producție de dragul producției”. Ceea ce este fals. Capitalismul nu este producție de dragul producției, ci producție de dragul acumulării. Doar așa se explică fazele recurente de „investment strikes” din istoria capitalismului, adică momentele în care capitaliștii decid pur și simplu să nu mai investească în producție atâta timp cât nu-și văd garantate profitul și acumularea de capital[iv]. Ceea ce înseamnă că problema cu capitalismul nu este o supralicitare a producției, care ar devora orice altă resursă și rezervă de bun simț, ci subordonarea reproducerii sociale la logica acumulării private de capital. Un socialism anticapitalist presupune, în consecință, nu atât reducerea producției, ci subordonarea acesteia la nevoile reale ale societății. Ceea ce poate implica într-adevăr stoparea sau scăderea producției în anumite departamente (iahturi, armament, mașini de lux), dar și creșterea acesteia în alte ramuri (hrană, haine, hașiș)[v]. Aceste precizări, ai zice evidente, sunt însă irelevante pentru curentul descreșterii și pentru unul ca Michéa, dintr-un motiv foarte simplu: anticapitalismul mișcării descreșterii este exclusiv o critică moralizantă (prea mult! prea repede!) a modernității. De la economia politică și logica valorii, atenția se abate astfel înspre logica culturală și dinamica imorală a acestui sistem – capitalismul este văzut ca hubris, exces și lipsă de măsură, și nicidecum ca un sistem sofisticat de expropriere și dominație. Ceea ce este decisiv pentru Michéa, deoarece îi permite să reducă critica capitalismului la critica proiecțiilor culturale, sociale și politice ale acestui mecanism economic. Așa stând lucrurile, critica liberalismului cultural saturează într-adevăr ceea ce mai rămâne din socialism, iar tradiționalismul conservator devine ultima redută a adevăratei stângi. Și brusc, odată intrați în hora acestor opoziții politice care nu mai încetează să se tot răstoarne una în alta, socialiștii se trezesc că se simt mult mai confortabil, mult mai acasă, în compania unui conservatorism sănătos ca al lui Le Pen sau Viktor Orban, decât în compania fițelor de domnișoară ale liberalilor de la centru-stânga.

Una peste alta, anti-capitalismul lui Michéa nu e decât conservatorism (sau, în versiunea sa moralist-economică, décroissance), tocmai pentru că, simetric, capitalismul nu e decât liberalism. Ceea ce ne conduce la cea de-a doua obiecție. Ce ne garantează că asocierea acestui „socialism”, deja vlăguit de tot ce avea mai promițător și incisiv, cu o viziune puternic tradiționalistă asupra societății nu va rezulta într-un proto-fascism? Aceeași întrebare o ridică și unul din cei care îl intervievează pe Michéa: „Ne risque-t-on pas de glisser très vite dans le communautarisme, par définition incompatible avec le principe d’une société socialiste?Jean-Claude Michéa: „C’est tout le problème! Comment émanciper les individus et les peuples sans détruire, du même mouvement, le lien social lui-même, et donc l’humanité?… Si… on ne parvient pas à résoudre concrètement cette dialectique de l’universel et du particulier, l’humanité n’aura alors plus d’autre choix qu’entre le repli «communautariste» et sa dissolution suicidaire dans l’univers glacial et uniformisé du droit et du marché”. Într-adevăr, asta-i problema. Dar simplul fapt că vezi unde-i problema nu înseamnă că ea nu va și apărea. Înseamnă doar că încerci să pui frână, să pui proptele din exterior, tocmai logicii interne și desfășurării inevitabile a propriilor argumente. Michéa ar dori să refundamenteze socialismul prin ideologia dreptei reacționare și pornind de la baza ei socială, dar, dacă se poate, fără să alunece de tot în fascism. Amicul său Alain de Benoist, cu care Michéa face regulat schimb de bezele prin cultura franceză, măcar nu are astfel de scrupule de imagine. Dar dacă Michéa nu poate pune frână alunecării înspre fascism pe panta arhi-conservatorismului, cu siguranță nici nu poate renunța la acest filon. Și asta pentru un motiv simplu: pentru că, așa cum spuneam, conservatorismul e tot ce-a mai rămas, la el, din anti-capitalism. „Le principal obstacle à l’expansion continuelle du capitalisme mondialisé, ce sont précisément les politiques value-oriented, autrement dit celles qui – à l’image des politiques religieuses, républicaines ou socialistes – prétendent encore s’appuyer sur des valeurs morales et philosophiques”[vi]. Ultima redută în fața capitalismului este morala tradițională. Ceea ce face, desigur, sens în logica unidimensională a lui Michéa, decurge lin din premisele sale: dacă, așa cum am văzut, capitalismul e tot una cu liberalismul progresist, anti-capitalismul trebuie că se suprapune fără rest cu tradiționalismul pășunist. Și totuși, dacă ne demonstrează ceva ultimele decenii de expansiune a capitalismului, e tocmai faptul că acest sistem economic poate coexista foarte bine cu cele mai tradiționale, mai patriarhale și antiliberale seturi de valori. Aici, Michéa e mai generos cu capitalismul decât ne-am fi așteptat, în condițiile în care presupune că simpla evoluție economică a acestui mod de producție nu are cum să nu aibă efecte culturale „emancipatoare”, de distrugere a insulelor de premodernitate și instaurare a unei logici individualiste, liberale, formal-egalitare. Dimpotrivă, cele două merg foarte bine mână în mână, capitalismul ca sistem economic se poate acomoda perfect în interiorul unor societăți care împărtășesc în continuare o cultură comunitară premodernă. Dacă problema cu capitalismul ar fi că transformă peste tot comunitățile tradiționale în societăți omogene de mic-burghezi, raționali, individualiști și egali în drepturi, aș fi primul său suporter. Dimpotrivă, evidența istorică ne arată că cel care a trebuit să preia misiunea emancipatoare a burgheziei și cel care a distrus, acolo unde a apucat, toate aceste vestigii feudale de dependență personală, ierarhii tradiționale, înfiorare religioasă și viol în grup a fost chiar socialismul de stânga – un pleonasm necesar, pare-se –, socialismul iluminist, egalitar și universalist. Adică tocmai spaima cea mai mare a lui Michéa.

Ar fi frumos să putem spune că redescoperirea național-socialismului de către Michéa e un simplu fenomen izolat, îndepărtat. Din păcate, Michéa articulează o tentație cum nu se poate mai puternică în rândurile stângii actuale, inclusiv de la noi. Într-adevăr, în condițiile în care integrarea în UE începe deja, de ceva vreme, să-și dezvăluie adevărata miză de simplu imperialism economic, de expropriere a resurselor și menținere în starea de minorat și periferie, iar toată această dominație capitalistă se legitimează tocmai prin recursul la un discurs liberal al valorilor europene și al progresului necesar – în aceste condiții atât de acute și de actuale, ispita populismului și naționalismului anti-liberal e cu totul explicabilă. Trebuie însă să-i rezistăm. Dar nu pentru că liberalismul ar fi de apărat cu orice preț – el este absolut criticabil. Contează însă enorm de pe ce poziții aducem această critică și cu cine ne aliem împotriva lui[vii]. Putem, ca Michéa, să intrăm în horă cu fasciștii și să ne plângem că avem prea mult liberalism, că dominația impersonală și rece a dreptului abstract ne distruge triburile, morala strămoșească și sfaturile bătrânilor, că își împinge tentaculele și formularele până în cele mai intime zone de sclavie naturală și inegalitate sănătoasă[viii]. Sau putem, dimpotrivă, să susținem că avem prea puțin liberalism și că, atâta vreme cât acesta rămâne simpla suprastructură juridică, politică și culturală a capitalismului, raționalismul, individualismul și egalitarismul formal al liberalismului nu se realizează decât în forma lor răsturnată, ca o societate profund irațională, inegală și nedreaptă. Altfel spus, decât să abandonăm liberalismul pentru a salva, prin fascism, socialismul, poate ar fi mai bine să mizăm pe socialismul iluminist, universalist și egalitarist pentru a salva, realiza și depăși totodată liberalismul.


[i] Jean-Claude Michéa, Les mystères de la Gauche. De l’idéal des Lumières au triomphe du capitalism absolu, Climats, Paris, 2013

[ii] Pentru o critică mai dezvoltată a pozițiilor lui Michéa, vezi textul lui Anselm Jappe, „Examen critique de l’ouvrage de Michéa”, http://www.journaldumauss.net/spip.php?article398

[iv] Grevă a investițiilor în care, de altfel, ne și aflăm astăzi: vezi Richard Seymour, „Never mind tax havens – the real hidden billions are in company coffers”, http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2013/may/13/tax-havens-hidden-billions?INTCMP=SRCH

[v] Într-un interviu publicat după apariția cărții, Michéa nu se jenează să ducă până la capăt contradicțiile descreșterii economice prezentându-le ca mari utopii: „On commence, par exemple, à comprendre que l’un des grands problèmes du XXIe siècle sera celui de la survie alimentaire de l’humanité et que, dans un tel contexte, l’agriculture paysanne retrouvera sans doute une place importante dans une société socialiste. Il s’agit donc de rompre avec l’idée que le cœur du socialisme, c’est la grande industrie héritée du capitalisme” (). Așadar: începem prin a spune că problema fundamentală e asigurarea supraviețuirii omenirii, și sfârșim prin a propune ca soluție dezindustrializarea și agricultura tradițională. Chiar ar fi interesant de văzut cum supraviețuiesc șase miliarde de oameni din grădina bunicii.

[vi] Les mystères de la Gauche, p. 50.

[vii] O critică a liberalismului cultural aparent similară celei formulate de Michéa găsim și la Zizek, de ex. în volumul apărut în limba franceză Plaidoyer en faveur de l’intolerance, Climats, Paris, 2004. Trebuie însă subliniat că atunci când Zizek critică multiculturalismul liberal ca fiind ideologia capitalismului actual, el o face nu de pe pozițiile unei reveniri necesare la un comunitarism tradiționalist și infuzat cu valori morale, ci tocmai de pe pozițiile universalismului marxist. Obiectul criticii lui Zizek este tocmai turnura anti-universalistă, particularistă și identitară a „liberalismului cultural” actual.

[viii] „Le droit abstrait… une machine impersonelle et froide, destinée à étendre continuellement son contrôle sur toutes les aspects de l’existence humaine, à commencer par tout ce qui concerne le libre usage de la parole et de l’écrit” (Ibid,, p. 97). Sic: ca primă ilustrare a exceselor dreptului abstract liberal, Michéa nu găsește altceva mai bun decât libertatea cuvântului! Ceva mai jos o comite însă și mai lată: la p. 111, gânditorul francez ne arată cum extinderea dreptului formal liberal asupra familiei, i.e. legalizarea căsătoriilor și adopțiilor între parteneri de același sex, va avea efecte psihologice mutilante asupra copiilor, care nu vor mai putea trece prin pasul necesar oedipian, având ei părinți de același sex. Căci dacă tot e să revenim la ultra-conservatorism, biologismul devine de rigoare. Inexplicabil, lipsește însă din acest volum secțiunea despre frenologie.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.