Aş vrea sa pun aici în discuţie dogma vehiculată copios de dreapta românească şi anume aceea că statul social stă la originea crizei actuale. Exemple se găsesc cu duiumul. Cel mai recent este articolul semnat de Andrei Cornea în ultimul număr al Revistei 22, care susţine că originea actualei crize nu se află în capitalism, ci în pervertirea acestuia de socialismul demagogic. „Majoritatea opiniei publice europene s-a lăsat minţită în schimbul promisiunilor şi al aşa-numitelor „drepturi sociale“, care „măreau în chip astronomic deficitele bugetare”. În primul rând, aş sugera un minim de acurateţe: criza se originează în America, care se poate lăuda cu multe, dar nici într-un caz cu faptul că este un stat social. Au trecut doar câţiva ani de la izbucnirea crizei, de unde atâta amnezie istorică? Apoi, chiar şi în Europa, criza a lovit o serie de ţări care cu greu pot fi considerate campioane în ceea ce priveşte protecţia socială. Sistemele sociale din Grecia, Portugalia sau Spania sunt incomparabile cu cele din ţările nordice, care iată, o duc foarte bine, slavă domnului, inclusiv pe vremuri de criză şi care, mai mult decât atât, au deficite bugetare foarte mici. Suedia are deficit de 0,2% şi cheltuie 32% din PIB pe protecţie socială, în timp ce Spania cheltuie doar 25% din PIB pe protecţie socială, dar are un deficit de peste 9%! Exemplele pot continua. Deci, despre ce vorbim, domnule Cornea?
Din contra, dacă am fi avut un stat social în America, şansele de a avea o criză financiară ar fost, probabil, limitate. Şi asta pentru că într-un stat cu adevărat social nu se trăieşte doar din ajutoare de şomaj sau asistenţă socială, precum se crede eronat. Într-un stat social toţi indivizii ar trebui să poată câştiga suficient pentru o viaţă decentă, cum scrie negru pe alb în Carta Socială Europeană, care consfinţeşte acele drepturi sociale atât de blamate. Cu alte cuvinte, oamenii ar trebui să câştige suficient încât să nu trebuiască să se împrumute excesiv. Or, ceea ce s-a produs în SUA a fost tocmai reversul acestui lucru, iar cetăţenii americani s-au împrumutat nu pentru că erau moralmente pervertiţi şi abandonaseră „vechea şi cinstita morală că mai întâi trebuie să-ţi plăteşti datoriile”. America s-a confruntat cu o scădere permanentă a salariilor în ultimele decenii, care a accentuat necesitatea împrumutului. A trăi pe datorie nu a devenit o „nobilă virtute”, ci o necesitate stringentă. Conform US Bureau of Labor Statistics, în anul 1964 salariul real săptămânal al unui muncitor american era de 302.52 dolari şi a continuat să crească până în 1972, când a început să se situeze pe o pantă descendentă, pentru ca în 2004 să ajungă la 277.57 dolari. Confruntaţi cu această stagnare sau diminuare a veniturilor şi dorind să îşi menţină standardul de viaţă, oamenii au început să se împrumute, în special cei din segmentul de jos al scalei distribuţiei veniturilor. Procesul declanşat a fost următorul: micşorarea veniturilor şi creşterea inegalităţilor au condus la scăderea cererii agregate, ceea ce a antrenat un val de politici monetare care au reacţionat prin menţinerea unor dobânzi joase, fapt care a permis o explozie a datoriei private. Continuarea o ştim cu toţii prea bine.
Toată această poliloghie care pune responsabilitatea crizei pe umerii statului social are un singur scop: acela de spăla păcatele capitalismului şi de a-l scoate basma curată din această tragică poveste a crizei economice. „Originea crizei nu e capitalismul, (…) o combinaţie „postmodernă“ de capitalism şi socialism, numită pudic „stat social“, a produs răul”, ne spune Andrei Cornea, adăugând: ”dacă etica „protestantă“ a capitalismului n-ar fi fost sistematic încălcată, băncile nu ar fi creditat iresponsabil şi mai ales nu cu sume imense state unde lumea nu-şi plăteşte impozitele în mod curent”.
Această afirmaţie porneşte de la ipoteza implicită cum că există un soi de capitalism originar, bun şi cumpătat. Or, esenţa capitalismului nu este nicidecum cumpătarea, ci cu totul altceva şi anume proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi profitul obţinut din investiţii private. Să ne lămurim: faptul că ceva nu corespunde unui model descris la un moment dat de nu ştiu ce teoretician sau filosof – fie el Marx sau Weber , nu înseamnă că suntem în faţa a ceva nou şi radical diferit. În mod similar – şi aici anticipez apostrofările care vor urma din partea propriei mele tabere ideologice – necorespondenţa dintre idealurile comuniste, pe de o parte, şi forma concretă pe care au îmbrăcat-o regimurile politice din Europa de Est dinainte de 1989, nu face ca acestea din urmă sa fie mai puţin comuniste. Simplist vorbind, comunismul înseamnă abolirea proprietăţii private, însă acest lucru, conform lui Marx, nu urma să se producă dintr-o dată. Prima fază a comunismului presupunea transformarea „comunităţii în capitalist universal”. Totuşi, chiar Marx folosea termenul de comunism pentru descrierea acestei etape, denumind-o comunism brut (crude communism). Or, ceea ce s-a produs în România şi în întregul bloc socialist a fost exact această transformare a statului în capitalist universal prin dispariţia clasei capitaliştilor propriu zişi, prin colectivizarea şi redistribuirea avuţiei. A, că proprietatea mijloacelor de producţie a aparţinut statului şi nu clasei muncitoare, e altă discuţie, dar tot conform lui Marx statul nu avea să dispară decât în cea de-a treia fază a comunismului. Prin urmare, faptul că regimurile din regiune au constituit forme incipiente, primitive, regresive sau alterate de comunism nu înseamnă că ele nu au fost, totuşi, regimuri comuniste.
În mod similar, dacă o anumită manifestare a capitalismului nu ne place, nu este correct să o respingem catalogând-o drept altceva decât capitalism. Nu există un capitalism pur şi un capitalism pervertit, ci doar diferite forme de capitalism. Capitalismul modern nu mai are nici o legătură cu etica care l-a moşit, descrisă de Max Weber . Aşa cum am arătat şi altădată, în România capitalismul convieţuieşte foarte bine cu un sistem de sorginte feudală de distribuţie a puterii în societate, în care capitalul social concurează cu capitalul financiar în cadrul acestui proces de împărţire. Or, în capitalismul descris de Marx şi alţii, ar trebui ca banul sa fie singurul criteriu de discriminare şi ierarhizare a puterii, ceea ce nu este cazul în majoritatea statelor din Europa de Est. Şi asta se întâmplă deoarece capitalismul este un animal polimorf, care poate lua diferite chipuri, putând convieţui foarte bine cu democraţia (Europa occidentală), cu dictatura (Chile din perioada lui Pinochet), cu totalitarismul (China), cu imoralitatea şi moralitatea în egală măsură. Lăcomia nu se bate nicidecum cap în cap cu capitalismul. Faptul ca în America anului 2007 sistemul economic se baza pe o încălcare a eticii protestante nu înseamnă că suntem în faţa unei forme alterate de capitalism – ci doar că avem de a face cu o formă anume de capitalism. Această formă de capitalism – puternic dereglementată şi puternic inegalitară – a fost cea care a generat criza ai cărei martori suntem cu toţii. A arunca pisica în ograda statului social este nu doar o minciună, ci şi o strategie contraproductivă pentru cei care fac apologia capitalismului: să bagi capul în nisip precum struţul nu este de nici un ajutor atunci când obiectivul este salvarea sistemului, ba din contra. Simplu spus: prin absenţa auto-criticii, apologeţii capitalismului îşi îngroapă cu mâna lor propriul idol. Dar asta e déjà problema celor ca Andrei Cornea, nu a mea!
2012 tax brackets
cincinnati water works
how to shave
irs tax refund
how much alcohol is in beer