Tranziţia abia începe. Depeşă despre radicalism la stînga şi la dreapta, după insurecţii trecute …şi viitoare

Evenimentul revoltelor din Anglia a fost o sursă favorită de subiecte pentru industria culturală, însă sensul lor politic şi social nu se opreşte aici. Odată cu ocuparea Wall Street, presa mainstream a revenit la tratamentul obişnuit de ignorare sau caricaturizare a demonstraţiilor populare.

În sfera publică românească, în care teoria critică socială şi etica intelectualului independent au fost radical delegitimate în ultimii ani, e tot mai importantă practica de alienare de captura mediatică a evenimentului politic. În situaţii de revoltă, în care rezistenţa şi opoziţia iau rol central, industria culturală ia adesea funcţia de îngrădire a sferei publice. Ca dovadă a puterii de îngrădire a industriei culturale, mai toate analizele experţilor şi comentatorilor au reuşit să ignore pur şi simplu cel mai evident precedent, demonstraţia non-violentă din 26 Martie 2011, cînd nu mai puţin de jumătate de milion de oameni au ieşit în stradă la Londra, pentru a demonstra împotriva “trădării economice” a guvernării neoliberale. Acel mesaj a fost ignorat.

E inutilă o recapitulare exhaustivă. Din mai toate direcţiile stîngii independente şi a organizatorilor de comunităţi din Anglia au venit avertismente, de o bună bucată de vreme, că măsurile de austeritate, tăierile radicale ale beneficiilor “statului social”, nu vor fi pur şi simplu înghiţite de oameni. E nevoie însă de o scurtă trecere în revistă a cîtorva anticipări, pentru a începe desprinderea de captura mediatică a evenimentelor.

Acum un an, Sir Paul Ennals, director al Biroului Naţional pentru Copii (NCB), opina că şomajul şi tăierea serviciilor publice vor duce la “alienarea tinerilor de propriile comunităţi”, în modul observat deja “în timpul revoltelor din Franţa”. Anul acesta, pe 2 August, un profesor de criminologie avertiza şi el că tăierile de buget vor duce la o creştere a crimelor violente în această vară. Paul McKeever, liderul Federaţiei Poliţiei a avertizat în repetate rînduri, după tăierile de 20% din buget de la începutul verii, că vor fi create probleme, şi că actuala guvernare conservatoare tratează poliţia ca “loc de joacă pentru aventuri ideologice ale intelectualilor”. Duminică 31 iulie 2011, The Guardian reda opinia unor adolescenţi din Haringey, nordul Londrei (zona unde se află clubul de fotbal Tottenham Hotspur), care susţineau că decizia luată de consiliul local, închiderea a 13 cluburi de tineret, va rezulta într-o sporire a violenţei. [1] După uciderea de către poliţie a lui Mark Duggan, pe 4 august 2011, în Tottenham, tot weekendul a fost ocupat apoi cu devastarea zonelor Tottenham High Road şi Tottenham Hale, care a fost deplînsă apoi, în multiple materiale de presă cu “localnici”, ca distrugere a unicelor locuri de petrecere a timpului liber din “gaura” Haringey [2].

Dacă zona de stînga avertizase de ceva vreme despre astfel de consecinţe (de pildă, în Commonwealth, 2009, chiar şi Negri şi Hardt avertizaseră despre probabilitatea întoarcerii unor revolte urbane asemănătoare jacqueriilor), în ultima vreme, presa mainstream de dreapta, în mod tradiţional aliată a capitaliştilor, este cea care a preluat o parte a vocabularului stîngii, vorbind chiar despre “acentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci” şi “război de clasă” [3]. Însuşi Zbigniew Brzezinski, un guru al imperialismului nord-american, este cel care prevestise la începutul anului 2009 (deci după declanşarea crizei globale şi după evidenţierea eşecului campaniilor militare SUA în Irak şi Afganistan), într-o emisiune televizată la MSNBC, iminenţa unui “război de clasă”.

Interpretări din antipatie: Subclasă şi criminalitate

Revoltele din Londra, deşi mai efemere, au umplut timpii şi spaţiile industriilor culturale europene mai mult decît demonstraţiile anti-G8 sau anti-globalizare, ori decît ocupaţia continuă a Wall Street-ului. Preluarea evenimentelor a reconfirmat că în industriile culturale centrale şi instituţiile guvernamentale actuale nu e loc pentru conceperea politicului în afara formelor actuale ale organizării puterii. În particular, dezobedienţa civilă faţă de poliţie nu aparţine regimului oficial al politicului. Politicieni, intelectuali compradores şi jurnalişti sînt categoriile care s-au luat de mînă în această antipatie comună, repetînd la infinit mantra că revoltele nu sînt motivate politic (not politically motivated). Regimul imaginii dedicate reflectării evenimentelor a rămas în general acelaşi ca în cazul demonstraţiilor antiglobaliste: materialele vizuale ale “ştirilor” au fost dominate de un repertoriu finit de secvenţe repetate, în care sînt înfăţişate distrugeri şi sustrageri din proprietatea privată, montate dramatic pe fond sonor sugestiv. De data aceasta, au fost prezentate însă mult mai multe interviuri cu participanţi anonimi, dar cu accent pus pe exotism, nonsens şi arbitrarietate.

Pe lîngă orientarea afectivă, a fost vehiculat şi un concept politic. E vorba de noţiunea de subclasă (underclass). Termenul fusese folosit în anii 1960 ca alternativă conservatoare pentru conceptul de rasism instituţionalizat folosit de luptătorii pentru drepturi civile. Acelaşi termen fusese introdus însă şi dintr-o direcţie progresistă. William J. Wilson e poate cel mai important cercetător care a folosit astfel termenul, ca nume pentru fenomenul empiric al creşterii sărăciei urbane în interiorul societăţilor capitaliste dezvoltate. Era nevoie de o categorie pentru a analiza această realitate în afara vocabularului comunist – cu atît mai mult, cu cît comuniştii înşişi produceau constant materiale despre “lumpen-proletariatul” occidental – iar Wilson a oferit un răspuns, analizînd legăturile dintre formarea “subclasei”, rasismul structural şi inegalitatea socială. Cu toate acestea, precursorul mai puţin spoit al termenului fusese, pînă în vremea lui Lyndon Johnson, “the Negro Ghetto problem”. Cuvîntul a fost resuscitat/reapropriat dintr-o direcţie conservatoare în anii 1990 de Charles Murray, favorit al lui Irving Kristol şi lucrător în think-tankul neoconservator American Enterprise Institute – think-tank în cadrul căruia Murray a produs teza “academică”, populară între unii intelectuali români, despre inferioritatea “genetică” a inteligenţei afro-americanilor. Peste ocean, termenul a fost reapropriat şi de Theodore Dalrymple, un doctor englez de închisoare. Din această dublă direcţie conservatoare, conceptul de “subclasă” postulează apariţia unei clase sociale ce ar aparţine “natural” or prin “libertatea alegerii” marginilor societăţii şi mediului penitenciar. Noţiunea de subclasă orientează astfel “pe verticală” diferenţele social-economice, sugerînd existenţa unei ierarhii naturale între clasele sociale, ce include în mod necesar o categorie de oameni “în afara societăţii”, care justifică intervenţia în forţă a autorităţilor fără ca aceasta să pună în discuţie natura “democraţiei” locale. Dincolo de istoria utilizării sale ideologice, valoarea epistemică a conceptului poate fi pusă la îndoială atunci cînd : 1) punctul de pornire al analizei e sfîrşitul unui proces social care dispare apoi din viziunea propusă, şi 2) se bazează pe o judecată “morală” negativă despre cei “desprinşi de mainstream”, al căror comportament ar trebui “corectat” ori a căror prezenţă fizică trebuie controlată, conform perspectivei din vîrful “piramidei” societăţii. Mai trebuie spus că, dincolo de folosirea sa mai mult sau mai puţin ştiinţifică, “underclass” se pretează foarte bine discursului mediilor capitaliste: pentru programele de “ştiri”, emisiunile de zvonuri şi serialele artistice, registrul “marginal” al criminalităţii şi dezabuzării e modul central în care e reprezentată societatea în largul său.

În situaţia crizei actuale, conceptul de subclasă nu corespunde atît celor care au ieşit în stradă în Anglia, cît proiecţiilor imaginare ale puterii înseşi, prin care a fost produs un bogat spectru de descrieri negative, un fel de panoplie a dispreţului, de la conceptul de “criminalitate pură şi simplă” (David Cameron însuşi) la seria de insulte : “primal lawlessness”; “scum”; “copycat violence”; “rabble-rousers”; “wildfire”; “troublemakers”; “bad apples”. În cel mai tolerant caz, cîţiva analişti şi comentatori britanici au dat vina pe “lipsa de educaţie şi respect”, deplîngînd modul în care oamenii ieşiţi în stradă “îşi distrug propria comunitate”.

Aceşti termeni, folosiţi în comun de tabloidele şi oficialii guvernamentali britanici, au fost imediat preluaţi în comentariile din spaţiul românesc. Aici însă, sensul a fost cît se poate de clar: “lipsa de educaţie” se asociază pentru elitele româneşti ca dat natural cu clasele inferioare şi imigranţii – lăsînd la o parte detalii precum faptul că tăierea recentă alocaţiei pentru educaţie EMA e o măsură directă de excludere din sistemul de educaţie a unei părţi semnificative din aprox. 600.000 tineri din cele mai sărace familii. În România, convingeri rasiste şi clasiste au oferit astfel, din nou, explicaţia suficientă şi necesară pentru apariţia acestor acte de “violenţă şi hoţie”. Dar, spre deosebire de revoltele din Paris din 2005-2006, termenii în care s-au exprimat comentatori şi oficiali români au fost mai prudenţi – formulări pseudo-precaute de genul “cartiere multiculturale”,

Codul de bază al interpretării conservatoare rămîne acelaşi ca în 2006: “multiculturalismul” e de vină. Spre deosebire de 2006, de această dată, multiculturalismul nu mai e văzut însă ca piedică împotriva capitalismului pur, ci pur şi simplu ca întinare a unei ordini date, în care imaginarul identitar rasial e decisiv. Din această perspectivă, cei care au ieşit în stradă şi au distrus nu sînt “englezi” şi în nici un caz “britanici”, ci mai ales non-albi. E vorba de cei pe care “britanicii” au încercat să îi “civilizeze” şi să îi “integreze” prin “politica multiculturalismului” – plus cîţiva tineri confuzi. În cazul celor din urmă ar fi vorba, după cum a trîntit-o explicit istoricul David Starkey, de “albi care au devenit negri”. Cam în aceasta constă “declinul moral”. Ca urmare, e nevoie de “mai multă poliţie”, fiindcă au apărut tot mai mulţi astfel de “albi negri” care “infectează” limba engleză, făcîndu-i pe albii cu cravată ca Starkey să se “simtă ca într-o ţară străină”, iar pe românii auto-colonizaţi să deplîngă decăderea “civilizaţiei europene” şi însărăcirea “spiritualităţii”.

Spre deosebire de evenimentele din 2005-2006, a căror localizare geopolitică era folosită pentru a da sens “înapoierii modelului social francez faţă de cel american, bazat pe legităţile economiei de piaţă”, ori pentru a vorbi despre “teama francezilor de capitalism” şi “paralizarea egalitarismului” [4], revoltele din Anglia anului 2011, survenite la trei ani după declanşarea crizei globale a capitalismului, nu au mai fost interpretate în cheie pro-americană şi pro-capitalistă. Atît Statele Unite, cît şi capitalismul se află în declin, atît în realitatea istorică, cît şi în economia culturală a simbolurilor ideologice.

Declinul moral al societăţii şi noul fascism

Ca bun judecător moral, tabloidul Daily Mail a catalogat imediat revendicarea oricăror legături între tăierile de buget şi incidente drept “imorală şi cinică”. Asemenea chemări sînt în ton cu opiniile lui David Cameron însuşi despre “declinul moral” din Marea Britanie. Din această perspectivă, incidentele ar fi în primul rînd acţiunile unor oameni rupţi de “comportamentul normal”: o subclasă umană. Problema ţine de criminalitatea naturală a “subclasei” şi răspîndirea corpurilor străine în societate. Puterea nu mai neagă radicalizarea fără precedent a distanţei dintre bogaţi şi săraci, şi nici efectele catastrofale ale reformelor neoliberale, ci neagă pur şi simplu propria responsabilitate, trecînd direct la pledoarii pentru intervenţii în forţă şi conjugarea explicită a intereselor statului cu cele ale elitelor. Presa de scandal britanică, în ton cu declaraţiile primului-ministru, a dat drumul unui val de materiale despre scandalul diverselor “corpuri străine”. Iar în Europa de Est, a celor care se simt oricum cu musca pe căciulă cînd e vorba de corpuri străine în Europa, au apărut imediat reacţii anti-roma.

Conform unei cutume a colonizării postcomuniste, interpretarea conservatorilor occidentali a fost preluată imediat şi în spaţiul românesc. Au apărut lamentări despre “declinul moralităţii” şi apeluri, dinspre dreapta, pentru o interpretare a incidentelor în cheie etică, printr-o combinaţie între porunca “să nu furi” şi preceptul (neo)liberal conform căruia proprietatea privată e cheia de boltă a societăţii. Se poate spune că interpretarea lui Mihail Neamţu e informată, conştient sau nu, de viziunea conservatoare despre subclasă, la rîndul ei aşezată pe un fond al ideologiilor postcomuniste. Astfel, autorul român vorbeşte de un “virus al violenţei”, considerînd evenimentele “un fenomen patologic” şi expresia unei “boli” [6]. Poate fi văzută în aceşti termeni continuarea directă a registrului ideologic biopolitic al anticomunismului postcomunist, pentru care comunismul a fost o “patologie politică” ce a lăsat ca moştenire “sechele” şi “lichele” în societatea contemporană.

Mai trebuie remarcate disponibilitatea imediată a autorului de a se erija în judecător, uşurinţa cu care acceptă informaţiile (false) furnizate iniţial de poliţie şi rasismul lombrosian al unui intelectual est-european pentru care e firesc ca un om cu “origini africane” să aibe “trăsăturile unui bandit”: “Omul cu pricina avea trăsăturile unui bandit şi atacator în serie.” Conform textului, impresia estetică e suficientă pentru a justifica eliminarea fizică a respectivului “barbar” de către “organele de ordine”. Mai precis, posesia “armei ilegale” adaugă doar condiţia necesităţii imediate, fiindcă trăsăturile sale demonstrează deja că respectivul nu poate fi decît un virus “alogen”, străin de “civilizaţia occidentală”. Autorul oferă, îndatoritor, şi un reper local ajutător: Marc Duggan, spune el, era un fel de Fane Spoitoru. Iată aşadar, pe scurt, mesajul transmis de Mihail Neamţu: a cerut-o; după toate aparenţele, Duggan a fost un criminal care merita să moară, şi a cărui moarte e un pas înainte întru curăţirea societăţii.

Senzaţională nu este adoptarea unor dorinţe fasciste, ci tocmai banalitatea unui astfel de material în peisajul industriei culturale româneşti, unde textul este preluat fără ezitări şi difuzat într-o varietate de spaţii: de ştiri (hotnews.ro, stiriazi.ro), de opinii şi analize (contributors.ro), de atitudine de dreapta (inliniedreapta.net), de informare evanghelică (clujulevanghelic.ro). Pentru cei care au urmărit în ultimii ani evoluţia de la margini înspre centru a extremei drepte româneşti, la adăpostul anticomunismului şi al noului ortodoxism, nu e de mirare că există un imaginar articulat al noului fascism, ori că acesta e viu între intelectuali (să sperăm că rămîne acolo); ceea ce e îngrijorător e că îşi are deja locul său în centrul industriei culturale. Pentru imaginarul fascist, acceptarea în largul sferei publice a ideii că o parte a societăţii e în mod natural criminală constituie fără îndoială un cîştig imens. Iar forţele politice inerţiale au şi ele de cîştigat în urma deturnării dorinţei populare de justiţie socială în cadrele unei poveşti despre frageda democraţie albă atacată de balauri coloraţi.

Sînt de acord însă că e vitală punerea problemei în cheie etică. Despre care furt vorbim însă, într-o perioadă a devalizării şi vînzării bunurilor comune, a limitării drepturilor simplului cetăţean, şi a diluării eficienţei justiţiei împotriva fraudelor dovedite la nivel înalt? Cine sînt cei care fură, din perspectiva părinţilor pensionari ai celor care au ieşit în stradă, cei care tocmai şi-au pierdut pensia şi valoarea asigurării medicale după o viaţă de muncă? Despre ce justiţie vorbim, cînd furtul unui televizor e pedepsit mai aspru decît evaziunea de miliarde? Despre ce fel de proprietate e vorba – că doar cărţile Bibliei cu siguranţă nu vorbesc de “proprietate privată”? Şi, în fine, cine judecă? Aplecarea spre etică a dreptei locale e cît se poate de binevenită într-o perioadă de ascensiune a fascismului social, însă există motive serioase de a susţine, în termeni etici, că aceeaşi dreaptă care pronunţă judecăţi morale a făcut deja mult rău, după ani buni în care intelectualii de dreapta au excelat în patronajul intoleranţei şi cultivarea obedienţei faţă de putere. Atît în România, cît şi în Marea Britanie, dreapta conservatoare a promovat spolierea publică în numele solidarităţii cu capitalul (“piaţa liberă”), a creat o formă de dispreţ pentru semeni “inferiori” în numele elitismului, a susţinut şi a legitimat un război de ocupaţie, ba chiar şi tortura, în numele democraţiei.

Dacă ar fi să începem serios considerarea revoltelor din Londra dintr-o perspectivă etică, iată un alt mod de a pune problema: înainte de a judeca furturile prin invocarea unei legi absolute, sau absolut exterioare, ce anume ne uneşte şi ne desparte pe noi înşine de cei care au ieşit în stradă şi au furat? Ce dorinţe, ce frustrări, ce situaţii, şi la ce scară, în ce geografie? De cine te simţi tu însuţi mai apropiat, de ocupanţii Wall Street sau de cei care au spart magazinele londoneze?

Declinul elitelor în timp de criză a capitalului

Direcţia interpretărilor din antipatie e clară: intelectuali, jurnalişti şi experţi media se materializează pe sticlă sau hîrtie sub înfăţişarea vocii “civice” care îşi dă “acordul” public pentru intensificarea violenţei instituţionale, în favoarea elitelor existente. Deşi coincidenţa intereselor elitelor intelectuale cu cele politice şi capitaliste e conjuncturală, primele pledează în prezent, voluntar, pentru curăţirea societăţii şi ridicarea de ziduri în scopul apărării “elitelor” în general. Deocamdată, David Cameron şi tabloidele britanice se îndreaptă împreună către “soluţia” nord-americană: încarcerarea în masă a “populaţiilor periculoase” şi ţinerea sub control a cartierelor prin multiplicarea raidurilor poliţiei înarmate. (După rapoarte oficiale recente, poliţia a început să urmărească 30.000 persoane “implicate” în evenimente.) După “violenţa” plebilor, urmează “furia” zeilor.

După toate probabilităţile, “declinul moral” e un trop ce va reveni tot mai des în viitorul apropiat – precum în anii 1930. Ca şi atunci, doar pentru clasa mijlocie e vorba de declinul “celor de jos”. În discursul politicienilor conservatori şi al capitaliştilor, de fapt nu e vorba atît despre declinul moral al poporului, cît de cel a elitelor însele. Iar sensul acestui declin moral e legat direct de criza sistemică a capitalismului: elitele capitaliste sînt cele care şi-au pierdut încrederea în capacitatea elitelor politice de a asigura securitatea capitalului şi rata profitului.

Aşadar, nu e vorba atît de degradarea substanţei morale a societăţii în ansamblul său – cui anume îi pasă de plebea decadentă? Miza e percepţia la vîrf, conform căreia liderii politici actuali, la nivel naţional şi supranaţional (UE), nu au “voinţă”, nu sînt “carismatici”, nu au “caracterul” necesar să impună necesităţile capitalului ori să ia măsuri de urgenţă în instituţiile politice în care activează. Se caută, ca în anii ’30, lideri politici fermi, însă în numele capitalului, şi nu al naţiunii ori rasei – chit că plebea e din nou rasializată la extrem. Elitele capitaliste au început să sublinieze că liderii politici nu mai ies din logica fluctuantă a situaţiilor politice, ori că se ascund după birocraţiile statale şi superstatale, ori mai rău, că au început să dea înapoi sub presiunea “societăţii”. Abia astfel ajunge să intre în vizor şi “societatea” – care altfel “nu există”. Clienţi ai acestui joc, politicienii conservatori nu pot decît să arate cu degetul către “societatea în declin”, liberalii oferă considerente morale abstracte, iar social-democraţii se arată încă şi mai duri cu societatea – mai “monarhişti” chiar decît protectorii tradiţionali ai imperialismului. Astfel ajunge să se vorbească despre “declin moral”, de la vîrf la vîrf, nici măcar de la vîrf în jos.

Alianţa dintre stat şi capital nu a fost niciodată liniară pe termen mediu, însă în actualul moment istoric, interesele politice şi cele capitaliste par a fi intrat în divergenţă, într-un moment în care criza radicală a capitalismului cere, din perspectiva capitalului, un fel de unire în cuget şi simţiri. Modul neoliberal de gestionare a crizei declanşate în 2008, prin care datoriile private ale instituţiilor financiare au fost suportate direct de sectorul public (fără ca populaţia să fie consultată), a furnizat însă un nou ideal al acumulării rapide, care necesită corpuri politice docile. Acelaşi mecanism neo-colonial prin care partenerii principali ai instituţiilor financiare internaţionale ce impuneau “eliberarea pieţei” fuseseră instituţiile statale ale ţărilor periferice şi semi-periferice, se întoarce astăzi în lumea occidentală, care nu e scutită de logica oarbă a acumulării ori de autocolonizare: criza a fost folosită pentru a creşte puterea şi profiturile unor elite financiare, mulţumită intervenţiilor guvernamentale “salvatoare”. La rîndul lor, după asemenea eforturi masive şi un pic de rulaj, anumite guverne au intrat criză financiară, dar băncile private au decis să nu le mai ofere împrumuturi. Contradicţiile interne şi evoluţia previzibilă a acestui ciclu ar fi comice dacă nu ar fi în joc vieţile oamenilor.

Astăzi, în special în Europa, UE pare a fi devenit reperul politic negativ prin excelenţă, un corp politic stîngaci, greu de mişcat, faţă de care guvernele de dreapta îşi vor preciza diferenţa în termeni inevitabil naţionalişti, protecţionişti, cu apeluri la “valori naţionale”, “eficienţă” şi “fluidizare”. Marile puteri europene au început deja să ia ceva măsuri, însă doar în direcţia intensificării autorităţii, fără nici o strategie “de ieşire” (au fost sporite puterile celor două organisme non-democratice de conducere a UE, şi a fost instituţionalizată o anumită distanţă între administraţia politică a UE şi cea financiară). Noi ziduri. În România, dinspre sfera oficială a politicii a fost deja propusă o primă soluţie: limitarea dreptului constituţional fundamental la asociere prin îngrădirea posibilităţilor de a demonstra. O altă măsură de criză e modificarea regimului taxelor fiscale, o bijuterie de gîndire neoliberală, prin care impozitul progresiv devine un instrument de extindere a bazei de exploatare a cetăţenilor obişnuiţi.

Ceea ce se evidenţiază e însă lipsa viziunii la vîrf: nici elitele capitaliste, nici cele politice par a nu avea idee despre ce se întîmplă. Măsurile propuse se situează în orizontul limitat al unor cîrpeli de azi pe mîine. Unica certitudine a actualelor forme ale puterii pare a fi temerea de catrastrofă, dorinţa de păstrare a controlului şi a unui status quo. Unicele opţiuni la îndemînă rămîn lărgirea puterilor executive şi a aparatului represiv, agitarea naţionalismui regresiv, vehicularea spectrului catastrofei, exploatarea la risc a propriei baze electorale, şi campanii noi de recrutare. În limbajul liberalilor, în orizontul dreptei, normativitatea negativă domină fără drept de apel toate eforturile instituţionale. Ca urmare, încep să apară întrebări grele, după cum vedem în situaţia Greciei: ce înseamnă lipsa de încredere a dreptei pentru instituţiile politice actuale, pe care le domină? Care sînt, de pildă, speranţele şi poziţia armatei? Ori a funcţionarilor de stat, în perspectiva unor schimbări fundamentale?

Ca efect secundar, în ultima vreme, think-tankuri conservatoare au început să se deschidă “democratic” şi pentru “oameni de stînga”, ori pentru “dialog democratic cu stînga”. După perioada de glorie a colonizatorilor locali şi a experţilor tehnocraţi în politici predefinite, se simte nevoia de schimbare. Mai nou, pînă şi la Harvard Business Review se vorbeşte despre cît de multă dreptate avusese Marx în diagnosticul său asupra capitalismului [7]. Iar capitalişti ca Warren Buffett, iar din Europa Maurice Lévy şi Luca di Montezemolo, cer ca stahanoviştii un plan mai aprig, vor să fie impozitaţi mai aspru, spre admiraţia economiştilor liberali. (În ce lume alienată trăim, cînd astfel de invitaţii la resturile de după terminarea unei orgii sînt considerate o culme a moralităţii?) Astfel de concesii aparente au început odată cu auto-caracterizarea ironică, drept “comunişti liberali”, a elitelor capitaliste reunite la Davos în 2006, ori cu declaraţia directorului OMC, Pascal Lamy, cu puţin timp înaintea declanşării crizei mondiale, despre Marx ca “cel mai important analist al capitalului”, şi au continuat cu gesturi simbolice precum titlul ironic din Newsweek “We Are All Socialists Now”, de la începutul lui 2009. Departe de a parcurge vreun proces de “descătuşare din falsa conştiinţă”, capitaliştii continuă să caute, într-o situaţie de criză şi tranziţie globală, noi surse de inspiraţie şi forme convenabile de organizare a puterii politice. Capitalul continuă să îşi aproprieze propriile limite, iar economia rămîne politică. Din astfel de direcţii, criza a fost deja apropriată ca obstacol “inerent”, noua frontieră ce va fi depăşită în următorul pas înainte, şi mai glorios, al progresului capitalismului. Fiecare crede ce poate. Lozinca “socialism pentru cei bogaţi, piaţa liberă pentru restul” a prins deja realitate în anumite zone; la dreapta, reflexele de apărare par a fi însă mai puternice decît orice plan strategic: eforturile pentru atragerea forţelor de partea elitelor par a constitui prima prioritate. E însă dreapta gata să abandoneze unul dintre pilonii ideologiei noului sistem-mondial după 1989, falsa identificare dintre capitalism şi democraţie? Intelectualii de dreapta români au înghiţit fără ezitare acest mit ideologic după 1989, însă au acceptat în acelaşi timp cu mari rezerve democraţia modernă, insistînd că aceasta e doar copia palidă a unui model autentic ce presupune reîntoarcerea la o politică şi cultură a elitelor. Sînt acum aceiaşi intelectuali şi protejaţii lor mai tineri gata să abandoneze şi faţada “democraţiei”?

Ca alt efect colateral, anticomunismul îşi pierde relevanţa în noul peisaj ideologic. Nici activităţi tradiţionale ale dreptei intelectuale româneşti, precum reducerea “stîngii” la un bloc monolit, nu mai sînt în interesul capitalului, în căutare disperată de aer şi alianţe. Morala: alegeţi-vă cu atenţie prietenii.

Interpretări ale revoltelor din simpatie: de la visul consumist la realism

Ar trebui întîi subliniată premiera istorică pe care o constituie seria de reacţii la incidentele din Anglia găzduite de CriticAtac, care demonstrează cît de necesară era apariţia unui stfel de spaţiu în sfera publică românească. În comparaţie cu tratamentul monocolor acordat în România revoltelor din Franţa din 2006, şi cu ruşinosul colportaj şi laşitatea intelectualilor şi jurnaliştilor în cazul incidentelor din timpul protestelor anti-NATO din Bucureşti, din 2008, materialele din CriticAtac demonstrează în primul rînd nevoia urgentă de ieşi din îngrădirile spaţiului public românesc, la o scară mai largă decît au putut oferi pînă în prezent zone ale culturii independente precum indymedia.

Cît despre stînga radicală, în primul rînd trebuie remarcat scepticismul aproape universal cu care au fost caracterizate incidentele. Chiar în rîndul celor care au situat revoltele în contextul global al multitudinii de mişcări de protest şi rezistenţă împotriva neoliberalismului, mai nimeni nu a văzut vreo avangardă politică în “clasa” revoltaţilor, foarte puţini o oportunitate tactică, şi aproape toţi au subliniat consecinţele nule sau negative ale incidentelor – reîntoarcerea la acelaşi status ori chiar mai rău, la doar cîteva săptămîni după revolte. Cei mai mulţi comentatori au tins iniţial să vadă în incidente o răbufnire a “lumpen-proletariatului”, cei pe care, după cum toată lumea ştie, nu se poate baza nici o “revoluţie”. Între timp au apărut însă dubii serioase dacă se justifică această categorie, chiar din punct de vedere al compoziţiei de clasă. În discuţii recente, Toni Negri şi alţii au propus ideea mai deschisă de “nou proletariat”: ar fi vorba, aşadar, de cristalizarea unei noi compoziţii sociale: lucrători precari şi neangajaţi, alături de care se alătură “pe verticală” clasa mijlocie în criză, iar “pe orizontală” diferite sectoare contingente şi asocieri teritoriale din interiorul metropolelor. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de începutul unui proces, nedefinit încă structural, şi de “un nou tip de luptă”.

Dar, ca să încep de la cel mai optimist dintre optimişti, activistul Jody McIntyre a numit incidentele începutul unei “răscoale” (uprising). Pornind de la ideea că “inegalitatea e la baza revoltelor”, el a făcut apel, eufemistic, la o “mai bună organizare”. Ca urmare, a fost condamnat public pentru “incitare” [8]. Tot pentru “incitare”, de data asta virtuală – e.g. un mesaj pe f*cebook – doi tineri au fost condamnaţi penal, la patru ani de închisoare [9]. Mulţi alţi comentatori optimişti au calificat sustragerile drept încercare de “redistribuire DIY a bogăţiei”, ori “transfer al proprietăţii prin alte mijloace”, condamnînd însă atacurile asupra micilor magazine de familie. Aşadar, conform celei mai generale viziuni, cei ce au ieşit în străzile Angliei sînt cei care au decis să respingă modul actual de organizare a economiei, inegalitatea structurală. Ei pot fi alăturaţi, în acest sens, milioanelor de protestari din Italia, Spania şi Grecia, care refuză să plătească pentru consecinţele administrării neoliberale a economiei, care la rîndul lor au fost inspiraţi de succesul rezistenţei în sudul global. Aceasta e şi opinia lui Slavoj Zizek, pentru care revoltele sînt expresia unei “negativităţi abstracte”, lipsită încă de “obiectiv istoric”. Cu alte cuvinte, alienarea oamenilor faţă de sistemul politic e obiectivă, e generalizată, însă nu şi-a găsit încă propria expresie. Această interpretare e contrazisă însă parţial de economia libidinală a incidentelor din Anglia, care au luat la un moment forma unei explozii a pozitivităţii senzuale.

La polul celălalt, o perspectivă complet diferită plasează incidentele de-a dreptul în interiorul logicii capitalismului. Pentru Alex Callinicos, de pildă, departe de a fi expresia unei rezistenţe anti-capitaliste, fie ea “lipsită de sinteză”, jafurile şi sustragerile din magazine sînt doar o continuare a logicii neoliberalismului (precum unele demonstraţii anti-capitaliste ce ţin mai mult de spectacol). Mai precis, ar fi vorba de un fel de consumerism do-it-yourself: dacă idealul în “societatea de piaţă” neoliberală e posesia de plasmă şi iPhone, atunci acest scop universal justifică mijloacele. Cu alte cuvinte, nu ar fi vorba de o rezistenţă prin compensarea frustrărilor. Din contră, meschinele idealuri neoliberale au ajuns să definească societatea în largul său. În acest caz, am avea de a face cu acel coşmar al liberalismului centrist, à la J.G. Ballard şi George Romero: valorile aparent inocue ale lumii consumului au dobîndit atît de multă putere, încît legitimează acţiuni dincolo de “moralitatea bunului-simţ”. În această viziune, revoltele nu reprezintă acţiunea particulară a vreunei subclase marginale ori lumpen-proletariat, ci într-adevăr declinul “nucleului” societăţii. Mai precis, acoperişul ideologic al clasei mijlocii obediente, adevărata coloană a societăţii occidentale, s-a prăbuşit: nu mai e asigurat nici de modelele “morale” şi “culturale” ale vechii clase dominante, aristocraţia, dar nici de ideea vreunui contract social (dispărută odată cu beneficiile sociale), ci de un materialism capitalist pur şi simplu, şi logica haitei. Şi cine poate nega valoarea lui Geani care aruncă cu banii? Aşadar, dacă dreapta s-a coalizat în criminalizarea celor “de jos”, există şi o parte a stîngii care continuă să arate cu degetul către micul burghez, pe care doar frica îl ţine în casă. O confirmare a fost dată chiar de cuvintele unui “vandal anonim” intervievat de o televiziune britanică la ieşirea grăbită din magazinul spart: “ce, şi voi v-aţi băga, dacă aţi avea …ce trebuie.”

O altă direcţie de interpretare refuză totuşi distanţarea de revolte, ori replici tradiţionale stînga-dreapta, căutînd sensul propriu al acestora în transformări colective ale experienţei istorice. Pentru Nafeez Mosaddeq Ahmed, revoltele nu pot fi discutate în afara contextului politic al rasismului instituţional al Marii Britanii: astfel, minorităţile etnice sînt cele care suportă greul crizei economice, care a produs nu mai puţin de 2.49 milioane de şomeri în Anglia; în prezent, 70% din cei ce trăiesc sub pragul sărăciei în Londra aparţin minorităţilor [10]. De asemenea, uciderea lui Mark Duggan nu e un act izolat, ci se adaugă celor aproximativ 340 morţi violente în urma acţiunilor poliţiei, majoritatea aparţinînd minorităţilor etnice, din ultimii 12 ani – care constituie, desigur, vîrful icebergului arestărilor, interpelărilor şi actelor de hărţuire [11]. Moartea recentă a lui Jacob Michael pare a se adăuga acestei liste [12], şi să nu uităm că o cauză imediată a declanşării revoltelor din 1985 a fost moartea unei femei de culoare, în urma unei acţiuni a poliţiei în propria ei casă. Liderul comunitar Stafford Scott, fără a simpatiza cu distrugerile, respinge subtextul rasist al tezei bestialităţii iraţionale, indicînd, din contră, un anumit realism al tinerilor de culoare care au ieşit în stradă, inclusiv pentru a participa la jafuri. Astfel, poate că nu sînt doar “tineri înfierbîntaţi” care ar fi urmat “impulsuri necontrolate”; printre cei care au ieşit în stradă se află cei care au transmis ani de zile un mesaj non-violent, în special prin cultura muzicală, despre limitele sistematice ale mobilităţii sociale. Mulţi au ajuns la concluzia că nu pot atinge stilul de viaţă dorit pe calea educaţiei sau a “muncii cinstite”, în formele actuale de organizare a puterii. Tinerii au respins modelul de viaţă al corpurilor truditoare, adoptat de părinţii lor, cei care, după o viaţă de muncă şi “integrare” continuă să o ducă de la salariu la salariu, iar mai nou îşi văd beneficiile promise tăiate [13]. Din aceste perspective, incidentele au un profund sens social, şi nu pot fi prevenite ori “rezolvate” pe calea industriei penitenciare şi a militarizării societăţii, decît din perspectiva unui fascism rasializat. De asemenea, o perspectivă pur clasistă e în mod evident insuficientă. Tocmai observîndu-le din prisma măsurilor ulterioare de control, revoltele semnalează îngustarea extremă a perspectivelor în lumea capitalistă.

O viziune alternativă

În majoritatea interpretărilor din simpatie, ceea ce li se reproşează celor care au ieşit în stradă, şi dinspre stînga, este lipsa unei viziuni politici proprii, în contextul mişcărilor de rezistenţă împotriva neoliberalismului. Într-adevăr, dacă e să comparăm revoltele din Anglia cu revoluţiile arabe din acelaşi moment istoric, cu demonstraţiile populare din Chile, India şi Coreea de Sud, ori chiar cu mişcările populare de protest din Grecia, Italia, Spania, politicul pare a fi tot mai vidat de substanţă pe măsură ce se apropie de Londra, ca centru global de acumulare a capitalului. Revoltele engleze par fi “forme insurecţionale” incipiente, iar ocuparea Wall Street un exerciţiu util şi necesar de re-formare a solidarităţii, însă nimic mai mult. Zbenguieli, o joacă de-a revoluţia, ar spune probabil Stalin, care avea o teorie condescendentă despre anumite revolte ca simple fenomene ale ludicităţii umane.

Şi totuşi, o asemenea viziune teleologică, ghidată de spectrul unei revoluţii “pline” (care nu poate fi decît “aşteptată” pasiv), e înşelătoare. Pasivitatea perspectivei analitice poate fi însă inversată, pornind de la realitatea istorică a revoltelor actuale. Anume, contextul global – abundenţa mişcărilor de rezistenţă împotriva capitalismului şi a formelor hegemoniei occidentale – e de aşa natură încît sensul politic al revoltelor din Anglia pur şi simplu nu poate fi negat. Sensul acestui “politic” nu este însă prins în cadrele politicii electorale. Într-un sens apropiat, Paul Gilroy susţinea o răsturnare a perspectivei, din interiorul sferei politice britanice: nu revoltaţii sînt cei care nu au mesaj politic, ci politica britanică este cea lipsită de substanţă, cu “trei partide care spun acelaşi lucru” [14]. Într-adevăr, în sfera politică britanică putem observa chiar mai bine decît în România, rezultatul nociv al asimilării ideologiei TINA, a mantrei conservatoare nu-există-alternativă, adoptată atît de centrişti cît şi de conservatori: golirea opţiunilor, alienarea de instituţii şi vidarea imaginarului politic. În acest proces, Europa de Est nu e deloc în urma Europei, ci e strîns legată de aceasta, ba chiar e-un fel de avangardă, ca teren de experimente pentru neoliberalismul global. Într-adevăr, sacrificiile şi politicile de austeritate ale tranziţiei postcomuniste tind astăzi să fie generalizate la nivelul de regulă de bază a jocului : cine mai vorbeşte de luminiţa de la capătul tunelului ?

În locul reducerii sensului social al revoltelor la răbufnirea unui lumpen-proletariat ori a unei subclase inferioare, ori la un program de revendicări, ceea ce se evidenţiază în această furie globală e tocmai intersectorialitatea globală a excluderilor şi a exploatării. Cea mai intimă şi concretă identitate politică radicală manifestată în aceste contexte e transnaţională. Aceasta nu trebuie “aşteptată” ca vreun nou subiect al istoriei, însă are nevoie de munca şi dorinţa de a fi în proces, necesare recunoaşterii schimbărilor colective în care sîntem şi putem fi cuprinşi. În acest sens, revoltele “fără concept politic” din Londra nu semnalează un sfîrşit ori o epuizare a demonstraţiei ca manifestare politică (vor urma multe demonstraţii), ci, în situaţia globală de posibilă tranziţie într-un alt sistem-lume (care nu va fi neapărat mai bun), deschiderea unei perioadei de încercări şi fluctuaţii. Ceea ce a luat sfîrşit e însă momentul scepticismului postmodern. E probabil că, în perioada ce urmează, epistemele pozitive, conexiunile internaţionale şi viziunile politice internaţionaliste vor asuma funcţia critică, putînd fi la fel de importante ca posesia resurselor cu circulaţie globală.

Indignarea şi furia demnă

Toată lumea are ceva de criticat şi ştie să se plîngă, însă mai grea e solidarizarea. Lipsa generalizată a încrederii în sistemul politic poate fi convertită în cinism pasiv ori reactiv, dar şi într-o formă productivă a indignării. Ea poate deveni un pretext pentru cultivarea nostalgiei şi a distanţării, dar şi pentru reorientarea speranţei. În toamna anului 2008, membri ai armatei zapatiste de eliberare naţională au oferit un concept productiv, a cărui relevanţă globală e cu atît mai evidentă după incidentele din Anglia. EZLN făcuse atunci apel la organizare, solidarizare şi acţiune la nivel global prin mobilizarea “furiei demne”, anticipînd nu doar haosul revoltelor spontane, ci şi eficienţa simbolică şi fizică a represiunii, după încălcări mai mult sau mai puţin minore ale regulilor nescrise ale obedienţei civile. Iată o traducere a unei părţi a apelului lor:

Acolo sus, ei încearcă să îşi repete istoria.

Vor din nou să ne impună calendarul morţii, geografia distrugerii.

Cînd nu pradă rădăcinile noastre, le distrug.

Ne fură munca, puterile.

Lasă lumile noastre, pămîntul, apele şi comorile sale, fără oameni, fără viaţă.(…)

Minciuna devine guvernare, iar deposedarea e arma poliţiei şi a forţelor lor.

În lume sîntem ilegali, fără documente, nedoriţi.

Sîntem urmăriţi, şi urmărite.

Femei, tineri, copii, bătrîni mor în moarte şi mor în viaţă.

Iar de acolo de sus ni se predică resemnarea, înfrîngerea, retragerea, abandonul.

Aici jos nu ne mai rămîne nimic.

Doar furia.

Şi demnitatea.

Durerea noastră nu e auzită decît de oameni ca noi.

Sîntem nimeni.

Sîntem singuri, rămaşi doar cu demnitatea noastră, şi cu furia noastră.

Furia şi demnitatea sînt punţile noastre, limbajele noastre.

Să încercăm să ne ascultăm unii pe alţii, să ne cunoaştem.

Fie să crească curajul nostru, pentru a deveni speranţă.

Fie ca demnitatea să prindă rădăcini, pentru a da naştere unei alte lumi.

Am privit şi am ascultat.

Dar vocea noastră e prea mică pentru a fi ecoul cuvîntului, iar privirea noastră prea mică pentru atîta furie, pentru atîta furie demnă.

Trebuie să ne vedem, să ne privim unii pe alţii, să vorbim unii cu alţii, să ne ascultăm reciproc.

Sîntem ceilalţi, celelalte, celălalt.

Dacă nu există un loc pe lumea asta pentru noi, ceilalţi şi celelalte, atunci trebuie să facem o nouă lume.

Fără alte instrumente decît furia, fără alte materiale decît demnitatea noastră.

Ne lipseşte încă un loc al întîlnirii, ne lipseşte cunoaşterea reciprocă.

Ce lipseşte, lipseşte…

La fel de semnificativ, anul trecut, eroul rezistenţei antifasciste, Stéphane Hessel, a publicat la 93 ani un pamflet de mare succes : Indignez vous! (2010). “Trebuie să avem grijă, împreună, ca societatea noastră să rămînă o societate de care să fim mîndri: nu această societate de oameni fără acte, de expulzări, de suspiciuni la adresa emigranţilor, nu această societate în care se pun la îndoială pensiile, securitatea socială, nu această societate în care mediile sînt în mîinile bogaţilor.” Reamintind că motivul rezistenţei înseşi e indignarea, născută din “dorinţa de a mă implica, nu dintr-o emoţie,” Hessel făcea apel la indignare ca valoare a rezistenţei antifasciste franceze, ce pare a fi uitată în prezent. “Distanţa dintre bogaţi şi săraci nu a fost niciodată atît de importantă”, iar “dictatura internaţională a pieţelor financiare ameninţă pacea şi democraţia”. Apelul lui Hessel e simplu şi actual: “Vă urez tuturora, fiecăruia dintre voi, să aveţi propriul motiv de indignare.” O oportunitate imediată de manifestare a indignării şi furiei demne e chiar ziua de 15 Octombrie, cînd vor avea loc proteste în lumea întreagă, manifestînd dorinţa de a face o nouă lume [16]. Cîte voci se vor auzi atunci, în spaţiul public românesc?

Note: 

[1] http://www.guardian.co.uk/society/video/2011/jul/31/haringey-youth-club-closures-video

[2] http://www.london24.com/news/crime/london_riots_a_teenager_s_view_1_991168

[3] vezi Joel Kotkin, “The UK Riots And The Coming Global Class War”, în Forbes,15 August 2011.

[4] romania.indymedia.irg/ro/2006/03/1319.shtml

[5] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/cruciada-lui-breivik-ce-cred-arabii

[6] www.hotnews.ro/stiri-opinii-9771241-vandalii-din-marea-britanie-zece-capete-acuzare.htm

[7] http://blogs.hbr.org/haque/2011/09/was_marx_right.html

[8] http://politicalscrapbook.net/2011/08/jody-mcintyre-independent/, vezi şi articolul său http://www.newint.org/blog/2011/08/08/jody-mcintyre-riots-police-tottenham-brixton/

[9] http://www.guardian.co.uk/uk/2011/aug/16/uk-riots-four-years-disorder-facebook

[10] http://nafeez.blogspot.com/2011/08/burning-britain-riot-fever-as-symptom.html

[11] http://peoplewithvoices.com/2011/08/11/who-shot-mark-duggan/

[12] http://www.dailymail.co.uk/news/article-2029173/Jacob-Michael-dies-pepper-sprayed-arrested-ELEVEN-officers.html

[13] http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/aug/08/tottenham-riots-not-unexpected

[14] http://dreamofsafety.blogspot.com/2011/08/paul-gilroy-speaks-on-riots-august-2011.html

[15] Comunicat al Comitetului Clandestin Revoluţionar Indigen – Comanda Generală al EZLN, din apelul pentru Primul Festival Mondial al Furiei Demne, Mexic, Septembrie 2008. Traducere din limba spaniolă: ot. Întregul comunicat al EZLN poate fi citit aici: http://enlacezapatista.ezln.org.mx/2008/09/15/comunicado-del-ccri-cg-del-ezln-comision-sexta-comision-intergalactica-del-ezln/

[16] http://15october.net/. Vezi şi http://www.occupytogether.org/

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.