Transnistria: două maluri, un război

Premisele unei situații de conflict pe Nistru apar în iulie 1924, la momentul creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) pe malul stâng al râului. Agresiunea este la început unilaterală – orientată dinspre malul stâng către cel drept – și poartă un caracter exclusiv mediatic. Organele de presă locale (ziarele Plugarul Roș, apoi Moldova socialistă, revista literară Octombrie și postul de radio Tiraspol) își dau ghes flagelând fără cruțare „ocupația” Basarabiei muncitorești de către România „moșierească”. De astălaltă parte a Nistrului, reacțiile vin cu întârziere și pe un ton oarecum timid. De la începutul anilor 1930, revista Viața Basarabiei (alături de alte periodice) își face o adevărată datorie de onoare din producerea și difuzarea „propagandei anticomuniste”, denunțând deznaționalizarea și relele tratamentele la care ar fi supuși românii transnistreni de către puterea sovietică. Dinspre malul stâng, războiul mediatic cu România urmărește o tactică iredentistă în raport cu teritoriul Basarabiei, pe care ideologii și politrucii bolșevici nu se ostenesc să o tăinuiască. Dinspre malul drept, anumite voci prezintă, la rândul lor, cu o prudență savantă, argumente istorice care își propun să demonstreze continuitatea locuirii românilor pe teritoriul Transnistriei, de la Traian încoace. Odată cu iulie 1941, acest discurs devine tot mai categoric și maximalist: potrivit acestuia, Transnistria ar include tot teritoriul de până la Bug, iar populația românească ar acoperi o proporție de până la 90%. Totuși, Transnistria niciodată nu a fost privită de către politicienii români ca un adevărat „pământ românesc”. În consecință de cauză, sub guvernarea Antonescu (reputată a fi cea mai naționalistă), acest teritoriu a fost transformat într-o „zonă-pubelă” pentru cetățenii indezirabili de origine romă și evreiască.

În RASSM, atacul ideologic face parte dintr-o strategie de expansiune după modelul piemontez, care include promovarea cadrelor de conducere autohtone (românofone) și de origini sociale „sănătoase”, formate începând cu sfârșitul anilor 1920 în colegiile tehnice (tehnikum-uri) și institutele pedagogice de la Tiraspol și Balta. Aceștia urmează să înlocuiască vechea elită intelectuală și administrativă, sacrificată în malaxorul Marii terori din 1937-38. Această nouă elită are totodată funcția – justificată ulterior – de a coloniza administrarea Basarabiei, după anexarea ei și formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în 1940. Din acel moment, originea transnistreană a „cadrelor” devine un factor important de ascensiune în structurile administrative din RSSM. „Dacă vrei să fii ministru, trebuie să fii de peste Nistru” – spune o zicală care circulă în mediile intelectualilor basarabeni din perioada sovietică. Acest dicton își consumă însă în mare parte valabilitatea începând cu mijlocul anilor 1950, pe măsură ce tot mai mulți tineri basarabeni absolvesc instituții sovietice de învățământ superior și mediu de specialitate. În aceeași perioadă partidul comunist din RSSM își lărgește progresiv contingentul cu noi membri de origine basarabeană. Această relativă deschidere în politica de recrutare a „cadrelor” în perioada „dezghețului” este concomitentă, în plan cultural, cu „românizarea” limbii literare și culturii înalte „moldovenești”.

În contrast cu „basarabenizarea” elitelor și cu „românizarea” literelor la Chișinău (începînd cu mijlocul anilor 1950) și în ruptură cu politicile de „moldovenizare” și „indigenizare” organizate de autoritățile sovietice până în 1937-38, Transnistria este rusificată necontenit după 1944 pe valul industrializării masive, disproporționate față de investițiile reduse în acest plan a părții occidentale a RSSM. Izbucnirea, consumarea și apoi înghețarea conflictului de pe Nistru din 1992 își are originea în acest clivaj al elitelor, creat și lărgit de autoritățile sovietice, prin formarea și recrutarea diferențiată a „cadrelor” pe cele două maluri ale Nistrului, în jurul polului industrial pe de o parte și al celui politic și cultural, de cealaltă parte, în condițiile în care întreprinderile industriale din republică erau puternic dependente de sistemul centralizat, iar domeniul cultural beneficia de un grad sporit de autonomie față de centrul imperiului.

Astăzi, „reîntregirea” Republicii Moldova prin reintegrarea și absorbirea Transnistriei pare să fie acceptată de toți actorii politici vizibili ca fiind o soluție sine qua non pentru modernizarea și integrarea europeană a RM. Totodată, în mijlocul unui anumit segment al intelectualilor și al politicienilor fără reprezentare reală în R. Moldova este vehiculată discret ideea – voit dizidentă și cu o legitimitate vulnerabilă, bănuită de influențe din afară (Rusia) -, conform căreia Republica Moldova ar trebui să se debaraseze de „balastul” transnistrean pentru a-și păstra identitatea și a-și ușura integrarea în UE.

De aproape două decenii, frontiera de pe Nistru nu încetează să-și adâncească bornele și să-și ascute ghimpii, în mințile oamenilor de pe ambele maluri și aievea. Istoria coexistenței celor două zone (Basarabia și Transnistria) și mai ales cei douăzeci de ani de „război rece”, care nu promite să se încheie în timpul apropiat, ne arată că ridicarea frontierelor mentale (prin întărirea încrederii) nu depinde neapărat de eliminarea frontierelor politice. În acest moment de beligeranță mocnită dintre cele „două maluri”, aceste deziderate par, dimpotrivă, contradictorii.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.