Stânga ornament, stânga substitut și incapacitatea funciară a stângii de a sesiza potențialul hegemonic al momentului

copilasUna dintre marile drame ale stângii intelectuale a fost (și rămâne) fragmentarea. Cu cât par mai „coapte”, pentru a utiliza expresia lui Marx – condițiile de a insera în câmpul de posibilități noi forme de sensibilitate socială, noi raportări critice la cotidian înțeles ca parte a unui continuum meandric, fluctuant și în cele din urmă indeterminat – cu atât aceasta se afundă mai abitir în nisipurile mișcătoare ale propriilor (și inevitabilelor, aș adăuga) contradicții, ridicate la rangul de pietre unghiulare ale punerii realității în problemă. Începem să nu mai vedem pădurea de copaci, altfel spus. Și să ne scoatem ochii pentru chestiuni de o importanță îndoielnică și întru totul secundare în raport cu provocările cărora trebuie să le facem față.

Așa cum probabil ați intuit deja, prezentul text este, sau cel puțin se vrea, pentru că nu voi avea niciodată infatuarea, ca să nu spun inconștiența de a mă considera unic și suprem posesor al adevărului, oricare ar fi acela – o critică a criticii lui Florin Poenaru la textul meu, Țara lui Iohannis Vodă. Înainte de toate, Florin mă acuză de orientalism. O face pe bună dreptate, citând un paragraf din textul meu referitor la – urât lucru, autocitarea – „cameleonismul balcanic totalmente lipsit de orice formă de vertebralitate”. Într-adevăr, puteam fi mai inspirat atunci când am scris acest pasaj, în sensul în care aș fi putut, de fapt ar fi trebuit să omit – adjectivul „balcanic”. Am făcut-o poate din inerție, poate datorită faptului că nu ne putem sustrage integral reverberațiilor unor stereotipii într-adevăr stupide și în același timp periculoase. Unii sunt convinși că pot și că o fac, desigur. Dar nici unul dintre ei nu este viu, pentru a-l parafraza pe Noica și Jurnalul filozofic al acestuia, în care scria (citez din memorie): „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat invidia, fățărnicia și ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu”. Vă invit să îl citim cu toții pe Noica, un autor naționalist, cu un indigest iz protocronist și care l-a transformat e Eminescu în eroul hegelian apt de a proiecta „neamul românesc” în istorie. Nu pentru aș rezona în vreun fel cu ideile sale; multe dintre ele, mai ales ultima, îmi repugnă de-a dreptul. Dar Noica încă poate fi citit, nu a intrat încă la index: iată un motiv suficient de întemeiat care să justifice efortul de a îi parcurge, nu contează a câta oară, scrierile. Sau, așa cum îi spunea Gheorghiu-Dej lui Lucrețiu Pătrășcanu imediat după ce îi luase funcțiile publice, dând dovadă de o capacitate diabolică de escamotare: „în fiecare din noi există o țârucă de șovinism”.

Nu aș schimba deci, din paragraful de mai sus, decât termenul „balcanic”. Asta deoarece cameleonismul politic nu este nici pe departe un fenomen balcanic, ci universal. Diversitatea antagonică a Balcanilor a rămas „înghețată” de-a lungul secolelor datorită toleraței religioase a Imperiului Otoman, care a preferat să multiplice birurile decât să impună monoteismul islamic; era mai practic așa, din toate punctele de vedere. Statele occidentale, în schimb, au anihilat cu obstinație multitudinea de identități care coexistau în interiorul granițelor lor. Birocratice în sens weberian, profitând și de ascensiunea capitalismului pe care, într-o formă încorsetată, mercantilismul, l-au ținut sub control până prin secolele XVI-XVII – statele occidentale au raționalizat omogenitatea socială creată de capitalism și urbanizare, proiectând-o, prin eradicarea pe scară largă a analfabetismului și configurarea unor mitologii naționale originare – în ordinea propriului discurs. Walker Connor, reputat analist al naționalismului, afirmă că în Franța anului 1914, când pregătirile pentru primul război mondial erau în toi, administrația de la Paris nu reușise încă să îi transforme pe toți țăranii în francezi[1]. Și acesta nu este nici pe departe unicul exemplu. Dar nu sociologia istorică reprezintă subiectul acestui text, știu. Dar dacă tot vorbim de orientalism, nu ar strica să ne mai ameliorăm, ocazional, capacitatea de proprietate a termenilor. Pentru că dacă am comis vreo inadvertență conceptuală, aceasta este subsumabilă în primul rând balcanismului așa cum este el definit de către Maria Todorova, nu orientalismului dezvoltat de către Edward Said. Balcanii, un construct discursiv necesar Occidentului în ascensiune pentru a produce o alteritate în care să își proiecteze și din care ulterior să extragă o prezumtivă identitate superioară – un spațiu optim din punct de vedere al proximității pentru apetențele coloniale ale metropolelor europene. Sigur, mi se va reproșa, diferența este una de nuanță: ce este balcanismul dacă nu o subspecie a orientalismului? La urma urmei, Todorova îl citează apreciativ pe Said, recunoscându-i oarecum ascendentul intelectual. Da și nu. Da, pentru că între balcanism și orientalism există o filiație directă. Nu, pentru că balcanismul se referă la stereotipii și cezuri argumentative specifice Europei în sensul continental, nu colonial, al termenului.

Dar nu despre subtilități conceptuale mi-am propus să discut aici, ci despre faptul că Florin mă acuză de ceea ce sociologii numesc, pentru a se referi la sentimentul (totalmente nejustificat) de superioritate al locuitorilor din Banat, parțial și Ardeal, în raport cu locuitorii din restul provinciilor aflate astăzi în componența României – „șovinism al prosperității”. M-am pronunțat foarte critic la adresa acestui tip de șovinism, zic eu, ca mic-burghez șovăielnic – aici. În plus, în textul meu nu apare deloc o astfel de polarizare: vestul bogat, urban și cult, împotriva estului și sudului, sărace și preponderent rurale, așa cum afirmă Florin: „Nu e clar deloc cum se diferențiază o asemenea construcție colonială („orientalismul” mai sus amintit, n.m.) însușită de autor până la nivelul de criteriu esențial de distincție între cei doi candidați, de construcțiile declarat de dreapta care opuneau ruralul sărac, analfabet și îmbătrânit din sud-est (Teleorman, Olt, Vaslui), de civilizația urbană și harnică din nord-vest (Cluj, Timișoara, Sibiu)?”. Mai mult, tocmai Florin mi se pare că (re)articulează vehement, deși indirect, această spațializare simbolică și în același timp colonială având la bază un uriaș mecanism de inconsistențe sociologice, economice și ideologice – spațializare la care mă acuză că aș subscrie . Ce am încercat să spun este că, dacă este să ai de-a face, în următorii cinci ani, cu un președinte care se va confrunta cu enorm de multe probleme sociale și economice, este de preferat ca acesta să fie un om previzibil (Iohannis), nu imprevizibil (Ponta). Atât. De aici și până la spune că am reprodus vechile clișee excluzionare vest vs. est, vest vs. sud sau vest vs. est+sud, e cale lungă. Pe car Florin o străbate cu o îngrijorătoare și în același timp inadmisibilă lejeritate.

Mai departe, Florin este deranjat de faptul că am catalogat bolșevismul drept o pseudo-stângă similară din anumite puncte de vedere unei pseudo-stângi actuale, profesate de PSD. I se pare probabil o impietate. Facilitatea asocierii a mai deranjat și alte voci care se exprimă pe CriticAtac, așa că este cazul să o lămuresc. Cel care a enunțat-o printre primii și cu un deosebit fler persuasiv a fost nimeni altul decât Leon Troțki. Troțki a expus cu o logică superbă și implacabilă, în perioada 1903-1917, ilegitimitatea bolșevismului erijat în unic reprezentant al intereselor proletariatului și a exclușilor în general. Troțki a fost cel care s-a opus din răsputeri distincției leniniste arbitrare menșevici-bolșevici, distincție pe gustul lui Florin, din câte observ – denunțând-o ca pe un instrument de capotare al mișcării revoluționare, nu de impulsionare a ei. A avut, în cele din urmă dreptate, dar mai târziu decât se așteptase. Numai că atunci era deja prea târziu, stalinismul fiind deja suficient de consolidat ideologic și instituțional pentru a acapara o bună parte a câmpului discursiv revoluționar.

Florin îmi reproșează de asemenea și „oportunismul”: „Spus altfel, Copilaș cheamă stânga independentă la un compromis tactic în acord cu situația istorică. Problema e că acest tip de oportunism pe care îl propune autorul are tendința de a deveni permanent în condițiile în care la capătul său nu se întrevede decât o singură concluzie: nu există alternativă la dreapta, mersul istoriei nu ne arată decât că marșul triumfal al acesteia este drumul spre progres, departe de bezna amorfă PSD-istă identificată mai sus”. Nu înțeleg unde și când am afirmat că așa zis-ul „oportunism” de care aș da dovadă trebuie să fie unul permanent. Pe urmele lui Hegel, pe care Florin îl consideră probabil nefrecventabil din punct de vedere ideologic, deși Marx și Engels erau de părere că a fost „un tip extraordinar” – categorii rigide gen „stânga” sau „dreapta” fiind extrem de reducționiste, clișeistice și de-a dreptul stupide relativ la bogăția, complexitatea și subtilitatea intelectuală hegeliană – nu am afirmat decât că istoria înaintează exclusiv pe partea sa negativă. Adică, întotdeauna, în special în situații tensionate sau de-a dreptul de criză, un tip sau altul de elita este cea care ia taurul de coarne și impune o rezolvare a problemelor de tipul tăierii nodului gordian, în primul rând, dacă nu exclusiv, în propriul beneficiu. De abia ulterior apar diferite forme de redistribuire socială, dar acestea sunt la rândul lor amenințate de noi asimetrii în cadrul raportului putere-societate, și tot așa. Gradul de reprezentativitate al unei elite este întotdeauna scăzut. În momente de cotitură, el este cu atât mai scăzut cu cât pare mai ridicat. Iacobinii și bolșevicii sunt exemple reprezentative în acest sens.

Oportunism? Pentru că refuz izolarea în cadrului unui radicalism steril, dar foarte coerent din punct de vedere ideologic-militant? Rațiunea este în lucruri, nu în afara lor, spunea același Hegel. Și lucrurile sunt cum sunt. Nu am fost suficient de radical? Ok. Lenin – pentru că Lenin produce, din păcate, o impresie mai puternică decât Hegel – scria că ordinea post-capitalistă, comunismul, nu poate fi construit decât prin preluarea celor mai avansate elemente „burgheze” „care ies din sânul capitalismului”[2]. Ca formă, deocamdată, nu și în ceea ce privește conținutul, UE poate fi un astfel de element progresist. Și apropo de UE, unde am firmat că susțin UE așa cum este, nu așa cum ar putea și ar trebui să fie? Scrie Florin: „există un program de stânga care vizează întărirea UE concomitent cu transformarea sa într-un mecanism suprastatal social și cu adevărat progresist, există discuții, partide, dezbateri, lupte propriu-zise ale stângii europene precum Syriza, Podemos, IDS, Die Linke și altele. Ai zice că cineva de stânga ar încerca ralierea la ele, nu justificarea versiunii neoliberale a UE doar că e mai spălată decât ruralul PSD-ist de acasă”. Nu înțeleg unde ne contrazicem în această privință. Am susținut de nenumărate ori că UE trebuie repolitizată în sens social și mecanismele sale instituționale ar putea fi utilizate în manieră redistributivă cu mai mult succes, zic eu, decât cele ale statelor naționale. Revenirea la lumea conservatoare a secolului XIX, a statelor națiuni care au podus primul și al doilea război mondial, nu mi se pare deloc o alternativă fezabilă. Da știu, și ce dacă UE a împiedicat apariția unor noi războaie pe continentul european? Nu a făcut decât să transfere războaiele pe coordonate economice, nu? Adică mare brânză. Ia să ne întrebăm noi bunicii și străbunicii care au trăit pe pielea lor al doilea război mondial cât de mare e brânza.

Îmi amintesc de un fragment superb din memoriile lui Gunter Grass – Decojind ceapa, în care acesta povestește cum, imediat după război, adolescent fiind, lucra în niște mine din sudul Germaniei împreună cu numeroși (foști) naziști și comuniști. Disputele politice erau la ordinea zilei. Mai interesant este însă faptul că, aproape întotdeauna, comuniștii și naziștii făceau front comun împotriva social-democraților. Pentru că aceștia din urmă se mulțumeau și cu jumătăți de măsură, opinează Grass, în timp ce primii erau realmente incapabili de a gândi în acești termeni: pentru ei era totul sau nimic, nu te puteai poziționa decât de partea sau împotriva lor. Nu este deloc rău să avem principii și să nu facem compromisuri, dar există mai multe tipuri de compromisuri și nu toate compromit. Politica însăși este un mare și peremptoriu compromis. Când o percepem în termeni raționali, desigur. În termeni afectivi, emoționali, oricât de bine camuflați retoric sub mantia unei rațiuni exacerbate pe coordonate militante – politica nu poate fi, mai deveme sau mai târziu, decât un eșec. Cel puțin asta afirmă reputatul politolog Giovanni Sartori. E de dreapta, din păcate. Deci nu poate zice decât tâmpenii și trebuie pus la index. Ce mi-e indexul Bisericii Catolice, ce mi-e indexul „partidului”. Sigur, n-a cerut nimeni vreun index, e scandalos, vorbesc prostii. Știu. Dar așa cum urmează să fiu expulzat odată ce revoluția va triumfa, întocmai ca un grup de intelectuali despre care Florin are impresia că ar fi fost (numai) de stânga – „Nu degeaba Lenin, ca să păstrăm referința, i-a urcat într-o barcă pe așa zișii intelectuali de stânga din timpul țarismului și i-a expulzat imediat ce a preluat puterea” – sau, mai bine, „reeducat”, am și eu dreptul să-mi țâțâie fundulețul mic-burghez, nu-i așa? Așa suntem noi, oportuniștii de dreapta, social-fasciștii, mai nevricoși. E drept că odată cu reeducarea trecem din planul polemicilor intelectuale în cel al psihanalizei, domeniu pe care, recunosc, sunt foarte departe de a îl stăpâni. Dar bag mâna în foc, Florine, că Freud, dacă ar trăi, ar fi fost foarte curios dacă ai sau nu prietenă. Îmi cer scuze (ce gest mic-burghez, nu-i așa?) dacă a părut că orientez discuția înspre un oarecare fel de argument ad hominem; nu am intenționat și nu intenționez să procedez niciodată în acest fel. Intenționez însă să înțeleg cât mai bine și cât mai plurivalent argumentele expuse de Florin. Și apropo de exilul intelectualilor din 1917, aceștia erau, de dragul acurateții istorice, conservatori în primul rând, care au dat naștere în capitalele Europei occidentale ideologiei eurasianiste. Printre ei se număra și teologul Nikolai Berdiaev, un tip suficient de inteligent încât să își dea seama că Marx și Engels sunt utili Uniunii Sovietice numai morți, ca un fel de animale împăiate și inofensive; dacă ar fi trăit și gândit, nu ar fi putut fi catalogați altfel decât menșevici. Ba chiar poate și reeducați, cine știe? Dialectice sunt căile istoriei… Berdiaev: „Nici Marx nici Engels nu au înțeles acea soluție aparte pe care avea să o adopte revoluția rusească; oricât s-au străduit bolșevicii să ascundă acest lucru, cei doi «clasici» n-au fost în fond decât niște «menșevici»”[3].

Florin nu se oprește aici. Dimpotrivă, este de părere că sunt un fel de admirator camuflat al Monicăi Macovei. Sau al lui Klaus Iohannis, la a cărui campanie aș fi contrbuit din plin, ca un „om de paie” ce sunt. Ciudat, îmi amintesc că am respins destul de tăios o încercare în acest sens. Mai plin de miez decât întreg articolul lui Florin mi se pare comentariul lui Paul Cernat, care îmi reproșează faptul că rata absorbției fondurilor europene a fost mai mare în timpu guvernării PSD-iste decât în timpul guvernării PDL-iste. Este adevărat, dar vorbim despre cu totul altceva. Eu nu am spus și nici nu am încercat să acreditez nicăieri ideea că fenomenul corupției este unul pur PSD-ist. Pe lângă asta, trebuie să ținem cont și de câtă experiență în absorbția fondurilor europene avea România în perioada guvernării PDL-iste, și câtă experiență dobândise deja în timpul guvernării PSD. Dar esențialul este altul: PSD încurajează corupția, nu se confundă cu ea. Nu am încercat să zic altceva; poate că am zis-o prost, caz în care îmi fac public mea culpa. Și nici nu a fost intenția mea să servesc precariatului o porție de darwinism social asezonată cu o garnitură hegeliană, ci doar să înțeleg ce se va întâmpla în viitor în România și de ce se va întâmpla așa și nu altfel. Și, evident, ce-i de făcut în privința asta. Dar mai ales de unde-i de pornit… Poate am părut prea calm, prea detașat, prea puțin coleric, eu știu…

În fine, ideea este că legitimez oportunist dreapta, din câte am înțeles. Petru că nu votez cu PSD. Pentru Florin deci, PSD este un partid de stânga. A și spus-o de altfel fără echivoc: o stângă vai de mama ei, dar totuși stângă. Pentru mine în schimb, PSD întruchipează orice, numai un partid de stânga nu. Motivele sunt arhicunoscute și nu cred că merită reluate. Subiectiv vorbind, pentru că un social-democrat nu poate pretinde că vorbește direct în numele unor categorii sociale obiective, sau mai bine zis postulate discursiv ca obiective – am fost deranjat cel mai tare, lăsând la o parte privatizările abominabile făcute de către guvernele PSD, care  au creat șomaj de masă și au lipsit statul român de importante pârghii de influențare a economiei – de ultra-naționalismul, atât oportunist, cât și rezidual, național-comunist, la vechii membri ai partidului, respectiv populist, la cei mai tineri – vehiculat de PSD în timpul campaniei electorale. Ce contează, era doar o strategie, problema de fond este că PSD avea o politică socială mai coerentă decât alternativa ACL, mi se va reproșa. Tocmai, că nu avea: politica socială a PSD era doar mai vocală, atâta tot. Mai mult, conform acestei logici, și în cel de-al Treilea Reich inegalitățile sociale erau mai mici decât în Germania contemporană; asta înseamnă că Hitler a fost de stânga și Germania nazistă este de preferat Germaniei contemporane, membră a UE? Că Ungaria lui Orban și Rusia lui Putin, prima fățiș neofascistă iar ultima agresiv (neo)conservatoare și extrem de intolerantă din multe puncte de vedere – merită sprijinite deoarece sunt anti-UE și anti-NATO, într-un cuvânt, anti-occidentale, și au adoptat, colac peste pupăză, și unele politici protecționiste? Mulțumesc, dar dacă asta e stânga în accepțiunea lui Florin, nu sunt și nu am fost niciodată de stânga. Cum zicea și Marx, când auzea pe la diferite adunări idei profesate în numele lui și era gata să pice de pe scaun: domnilor, eu nu sunt marxist. Îmi cer scuze pentru infatuarea de a mă fi comparat cu Marx (nu glumesc), dar era exemplul cel mai la îndemână.

Încep să fiu tot mai sigur că orice încercare de a îl contrazice pe Florin este inutilă deoarece, în cadrul discursului în care se poziționează cu o cecitate voluntară, direct proporțională cu virilitatea revoluționară a dumisale, nu poate avea decât dreptate. Buba este că nu există niciun fel de realitate transdiscursivă. Laclau a spus-o mai convingător ca oricine în ultimele decenii. Nici măcar „marxismul” în accepțiunea lui Florin. Buba și mai mare este că, metaideologic vorbind, tipul de gândire de la care se revendică Florin este unul profund medieval. Numai gândirile de tip religios, mă refer la cele dogmatice, au ca premisă fundamentală indivizibilitatea adevărului. Tocmai de aceea sunt incompatibile cu democrația în sensul modern, laic, plural al termenului. Din punctul acesta de vedere nu am cum să fiu altceva pentru Florin decât un liberal, poate chiar duhnind a conservatorism, mai știi, dar totuși un liberal.

Am scris anul trecut un text despre disputele din interiorul Criticatac. Din motive care îmi scapă, dar care nu mă privesc și în cele din urmă nu mă interesează, eseul nu a fost publicat pe site, ci în revista Cultura. Atrăgeam atenția în acel text intitulat „Capitalismul bicefal și stânga substitut: rețeta insuccesului” – asupra faptului că expresia lui Florin, „stânga ornament”, este fundamentată pe o impostură. Cine și cum decide cine este „adevărata stângă”? Cine are dreptul de a se erija vehement în stânga autentică, fragmentând și debusolând astfel întregi focare de gândire critică, pe motiv că sunt simple elemente de fațadă? O stângă substitut. O stângă care utilizează exact aceeași logică a echivalenței atât de dragă hegemoniei neoliberale. Ernesto Laclau și Chantal Mouffe atrag în mod special atenția asupra unei astfel de stângi la finalul emblematicei lor lucrări Hegemony and socialist strategy. Towards a radical democratic politics, o stângă conservatoare, ostilă social-democrației în sensul clasic, nu actual, al termenului – partidele social-democrate de astăzi sunt mai degrabă niște cochilii goale în raport cu ceea ce însemna social-democrația la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX – mișcărilor feministe, ecologiste, LGBTQ, anti-rasiste, o stângă a cărei aroganță este direct proporțională cu fragilitatea ei. Pentru că este incapabilă de a sesiza și fructifica adecvat potențialul hegemonic al momentului, consumându-se în dispute sterile, inutile și cu totul secundare în raport cu amploarea și gravitatea problemelor sociale cu care urmează să ne confruntăm. În termeni neaoși, pe placul lui Pavel Corceaghin, eroul romanului realist-socialist Așa s-a călit oțelul – o astfel de stângă este incapabilă să tragă realitatea de testicole. De o astfel de stângă este nevoie în țara lui Iohannis Vodă. Sper că nu deține cineva monopolul utilizării termenului stânga, nu? Dacă da, fie, mă resemnez și reformulez: de o astfel de mișcare critică avem nevoie în țara lui Iohannis Vodă. Țară din care fac parte, cu reticență, și pe care de abia aștept să o critic și să o denunț ori de câte or va fi cazul. Așa cum îi șade bine unui incorigibil oportunist. Din punctul meu de vedere – nu din punctul de vedere al adevărului istoric obiectiv care utilizează ca receptacul al revoluției persoana lui Florin – stânga conștientizează faptul că numai parțial și pe rând pot fi eliminate sau atenuate contradicțiile în care suntem imersați până peste cap. Nu definitiv. Niciodată definitiv. Pentru că o astfel de stângă își dă seama că socialul nu va fi niciodată perfect transparent cu el însuși, pentru a  îi cita din nou pe Laclau și Mouffe, și că vom avea întotdeauna nevoie de reprezentare, de politică. Sau, în termenii lui Fernand Braudel, a spune societate înseamnă a spune, în diferite dozaje, inegalitate.

În încheiere, sunt multe lucruri care ne lipsesc în acest moment. Dar cu siguranță nu ne lipsește un Liiceanu, Patapievici sau Tismăneanu de stânga. Detest aplicarea etichetelor, din motive evident truistice. Dar, după ce mi-au fost aplicate atâtea și atâtea etichete, și mi s-a anunțat deja cu surle și trâmbițe expulzarea odată ce „revoluția” va ieși victorioasă, cred că pot aplica și eu una. Cu minusurile de rigoare care însoțesc un astfel de gest. Cred, dragă Florine, că suferi de priapism revoluționar. Din câte știu, se tratează. Caz în care îți doresc să nu ajungi mai târziu ca bătrânelul care se uita victorios în oglindă în fiecare seară și se consola spunând: nu se mai scoală, dar ce frumos atârnă…

[1] Walker Connor, „When is a Nation?”, în John Hutchinson & Anthony Smith (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, 1994, p. 154.

[2] V. I. Lenin „Statul şi revoluţia. Învăţătura marxismului despre stat şi sarcinile proletariatului în revoluţie”, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1954, pp.197-198.

[3] Nikolai Berdiaev, Originile și sensul comunismului rus, traducere de Ioan Mușlea, Cluj, Editura Dacia, 1994, p. 100.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.