Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului…..dar cum? Despre împărţeală şi alţi demoni.

TEMA: Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică

Un studiu realizat de un matematician de la Universitatea Northwestern şi un fizician de la Universitatea  din Arizona, Tucson arată că în momentul în care afilierea religioasă nu mai reprezintă o utilitate ridicată, indivizii se vor dez-afilia, astfel încăt, în timp, manifestările participative religioase (mersul la biserică de exemplu) ar putea dispărea. Iată cum, folosind modelări matematice sofisticate, cei doi cercetători ajung să prezică eşecul religiei ca manifestare participativă în ţări precum Olanda, Austria sau Cehia. Dar ei nu sunt primii care se aventurează pe tărâmul cercetării sociale înarmaţi cu un echipament neadecvat. La rândul său, sociologul Peter Berger  a anunţat că mapamondul este înscris pe un curs care va conduce neapărat la secularizare, doar pentru a recunoaşte mai târziu că predicţiile sale au fost complet eronate (Berger, P. L. (2001). Reflections on the Sociology of Religion Today. Sociology of Religion, 62(4), 443-454.) Discursul raţionalist al secularizării conturează o piaţă a religiilor, în care consumatorii şi producătorii de servicii religioase urmează logica cererii şi ofertei (Finke, R., & Stark, R. (1998). Religious Choice and Competition. American Sociological Review, 63(5), 761-766).

Raţionalizarea fenomenului religios în ultimele decade în lumea creştin-vestică a devenit un discurs predominant, în care modernizarea aduce dupa sine separarea tot mai pronunţată între stat şi biserică şi o “privatizare” a sentimentului religios. Grace Davie a anticipat această tendinţă când vorbea de metamorfozările fenomenului religios care devine mai mult credinţă individuală şi mai puţin participare sau apartenenţă (Davie, G. (1994). Religion in Britain since 1945: Believing without Belonging. Oxford: Blackwell). Evident, raţionalizarea religiosului insoţeşte discursul democraţiei, în care pluralismul religios, libertatea religioasă şi secularizarea devin imperative general valabile, pentru orice societate democratic, sau în process de democratizare.

Cu toate acestea, prezenţa şi intensitatea fenomenului religios nu este atât de raţionalizabilă şi generalizabilă precum “modelatorii” din ştiinţele naturale ar dori-o. Iată, doar in spaţiul postcomunist, unele ţări sunt quasi seculare (Cehia de exemplu) iar în alte ţări indivizii se declară religioşi aproape în unanimitate (România, Polonia), iar participarea religioasă este şi ea foarte ridicată. Dacă ar fi ca tezele raţionaliste să funcţioneze, atunci cum se explică popularitatea foarte ridicată şi absolut constantă a bisericii şi religiei în România în ultimii 20 de ani, în condiţiile în care cea mai mare parte a ceea ce înseamnă societate românească s-a schimbat fundamental în acest timp?

Probabil vă întrebaţi, care este legătura între povestea secularizării şi legea privind parteneriatul între stat şi culte privind serviciile sociale în România? Pe scurt, ea este următoarea: când evaluăm dezirabilitatea sau adecvarea acestei legi în contextul autohton, există pericolul de a folosi grile fixe, sisteme de referinţă prea generale. Această evaluare trebuie să fie făcută empatic, înţelegând contextul românesc, în care Biserica Ortodoxă Română este o instituţie puternică şi populară, în care cei mai mulţi oameni se declară credincioşi, şi cred că biserica are răspunsuri la problemele sociale. Şi, mai ales, această evaluare trebuie făcută din perspectiva obiectivelor acestei legi, a populaţiei ţintă şi a accesului absolut liber, egal şi non-discriminatoriu al celor vizaţi de această lege la servicii sociale.

Nu aş vrea ca argumentul de mai sus să fie înţeles ca o pledoarie în favoarea unei relativizări extreme a principiilor care guvernează relaţia între stat şi biserică, ci mai degrabă o descurajare a plasării dezbaterii în termenii rigizi ai separării între stat şi biserică înteleasă literalmente. Jose Casanova, unul dintre cei mai prolifici şi importanţi sociologi ai religiei din ultimii ani explică faptul că secularizarea nu este nici inevitabilă, şi nici ireversibilă. Autorul consideră că religia şi biserica pot juca roluri importante în societate, precum cel de busolă morală, de arenă de rezistenţă împotriva atacurilor statului sau ale pieţei în vieţile indivizilor, de sfera în care se defineşte şi promovează binele comun, de actor important al societăţii civile (Casanova, J. (1994). Public Religions in the Modern World. Chicago: Chicago University Press). Cu alte cuvinte, religia şi biserica pot contribui pozitiv la “binele comun”, însă întrebarea care rămâne este aceasta: Dacă în România, religia, şi forma sa instituţionalizată, biserica, pot şi vor face acest lucru? Mai mult, care este acel “bine comun” în România integrată în structurile Uniunii Europene? Şi dacă biserica şi-ar asuma rolul de busolă morală, oare moralitatea sa şi moralitatea statului secular sunt compatibile sau măcar reconciliabile?

Şi atunci, revenind la cazul prezentei legi, realizarea unui parteneriat în sine între stat şi biserică pentru oferirea de servicii sociale nu trebuie să fie per se un “rău” la fel cum nu ştim dacă este un “bine” întrucât totul depinde de interacţiunea dintre cele două. Din capul locului însă legea, în forma actuală ridică nişte întrebări majore.

Ȋn primul rând, ne întrebăm dacă această iniţiativă este văzută de legislator ca şi complementară eforturilor statului de a oferi servicii sociale? Sau, de fapt, în viitor statul va încerca să externalize responsabilităţile sale, continuând să predice teza statului eficient ca necesarmente stat minimal, şi delegând sarcina serviciilor sociale bisericii?  Dacă e prima variantă, atunci, într-adevăr biserica poate fi o resursă, deoarece în unele cazuri, se poate poziţiona mai aproape de oameni, cunoscându-le problemele şi astfel putând contribui la rezolvarea lor. Dar este greu de formulat un argument convingător conform căruia biserica ar fi într-atât de cunoscătoare, apropiată de oameni şi empatică, încât această lege să devină o necesitate. Dacă este cea de a doua variantă, discuţia devine mult mai gravă, iar siguranţa serviciilor sociale direct ameninţată.

Ȋn al doilea rând, ne întrebăm în ce măsură această lege discriminează împotriva altor actori, non-religioşi, care sunt sau vor fi implicaţi în oferirea de servicii sociale? Nu este echitabil ca un anumit tip de actori (religioşi în acest caz) să fie favorizaţi. Un sub-punct al acestei probleme este cel al potenţialei discriminări chiar şi în cadrul categoriei organizaţiilor religioase. Conform legii, solicitantul eligibil este  un cult sau o unitate de cult, asociaţia sau fundaţia înfiinţată de acesta, precum şi asocierea între aceste persoane juridice în vederea depunerii unei propuneri de proiect, însă după legea cultelor, în Romania există 14 culte religioase recunoscute, iar posibilitatea de înfiinţa noi culte este foarte mică datorită condiţiilor restrictive care ar conduce la recunoaşterea lor ca atare. Potrivit legii 489/2006, cultele sunt persoane juridice de utilitate publică şi sunt recunoscute ca atare prin hotărâre a guvernului la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor. O asociaţie religioasă dobândeşte calitatea de cult prin documentarea constituirii legale şi a funcţionării neîntrerupte pe teritoriul României ca asociaţie religioasă pentru cel puţin 12 ani şi prin prezentarea listelor originale de adeziune a membrilor cetăţeni români de cel puţin 0,1% din populaţia ţării la ultimul recensământ. Condiţiile pentru înfiinţarea unei asociaţii religioase sunt mai puţin restrictive, ea trebuind să fie formată din cel puţin 300 de membri cetăţeni români sau rezidenţi în România. Legea parteneriatului pentru servicii sociale menţionează tratamentul egal al tuturor aplicanţilor, dar, în condiţiile în care piaţa religioasă din Romania este dominată  de un actor mult mai puternic decat toţi ceilalţi, şi în care co-finanţarea de către cult este şi ea o condiţie a eligibilităţii, este uşor de imaginat că Biserica Ortodoxă Română ar putea deveni principalul actor prin faptul că dispune de resurse, acoperire geografică şi capacitate institutională (ca să nu menţionăm principiul proporţionalităţii în finanţarea publică a bisericilor). De altfel, legea aceasta nu este decât continuarea firească a unui proces mai îndelungat. De exemplu, în 2 octombrie 2007, BOR a semnat un protocol de cooperare în domeniul incluziunii sociale cu Guvernul României, iar în 24 iulie 2008, BOR a semnat altul cu Ministerul Sănătăţii Publice privind “asistenţa medicală şi sprituală”. Astfel, BOR se erijează ca un actor important în oferirea de servicii sociale iar multitudinea de proiecte sociale iniţiate, finanţate şi derulate de BOR (de exemplu prin Federaţia Filantropia) este o dovadă în acest sens.

Ȋn al treilea rând, şi cel mai important, ne întrebăm dacă există o suprapunere/coincidenţă de valori între stat şi biserică care stau la baza oferirii serviciilor sociale şi care este asumată de aceasta lege. Au biserica şi statul aceeaşi viziune asupra beneficiarilor serviciilor sociale, asupra a ceea  ce înseamna excluziune socială, de fapt asupra a ceea ce înseamna “bine” şi “rau”? De unde ştim că biserica nu va insera în misiunea sa socială condiţionări sau influenţe doctrinare? Eu cred că această problemă este cea mai spinoasă. Din punctul de vedere al posibilei misionarizări a serviciilor sociale, legea prevede nesubstituirea, respectiv asigurarea managementului serviciilor sociale care sunt organizate şi funcţionează în cadrul cultelor şi în lăcaşurile de cult, distinct de managementul serviciilor religioase; neincluderea în programul serviciilor socialea serviciilor religioase. Dar este oare această prevedere o garanţie suficientă a ne-misionarizării funcţiei sociale a bisericii? Din punctul de vedere al discriminării, legea prevede protecţia împotriva discriminării […]criteriile de acces ale beneficiarilor la programele iniţiate de culte nu ţin cont de origine etnică, limbă, religie, categorie socială, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, dizabilitate sau dependenţă, precum şi de alte criterii care ar putea restricţiona drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Oricât de liberală ar părea această enunţare a principiilor non-discriminării, este greu de crezut că o instituţie religioasă nu va practica discriminarea, cel puţin implicit.

Poate cele mai problematice articole din lege sunt 5 şi 6 unde se stabilesc precis obiectivele şi beneficiarii acestei legi:

Art. 5. – Obiectivele programelor prevăzute la art. 1 sunt
următoarele:
a) înfiinţarea, organizarea şi acordarea de servicii sociale
destinate unor categorii de persoane vulnerabile, în risc de excluziune
socială;
b) organizarea şi derularea de acţiuni caritabile în sprijinul
persoanelor, familiilor, grupurilor şi comunităţilor aflate în situaţie de
sărăcie severă şi risc de marginalizare socială;
c) asistenţă şi suport acordate victimelor calamităţilor naturale;
d) crearea unor corpuri de voluntari instruiţi pentru a participa
la identificarea în comunitate a persoanelor în nevoie, la acordarea
unor servicii de informare şi consiliere, de îngrijire şi asistenţă, de
intervenţie în situaţii de urgenţă, de prevenire a sărăciei severe şi de
combatere a marginalizării sociale, de mediere.
 
Art. 6. – (1) Pot fi finanţate, potrivit prevederilor prezentei
legi, programe de servicii sociale, programe caritabile şi programe
de sprijin a mişcării de voluntariat în domeniul asistenţei sociale
care au ca beneficiari finali următoarele categorii de persoane:
a) copii aflaţi în dificultate;
b) persoane adulte cu dizabilităţi;
c) persoane vârstnice lipsite de venituri sau cu venituri mici,
fără susţinători legali, aflate în situaţie de dependenţă datorită
pierderii sau limitării autonomiei fizice, psihice sau mintale;
d) persoane şi familii sărace care au avut de suferit de pe
urma calamităţilor naturale şi nu au beneficiat de măsuri de suport
şi ajutoare acordate de stat;
e) persoane, familii, comunităţi aflate în sărăcie severă şi risc
de marginalizare socială.
 

Prima chestiune ridicată de aceste doua articole este cea a incongruenţei între obiective şi beneficiari. De exemplu, primul obiectiv spune că serviciile sociale vor fi oferite unor categorii de persoane vulnerabile, în risc de excluziune socială, aflând apoi în articolul 2 care sunt acestea. Din lista de potentiali beneficiari lipsesc, la o primă privire, categorii de persoane care ajung în situaţii de marginalizare sau excluziune socială datorită unor motive non-economice: prostituţie, viol, violenţă domestică, infractori/deţinuţi, imigranţi, homosexuali, etc. Devine evident că prin aceasta lege se consacră principiul exclusiv economic al serviciilor sociale. Legea urmăreşte să asiste persoanele aflate în sărăcie severă, fără a se preocupa de chestiunea incluziunii/excluziunii sociale din perspectiva mai holistă a demnităţii umane.

Este inevitabil ca în momentul în care biserica devine un partener favorit al statului în oferirea de servicii sociale şi, mai mult, în condiţiile în care BOR a semnat parteneriate cu Guvernul, va trebui să existe un proces de revizuire a valorilor care stau la baza serviciilor sociale în viziunea celor două instituţii.

Mai jos sunt doar cateva exemple care arată un potential conflict de valori între biserică şi statul secular democratic. Citatele reflectă poziţia oficială a BOR:

(despre avort în condiţii de viol sau incest)

Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai intai la nivelul educarii cu privire la necomiterea acestor pacate. In cazul in care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui sa fie nascut si, dupa caz, infiat […] Avortul nu poate fi niciodata justificat, moral, de starea economica a familiei, de neintelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

(http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html)

(prevenirea SIDA trebuie făcută prin)

  • Abstinenţa (întârzierea debutului vieţii sexuale) până la căsătorie;
  • Fidelitatea în cadrul cuplului.

(http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/relatia_cu_ong_urile_2.html)

Un extras din interviul cu părintele Petroniu Tanase în Basilica arată direcţiile în care conflictul de valori între un stat democratic membru al Uniunii Europene şi biserică se poate materializa:

Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiţii. ‘Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană.’ […] Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu tradiţie…, a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate şi toată lumea se murdăreşte.

(http://www.basilica.ro/ro/stiri/petroniu_tanase_un_parinte_cu_totul_ingeresc_9697.html)

Aşadar, în condiţiile în care valorile promovate de biserică şi cele seculare sunt diferite, cum poate biserica deveni un ofertant al serviciilor sociale? Să mai adăugăm faptul că în România nu a existat un proces propriu zis al lustraţiei, ceea ce face şi mai dificilă discuţia referitoare la cine sau ce poate servi drept busolă morală. Faptul că o anume instituţie se bucură de popularitate în rândul oamenilor nu spune nimic despre moralitatea sa. De asemenea, corupţia în instituţii publice este percepută ca atingând cote foarte ridicate, delegarea unor atribuţii către biserică (dincolo de legitimitatea propriu zisă a delegării acestor servicii) poate părea o idee bună. Ȋnsă, în acelaşi timp, nici Biserica Ortodoxă Română, cel mai puternic jucător în spaţiul religios românesc, nu este în afara suspiciunilor de corupţie, iar procesul lustraţiei nu a fost realizat nici în cadrul sau. Şi poate cel mai important este faptul că această lege consacra principiul competiţiei în domeniul social, atât între ofertanţii de servicii sociale, cât şi între cei care vor dori să beneficieze de aceste servicii. Şi chiar dacă trăim într-o societate în care “competiţia” pare să fie noul concept miracol, e bine să stăm să ne gândim cât e de echitabil şi de prudent să ajungem într-o situaţie în care  biserica va decide cine e mai îndreptăţit să beneficieze de servicii sociale iar statul va decide care biserică va primi fondurile publice.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.