Raţionalitate, sistem şi eficienţă

 Într-un timp  în care austeritatea economică este confundată cu eficienţa administrativă, iar decizii economice  luate fără consultarea politică a populaţiei sunt văzute ca model de guvernare eficientă, rămâne să ne întrebăm în ce măsura această mantră a politicii „reale” îşi serveşte scopul şi ce fel de conţinut îşi asumă ca de la sine evident. Voi încerca o descriere plecând de la distincţia dintre raţionalitatea individuală şi cea de grup, exprimată cel mai bine de dilema prizonierului.

 Dilema prizonierului este un paradox, element central în teoria jocului, utilizat în cadrul organizaţiei RAND, cea care a fost însărcinată  în timpul Războiului Rece să gândească o strategie  capabilă de a împiedica (sau a câştiga) un război nuclear între USA şi URSS. Această strategie se numea MAD (Mutually Assured Destruction) şi a constat într-o masivă  proliferare de arme nucleare. Dacă această strategie a funcţionat pentru anii aceia, acum acest arsenal masiv, în ciuda reducerii lui tărăgănate, rămâne în continuare o ameninţare pe termen lung datorita tipului de forţă pe care îl asumă (militară, iar nu pacifistă). Dilema descrie un joc social între două persoane (entităţi) care arată cum pot conduce hotărârile raționale individuale la rezultate colective neoptime. În alte cuvinte, chiar dacă toţi individzii sunt raţionali în deciziile lor individuale, la nivel de grup, acţiunea rareori este, consensul fiind dificil de găsit, iar preferinţele individuale greu de escaladat în vederea unui scop comun, deşi consecinţele sunt deseori colective. De exemplu, prea multe credite bancare individual asumate va duce la o populaţie îndatorată, la o economie a consumului şi nu a producţiei.

Teoria jocului se referă la modelarea interacţiunilor în situaţii de raţionalitate strategică, adică acţiunile lui X de a-şi satisface propriile preferinţe sunt dependente de acţiunile lui Y, şi acesta din urmă căutând să şi le satisfacă (maximizarea utilităţii), depinzând în aceeaşi măsură de acţiunile lui X. Agenţii economici au fost consideraţi drept raţionali pe baza acestei premise: maximizarea utilităţii personale înseamnă raţionalitate. De aici şi teoria pieţei raţionale, unde maximizarea utilităţii poate fi determinată statistic, predictibilă. Înăuntrul paradigmei, paradigma e acceptată ca validă. Dar dilema prizonierului este potrivită mai degrabă unei lumi în care legea şi moralitatea sunt variabile insignificante, în care viaţa omului este într-adevăr “solitary, poor, nasty, brutish and short”[1]. Şi totuşi, paradigma egoismului  (ca pragmatism raţional) încă fundamentează şi susţine gândirea economică actuală.  Individualismul exacerbat (iar aceasta este o descriere, nu o judecată) din zilele noastre este o reacţie normală având în vedere construcţia economică şi politică actuală, în care autonomia devine o valoare economică (consum independent), iar libertatea drept la consum. Dacă mitul pieţei raţionale pare să-şi mai fi pierdut din putere odată cu crizele economice ce au traversat lumea în ultimii 50 de ani (America-Latină, Asia, Europa, USA), un alt model economic, apărut în şcoala de la Chicago a preluat ştafeta: teoria pieţei eficiente. Una dintre slăbiciunile teoriei pieţei raţionale este aceea că deşi se pot anticipa alegerile lui X în funcţie de preferinţele personale, la nivel de grup, de comportament agregat, un asemenea lucru este imposibil. Revenim astfel la distincţia dintre raţionalitate individuală (auto-referenţială) şi raţionalitate de grup (acţiuni comune concertate în vederea unor consensuri). Ce anume înseamnă asta pentru noi?

Aplicat la situaţia actuală, problema raţionalităţii individuale vs. cea de grup  reflectă tipul de valori dominante în societate. În măsura în care individualismul este economic profitabil (o gamă mai largă de produse şi de consum dacă toţi suntem „diferiţi” şi „unici”), iar raţionalitatea de grup este simulată ca obedienţă faţă de deciziile economice luate de mai-marii zilei, regândirea comunităţii ca loc al dezbaterii libere şi al deciziei economice cu adevărat eficiente este necesară mai mult ca oricând.

Capitalismul este un sistem de guvernare a relaţiilor economice (nu singurul şi nu trebuie confundat cu noţiunea mult mai largă de “piaţă”). Din această postură, capitalismul este apropiat noţiunii de democraţie, şi aceasta o formă de guvernare a relaţiilor, dar politice. Amândouă sunt conectate la acelaşi concept determinant – puterea (deşi nu îşi trag neapărat originea din el). De aceea, o poziţie ierarhică bună sau de autoritate dintr-un sistem poate fi folosită pentru a influenţa poziţia din celălalt sistem. Puterea politică este ţinută în frâu de existenţa unor instituţii capabile să sancţioneze acţiunile conducătorilor politici. Şi în capitalism, un asemenea sistem de limitare şi verificare a puterii economice este, teoretic, asumat pentru a se evita formarea de monopoluri. Pâna aici, capitalismul nu pare a fi diferit de democraţie, ba chiar par asemănătoare dacă mai completăm şi că amândouă funcţionează prin competitie (raţionalitatea superiorităţii) şi cooperare (raţionalitatea consensului). Dar valorile democratice îşi asumă din start o raţionalitate de grup. Capitalismul şi regimul muncii creat de el merg împotriva consensului comunitar (atunci când nu îl produce chiar el), propagând o cultură a individualismului limitat. De ce limitat? Pentru că deşi individul e suficient de raţional încât să  se descurce în tipul actual de societate, este incapabil să-l gândească dintr-o perspectivă mai largă decât cea a consumului şi a confortului personal.

Să revenim însă la teoria pieţei eficiente. Aceasta apare în anii ’60 şi se dorea o re-afirmare a teoriei pieţei raţionale. Premisa de bază nu mai susţinea raţionalitatea agenţilor economici, ci susţinea abilitatea pieţelor  de a gestiona eficient informaţia generată de către agenţi. Cu alte cuvinte, dacă nu se pot prezice preferinţele agregate ale consumatorilor şi astfel genera predicţii, cunoscând informaţiile disponibile, piaţa e  aptă de a decide în ce tipuri de bunuri/produse/servicii/cercetare să investească şi  în care nu. În momentul în care piaţa guvernată capitalist şi-a pierdut haloul de raţionalitate ce o legitima în faţa modelelor alternative, capitalismul, ca sistem de guvernare a relaţiilor economice, a început să-şi creeze o legitimare raţionalizantă compensând pierderea „raţionalităţii” prin înlocuirea ei cu noţiunea de „eficienţă”[2]. Aceasta din urmă a mers în paralel cu emergenţa speculaţiilor financiare tot mai complexe si dezvoltarea rapidă a sistemelor informatizate (anii ’80). Dacă agenţii din cadrul pieţei nu sunt raţionali (piaţa era „liberă” pentru că nu era previzibilă pe termen lung, nu în lipsa intereselor monopoliste), atunci operaţiile din cadrul ei trebuiau făcute în aşa fel încât să  poată fi supervizate şi organizate conform unor modele determinate de interesul financiar al jucătorilor majori (deci monopolişti) de pe piaţa financiară. Lipsa de raţionalitate economică era aruncată în cârca „naturii” umane (insuficient de previzibilă, precum pieţele), iar nu a construcţiei modelului economic  sau a legislaţiei rudimentare de reglementare. Când asimetria deţinerii de informaţie între diverşi actori economici din cadrul pieţei aşa zis libere este dublată de o cronică asimetrie în putere politică, idealul echilibrului ca reflecţie a guvernanţei sociale efective pare să dispară printre degetele mâinii (invizibile) şi dezechilibrele irump.

Dezechilibrul marcheaza direcţia în care se îndreaptă capitalul. Pieţe superfinanciarizate sau politici publice şi economie reală. Trebuie să deosebim între eficienţa capitalului şi  eficienţa economică. Prima  înseamnă că sectorul finanţelor a devenit mai eficient în a genera profituri pentru sine însuşi, pe termen scurt. A doua, se referă la economia reală, unde planificarea şi gândirea fluxului de capital se face pe termen lung (acest timp fiind necesar şi pentru luarea în calcul a posibilelor consecinţe, a dinamicii forţei de muncă etc.), necesitând astfel o formă “răbdătoare” de capital. Diferenţa de viteză dintre acestea două trebuie redusă, ceea ce ar însemna că piaţa financiară trebuie, în mod deliberat, să devină mai puţin eficientă[3]. Eficienţa de tip capitalist nu înseamnă eficienţă economică, aşa cum nici raţionalitatea nu poate fi definită printr-un set unic de comportamente/decizii. Nu vom putea depăşi pericolele ce ne aşteaptă în următorii 50-100 de ani păstrând aceleaşi presupoziţii despre lume, economie şi democraţie. Şi totuşi, capitalismul asta încearcă să facă acum, argumentând ”raţional” (adică în coerenţă cu propriile sale presupoziţii despre lume) ce putem face şi ce nu.

Câteva caracteristici ale acestei „coerenţe”, pe care le găsesc determinante pentru sistemul capitalist:

a) tipul de raţionalitate uzat de capitalism constă într-o formă de control (politic, semantic) asupra a ceea ce înseamnă nevoi şi bine. Capitalismul, ca sistem auto-referenţial, foloseşte numai propriile sale înţelesuri, determinate de propriile sale rezultate şi de propria sa istorie. El nu va fi niciodată capabil să afle ce anume sunt aceste nevoi în realitate sau ce sens au în afara lui. Această auto-referenţialitate este întărită prin continua utilizare a banilor ca formă de reproducere a operaţiilor sale. Nevoile umane trebuie să fie independente de sistemul economic, deşi sistemul îşi creează propriile nevoi.

b) raţionalitatea capitalistă nu face distincţia dintre sistem (auto-referenţial, dominaţie semantică) si mediu (sfera ce cuprinde posibilitatea operaţională a sistemului, dar nu îi este subordonat). Altfel, valori pot fi postulate care să nu fie modificate în funcţie de dinamica sistemului şi supuse logicii acestuia (eficenţa economică nu ar mai însemna atunci tăieri de cheltuieli şi outsourcing, ci poate investiţii pe termen lung, care să vizeze generaţiile următoare).

c) rationalitatea individuală trebuie să devină autologică[4], fiind capabil să se observe pe sine ca membru al unui sistem-in-mediu. Dar în capitalism raţionalitatea cu greu se poate observa pe sine ca produs, atât timp cât încă din copilărie indivizii sunt pregătiţi pentru competiţie, să aibă un start bun, necesar mai târziu la intrarea pe piaţa muncii. De unde gândire autologică atunci când suntem educaţi pentru a munci, educaţi adică pentru capitalism?

d) raţionalitatea economică a capitalismului îşi ascunde paradoxurile prin auto-prezentarea sa ca formă financiară de „ecosistem”, deşi el este doar un sistem inchis (inflexibil la noi informaţii).

Paradoxul ce va consuma capitalismul este cel al incongruenţei dintre raţionalitatea individuală şi raţionalitatea de grup. Individul, aflat în competiţie cu ceilalţi (pentru un job, status social etc.), nu poate creea şi stabili un consens, odată desolidarizat de ceilalţi. Este lăsat să presupună cum vor acţiona aceştia şi va alege întotdeauna reprezentarea oferită (sau intermediată) de sistem a celuilalt, iar capitalismul actual nu ne înfăţişează o imagine placută. Reproducerea sistemului este astfel asigurată, dacă nimeni nu-şi va asuma riscul (şi ştim din psihologia behavioristă că oamenii sunt sensibili mai degrabă la riscul de a pierde decat la posibilitatea de a câştiga) de a nu mai oferi încredere  valorilor propuse de capitalism ca esenţiale şi autentice.

Democraţia reprezintă, probabil, singura formă liberă de construcţie a raţionalităţii de grup, prin care auto-referenţialitatea poate fi ocolită (sistemul nu va face referire numai la sine când condiţii noi vor apărea). Participarea în viaţa politică şi economică a comunităţii(conceptul arendtian de acţiune) reprezintă singura formă de construcţie a raţionalităţii de grup şi de respectare a raţionalităţii individuale, la fel cum este şi singurul fel în care ne putem salva de viitoarele crize şi inegalităţi sociale.

Închei cu un citat din autorul preferat al multor capitalişti. Poate aşa vor prinde ideea.

“We might conceive of a civilization coming to a standstill, not because the possibilities of further growth had been exhausted, but because man had succeeded in so completely subjecting all his actions and his immediate surroundings to his existing state of knowledge that there would be no occasion for new knowledge to appear.” F.A. Hayek, The Constitution of Liberty, 89.


[1]   Hobbes, Thomas, Leviathan, p. 109

[2]   În cognitivism, eficienţa procesărilor cognitive pare a fi confundată cu raţiunea.  Individul, ca angajat, trebuie să fie eficient, motivat şi permanent focusat pe obiectivele cerute de piaţă/superiori/organizaţie. Suntem martorii unei adevărate industrii de promovare a materialelor ce promit  îmbunătăţirea abilităţilor cerute de sistemul economic capitalist.

[3]   Chang, Ha-Joon, 23 de lucruri ce nu ţi se spun despre capitalism, cap. 22, p.234.

[4]   Luhmann, Niklas, Observations on modernity, pp.33-34.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.