Proletariatul azi – scurtă radiografie

Un capitalism fără proletariat?

A fost o vreme – să zicem anii 1980-2000 – când cuvântul “capitalism” părea ridicol şi demodat. Iar oamenii informaţi despre mersul istoriei, ajunşi pasămite într-o lume postmodernă în care ideologiile au murit, preferau să vorbească numai despre “economie de piaţă” şi “liberalism”, despre “iniţiativă privată” şi “liberă concurenţă”. A fost o vreme, aşadar, când capitalismul era îngropat, cu grijă, sub eufemisme. Iar cei care trebuia să-i recunoască realitatea (ziarişti, cercetători sau oameni politici din lumea occidentală aşa-zis liberă) erau la fel de precauţi când venea vorba despre asta ca şi conducătorii Chinei populare, unde, de treizeci de ani încoace, Partidul Comunist păşeşte ca pe ace când are a da seama de motivele pentru care construieşte plin de avânt capitalismul, iar nu socialismul.

Fireşte, asemenea vremuri de pudoare lingvistică au fost – slavă Domnului! – depăşite şi nimeni nu se mai îndoieşte astăzi că trăim în cel mai simplu şi mai banal capitalism. Un capitalism pe care nu mai trebuie, aşadar, să-l fardăm pentru a-l scoate în lume şi care nu mai cere o subtilă perspicacitate istorică sau o supradoză de intuiţie intelectuală pentru a-l numi şi înţelege.

Şi totuşi un capitalism straniu, dacă e să rămânem atenţi la cuvinte. Căci, în urma acestei logomahii cu greu câştigate, termenul a reintrat în vocabularul politic oarecum ciuntit, sau, cel puţin, lipsit de pendantul lui tradiţional care a fost “proletariatul”. Iar asta inclusiv la Critic Atac (vezi şi dosarul despre Noul proletariat aferent chestiunii), unde conceptul de proletar e pus adesea sub semnul întrebării, ca nepotrivit pentru a descrie cum se cuvine realitatea social-istorică a lumii noastre. Ca şi cum capitalul, în ambiţiile lui tot mai speculative de autovalorificare, nu ar fi produs şi nu ar mai exploata aproape pe nimeni. Sau ca şi cum relaţia dintre producătorul-exploatat al capitalului şi capitalul însuşi ar fi problematică, neclară, obscură.

Bizar acest capitalism fără proletariat. Aproape că îţi vine să te întrebi ce mai e atunci în neregulă cu el. Şi despre asta aş vrea să spun acum câteva cuvinte.

Cum definim proletarul? Ce spune Marx

Sigur, în România, amintirea socialismului real (acest capitalism de stat pus pe stors plus valoare din piatră seacă) nu face din “proletar” un cuvânt prea simpatic. Ba din contră trimite la un soi de grad zero al societăţii, la simplul soldat al armatei industriale, ce trăieşte în blocuri de prefabricate, se înghesuie dimineaţa prin autobuze şi mănâncă în pauza de masă salam împachetat în hârtie de ziar.

Pe de altă parte, nici în Apus, ca să fim sinceri, termenul nu pare să fie înţeles prea diferit. Doar că acolo mai trezeşte uneori compasiune, deşi se confundă altminteri fie cu săracimea pur şi simplu (şomeri, vagabonzi, oameni mărunţi, exilaţi la marginea sau în interstiţiile marilor metropole), fie cu aceiaşi muncitori la strung şi furnale pe care tocmai i-am pomenit: adică o specie aproape folclorică, de când cu dezindustrializarea Occidentului, de găsit doar în preistoria capitalismului sau în îndepărtatele ţări din Lumea a Treia.

Ca atare, de ce să ne mirăm dacă proletariatul nu mai pare un concept funcţional pentru a descrie toate formele sociale, în special pe cele recente, ori centrale ale capitalismului mondial? Iar asta deşi ar trebui să ne nedumerească totuşi că definiţia marxistă a proletarului, mai generală şi mai precisă decât vulgata evocată mai sus, e trecută atât de uşor cu vederea. Mai ales că această definiţie rămâne, cred eu, valabilă şi astăzi, pentru a înţelege tânărul şi în acelaşi timp bătrânul nostru capitalism. Capitalism în care, să nu uităm, totul a fost şi este în continuare de vânzare. Şi unde, pentru a trăi, toată lumea trebuie să vândă, aşadar, câte ceva: un calculator, puţin petrol, nişte grâne; în fine, fiecare după posibilităţi.

Or, pentru Marx, proletarul e individul care nu are nimic de vânzare în afara propriei forţe de muncă. Iar asta întrucât, pentru a vinde şi altceva, ar trebui fie să cumpere lucrul respectiv (iar pentru asta nu are bani), fie să-l producă el însuşi (iar pentru asta nu are mijloace). După cum partenerul său la această minunată afacere, capitalistul, e cel care, având şi bani, şi mijloace, îi cumpără forţa de muncă pentru a produce, fără a mai lucra el însuşi, nişte mărfuri pe care le vinde mai departe. Şi nu oricum, fireşte, ci cu un mic profit, cât să-i asigure – şi lui, nu-i aşa? – existenţa.

Câteva exemple

De acord, veţi spune, dar asta e banal. Şi, în plus, aceste definiţii clasice nu par să ne îndepărteze prea tare de imaginea comună pe care lumea o are deja despre proletariat.

Aşa să fie oare? Să luăm atunci câteva exemple. Să ne gândim bunăoară la stăpâna casei care se uită de sus la menajera venită să-i spele parchetul. E o mic burgheză, fără îndoială, nemulţumită că nimeni nu vrea să mai bată covoarele ca altădată, ci se mulţumeşte să le cureţe cu aspiratorul. Şi totuşi, potrivit definiţiei marxiste, ea nu e o capitalistă. Poate că e o scorpie, însă, de vreme ce nu e o firmă de curăţenie, care să transforme munca menajerei într-un serviciu pe care să-l vândă altcuiva şi nici nu face profit din asta, ci doar îşi curăţă casa, o asemenea doamnă nu-şi foloseşte servitoarea într-un mod cu adevărat capitalist. La fel cum, pe de altă parte, nici electricianul care vine să-i repare priza şi nici cizmarul din colţ care îi pingeleşte pantofii – şi, în general, toţi liber profesioniştii, că sunt avocaţi, dentişti sau fotografi – nu sunt nişte proletari.

În schimb, oricât ar părea de bizar, un director de bancă care nu e şi proprietarul acesteia nu e nici mai mult nici mai puţin decât o simplă mână de lucru. Iar asta în ciuda biroului luxos, ori a copioaselor mese de afaceri de care se bucură. Căci şi munca directorului, ca a tuturor slujbaşilor băncii nu are decât un singur rost, care le transcende pe toate: să îngraşe profitul unor acţionari care nu fac nimic, ci doar joacă la bursă. Ca să nu mai vorbim că, la o adică, domnul director poate fi dat frumos afară. Cât despre bonusurile lui nesimţite, de unde credeţi că vin? Să nu ne închipuim că, fără ele, salariile celorlalţi angajaţi ai băncii ar creşte, ci s-ar mări doar dividendele proprietarilor. Semn, dacă mai era nevoie, că până şi în direcţiunea instituţiilor financiare se poartă o aprigă luptă de clasă. Şi încă una câştigătoare pentru muncitori din moment ce această bătălie bancară izbuteşte cu mult mai bine decât în altă parte să-i lipsească pe capitalişti de o parte din nemăsuratul lor belşug.

Î fine, un ultim exemplu. Căci am observat că fiecare student cât de cât talentat şi priceput la inovaţii tehnice îşi imaginează că poartă în raniţă, dacă nu bastonul de mareşal, cel puţin destinul lui Bill Gates. Cu toate astea, să nu uităm că nu e suficient să inventezi ceva pentru a fi capitalist. Uneori, cel care face o descoperire îşi vinde cu totul brevetul, mulţumindu-se să trăiască apoi din suma primită. Dar asta nu-l plasează decât în poziţia, tot mai rară astăzi, în care nu e nici proletar, nici burghez. În schimb, alteori, deşi genial, inventatorul nu are mijloacele de a merge până la capăt, omologându-şi invenţia, şi are nevoie de ajutorul bănesc al altcuiva. Adică devine un proletar intelectual, care îşi vinde forţa de muncă în diverse laboratoare de cercetare privată. După cum, pentru a deveni capitalist cu adevărat, nu ajunge să-ţi brevetezi descoperirea, ori să te abţii de la a o vinde, ci trebuie să ai şi banii cu care să angajezi nişte oameni pe care să-i pui la treabă, folosindu-ţi invenţia pentru a produce mărfuri. Abia atunci ideea ta devine capital, îngăduindu-ţi să trăieşti indefinit din munca altora şi să fii un milionar fericit.

În miezul contradictoriu al societăţii

De altfel, putem merge cu analiza mai departe, fracţionând indivizii, spre a vedea nu doar cine, ci şi cât din fiecare e proletar sau/şi capitalist. Cum se întâmplă cu atâţia angajaţi importanţi de firmă, care, pe lângă salariu, primesc şi acţiuni, devenind coproprietarii întreprinderii la care lucrează. Sau tot aici pot intra contributorii la fondurile private de pensii, care sunt şi ei un hibrid: burghezi, în măsura în care vor încasa o rentă bazată pe capitalizarea contribuţiilor lor, şi proletari, câtă vreme această capitalizare nu se poate face decât pe seama însuşirii unei plusvalori obţinute dintr-o muncă concretă, care, nu de puţine ori, e tot a lor. Totul într-un cerc vicios din care scapă, evident, numai proprietarii fondurilor de pensii, singurii al căror câştig e pur capitalist. Ca să nu mai vorbim de datoriile pe care statele le au la bănci private şi de situaţia contribuabilului cu economii în bancă: burghez, fireşte, când încasează dobânda la depozitele lui, şi proletar, când plăteşte impozite din munca sa pentru a achita creanţele statului şi a susţine indirect acumularea de bogăţie financiară.

Ceea ce nu înseamnă însă că noţiunea de proletar ar fi astăzi tot mai imprecisă sau superficială. Dimpotrivă, e limpede că aceeaşi persoană poate avea mai multe funcţii social-economice aşa cum şi în viaţa de zi cu zi cineva poate fi tată şi frate, chefliu şi fotbalist, fără ca aceste atribute să se confunde între ele. Singura diferenţă, dacă e să rămânem la această comparaţie, e că, de cele mai multe ori, între rolul de părinte şi cel de animator de petreceri nu e nici o contradicţie. Ceea ce nu se poate spune despre capital şi muncă. Mai mult, aşa cum vedem acum, în timpuri de criză, când sistemul se deşiră de oricare capăt ai trage, această fracţionare barocă a societăţii între muncă şi capital nu îi atenuează contradicţiile, ci le face, în realitate, şi mai greu de rezolvat.

Răspuns la posibile obiecţii

 Pe de altă parte, ştiu că a susţine existenţa şi răspândirea condiţiei proletare în locuri şi medii sociale care, în mod tradiţional, erau socotite la adăpost de aşa ceva – mai ales în rândul aşa-zisei clase de mijloc – poate stârni o sumedenie de obiecţii. Căci aceste pretinse figuri ale proletariatului, mi se va spune, nu au conştiinţă de clasă. În plus, profită de pe urma sistemului, sunt lipsite de solidaritate şi egoiste, ca să nu mai spunem că munca lor e în general birocratică şi inutilă.

Şi cu siguranţă aşa este. Doar că, încă o dată, toate astea nu sunt ceva nou în istoria capitalismului. Iar între proletarii să zicem mai postmoderni de astăzi şi cei industriali, cu şepci albastre, de altădată, diferenţele nu trebuie defel exagerate.

Într-adevăr, dacă pe vremuri lucrurile ar fi stat altfel, comunismul ar fi trebuit să ajungă deja din secolulul al XIX-lea la putere, şi încă pe cale democratică. Iar asta măcar în ţări precum Anglia sau Germania, unde proletariatul industrial alcătuia majoritatea populaţiei de dinaintea Primului Război Mondial. Însă falsa conştiinţă, de care, pe bună dreptate, ne plângem azi, a făcut şi atunci ca lucrurile să iasă altfel. La fel cum tot ea explică felul în care o parte din clasa muncitoare i-a dat voturile lui Hitler după criza din anii ’30, transformând Partidul Naţional-Socialist într-un partid de mase; sau cum Marine le Pen, preşedinta Frontului Naţional, a ajuns favorita mediilor populare din Franţa zilelor noastre.

Că există apoi proletari care profită în parte de capitalism şi, implicit, de alţi proletari, mai prost situaţi decât ei, nu e, de asemenea, o noutate. Să ne aducem bunăoară aminte de lucrătorii englezi de acum o sută de ani, care trăgeau foloase, spre exasperarea lui Lenin, din politica de exploatare colonială a Marii Britanii. Sau de aşa-zisa “aristocraţie muncitorească” germană, îmburghezită şi oportunistă încă de pe vremea lui Engels. La fel cum dintotdeauna au existat muncitori inutili, fără rost într-o posibilă societate socialistă, unde o sumedenie de locuri de muncă (de la industria militară, ori serviciile de pază, până la manufactura de lux, ori departamentele de publicitate) ar trebui să dispară. Dar asta nu înseamnă că cei care lucrează acum acolo nu ar fi cu toate astea proletari. După cum tocmai această identitate de clasă comună, conştientizată fulgurant, a făcut cu putinţă uneori în istorie fraternizarea dintre protestatarii anticapitalişti şi cei chemaţi să menţină ordinea burgheză, asigurând victoria diverselor insurecţii sau revoluţii.

În sfârşit, e limpede că există o concurenţă teribilă între proletari, cu precădere între angajaţi şi şomeri, între autohtoni şi venetici, între americani şi chinezi. Mai ales că, atâta vreme cât există capitalismul, ea nu are nici un motiv obiectiv să dispară de la sine, din moment ce rezultă din competiţia existentă între capitaliştii înşişi.

Şi totuşi cine ar spune, de exemplu, că, din cauză că se întrec între ei, nici nu există de fapt capitalişti? Sau că numai cei care fac profituri grase, eventual cât mai grase, merită un asemenea nume, dar nu şi ceilalţi, inclusiv ghinioniştii care dau faliment? Din contră, mai mari sau mai mici, în finanţe, industrie sau comerţ, aceşti domni funcţionează peste tot după aceeaşi schemă. Prin urmare, de ce ar fi proletarii ireali pentru că se concurează, sau pentru că unii au salarii mai mari decât alţii? Iar asta chiar dacă, ce-i drept, concurenţa întăreşte social şi politic clasa burgheză, întrucât ţine de logica autovalorificării maxime a capitalului, slăbind, în schimb, şi atomizând muncitorimea. Nu degeaba li s-a spus cerut dintotdeauna lucrătorilor să se unească între ei.

Concluzia e simplă: nu există capital fără proletariat

Iată de ce e timpul, cred, să le spunem lucrurilor pe nume. Căci nu există capital fără proletariat, indiferent de forma mai mult sau mai puţin abstractă ori imaterială a capitalului sau a muncii. Fireşte, în devenirea sa istorică ori geografică, proletariatul e divers şi pare a se transforma în permanenţă. Acum e în salopetă şi trudeşte în mizerie, acum stă într-un birou căptuşit cu termopane şi apasă pe butoane. Dar tot aşa de variat e şi capitalul, fără ca asta să schimbe în vreun fel esenţa sistemului. Şi într-adevăr, ce contează dacă profitul se face din industrie, din servicii sau din vânzarea de cărţi? Ori că banii sunt de hârtie sau electronici? La fel cum ce importanţă are dacă munca deposedată de plus valoare se consumă la strung sau la calculator?

Dimpotrivă, capitalizarea sporită a societăţii – accelerată, de altfel, în ultima vreme – nu face decât să crească proletarizarea. Direct sau indirect, tot mai multă lume e contaminată de asta: nu doar salariaţii mediului privat de la mai toate eşaloanele sale, ori profesorii şi medicii din şcolile şi spitalele pe cale de a deveni proprietate particulară, ci şi angajaţii serviciilor rămase încă publice, ca şi majoritatea contribuabililor care plătesc, prin muncă administrativă ori prin impozite, dobânzi la băncile care au pus mâna pe bugetul de stat. Sigur, unii contribuabili, capitalişti ei înşişi, reuşesc să plaseze cartoful fierbinte al sarcinii bugetare sporite mai departe, la angajaţii lor, în vreme ce lor doar le scade profitul. Dar restul? Ei nu sunt oare proletari? Or, refuzând să-i numim ca atare, nu le facem, din păcate, nici un serviciu.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.