Politica invizibilizării rampei de gunoi – scrisoare deschisă către autoritățile publice clujene în urma închiderii rampei de gunoi din zona Pata Rât

Munca oamenilor de pe rampă a fost dintotdeauna o muncă nerecunoscută ca muncă. Dar ea a fost o muncă utilă pentru întreaga comunitate clujeană, asigurând de mai multe decenii selectarea deșeurilor colectate neselectiv de la gospodării, instituții, firme. Ea a fost o muncă prestată într-o stare totală de nesiguranță, în mai multe zeci de cazuri fiind și cauza unor accidente mortale. A fost o muncă invizibilă a cărei exploatare a creat profit pentru multe firme de salubrizare și de reciclare a deșeurilor. Față de oamenii de pe rampă nici autoritățile publice nu și-au asumat nici o responsabilitate, strategie lor fiind aceea de a-i ține într-o stare ascunsă, de unde nu periclitează siguranța populației clujene și imaginea orașului. În cel mai bun caz, toți acești actori pretindeau că sunt toleranți față de oamenii care “au ales de bună voie să trăiască de pe rampă”. Împreună i-au împins la periferia societății, într-un statut al non-cetățeniei, în care omul nu este doar deposedat de drepturi, dar ajunge să interiorizeze ideea că nu este îndreptățit să aibă vreo revendicare cu privire la condițiile sale de trai și de muncă. Cel mult, poate să devină obiect al unor acțiuni caritabile, sau să accepte disciplinat că, responsabilitatea fiind împărtășită și difuză, nu există foruri față de care ar putea impune imperativul dreptății sociale fără să (re)cadă în stigmatul de “sălbatic”.

Acum, odată cu închiderea rampei (despre care, datorită multiplelor “închideri” precedente, doar unii știau că ea este definitivă) s-a pus în mișcare soluția dintotdeauna repetată de toți: acești oameni să dispară de pe rampă tot așa cum au trăit, în liniște și în mod invizibil, și din moment ce rampa a fost pentru ei orașul în sine, să dispară din oraș. Prima închidere a rampei, oficială însă netranspusă realmente în practică, s-a întâmplat în 2005, însă nici măcar de-a lungul celor zece ani care au trecut de atunci, autoritățile locale și județene nu au pus pe agenda publică rampa ca fenomen social, evitând recunoașterea ei ca problemă politică. (Asta într-un context general în care socialul este diabolizat ca o povară, ori ridiculizat ca o utopie retrogadă, ori transpus în indicatori de proiecte.) Între timp, implementarea proiectului tehnic al noului “centru de management al deșeurilor” a eşuat şi ea.

Autorităţile publice clujene au reușit în schimb să transforme Pata Râtul într-o zonă rezidențială dedicată oamenilor expulzați în valuri succesive din Cluj, asociind astfel spațiul mai larg al rampei  de gunoi (Pata Râtul) cu persoanele tratate ca niște reziduuri ale unei societăţi complet supuse ideologiei şi regulilor economiei de piață. În timp ce autoritățile au refuzat  constant să acorde un statut legal celor care și-au găsit refugiu în Dallas (căci astfel trebuiau să îi recunoască ca cetățeni cu drepturi), în mod semi-oficial, prin hotărâri ale Primăriei și/sau al Consiliului Local privind amplasarea (“temporară”) în grup sau în mod individual a unor “căsuțe cu caracter social” în acea zonă, au creat “strada Cantonului fără număr” precum și pe locatarii săi, persoane evacuate din oraş, ca persoane “fără domiciliu”, deci şi ei fără drepturi; iar în decembrie 2010 au dat în folosință, la o distanță de 200 de metri de depozitul chimic al firmei de farmaceutice Terapia  și de 800 de metri de la groapa de gunoi, casele modulare construite din bani publici oamenilor transformați în “persoane fără adăpost” de pe urma evacuării lor din locuințele sociale de pe fosta strada Coastei.

Astfel au produs actorii politicii economice și politicii de dezvoltare clujene o problemă față de care acum se arată nu doar a fi a fi nevinovați, dar și neputincioși. Politica Pata Râtului în continuare funcționează în mod invizibil. Nu are responsabili, și aparent nu are planuri. Sau cel puțin nu are planuri pe care să le gândească împreună cu cei pe care îi afectează, creându-i sau desființându-i ca “patarâteni” în funcție de conjuncturile intereselor de moment. Şi nici măcar planuri de dezvoltare transparente pentru care să îi pregătească pe cei vizați, ci doar proiecte aparent tehnice, în fapt extrem de politice, însă la suprafaţă complet golite de semnificaţia lor politică.

În fapt, politica Pata Râtului este o politică a deposedărilor în lanț, a controlului prin ținerea în nesiguranță și dependență, care culminează în acțiuni de alungare repetată a celor împinși în afara legii și în reproducerea statutului lor de oameni descalificați din cetățenie. Fără domiciliu stabil și fără muncă recunoscută ca muncă, ei sunt tocmai buni pentru a ilustra teorii ale “diferențelor culturale” și de a fi transformați în obiecte ale unor proiecte de civilizare, în timp ce dezvoltarea orașului continuă liniştită ca o afacere aducătoare de profit de toate felurile. Având în vedere rolul tranșant pe care administrația publică locală l-a avut în producția Pata Rât prin valurile succesive de excluziune din oraș și strămutare forțată în această zonă, continuăm să împuternicim vocea celor care dintotdeauna au militat pentru o politică transparentă care  își asumă în mod vizibil principiile și practicile dreptății locative.

Enikő Vincze

Simona Ciotlăuș

George Zamfir

Robert Matei

02.07.2015.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.