„Sub Pământ” – „Underground”

Junii artiști nonconformiști bucureșteni și români în genere nu ne prea asaltează cu propuneri lucide, serioase, care să abordeze totuși cu umor prezenta stare de fapt din România. Cei mai mulți dintre ei se mulțumesc să parodieze sau să parafrazeze deja-văzutul-arătatul-gânditul în Occident, în loc să caute ei înșiși formule de expresie originale, în acord cu realitățile socio-economice ale acestei țări aflate acum pe panta unei tiermondializări accelerate. Adică a unei lumpenizări generalizate și a marginalizării radicale a celor mai săraci dintre locuitorii ei, spre o veritabilă societate a oamenilor fără adăpost sau a troglodiților incapabili să mai achite costurile minime ale unui mic apartament, trăitori de pe o zi pe alta, chiar cerșind bani pentru plata gazelor sau a curentului electric, așa cum mi se întâmplă zilnic să văd pe strada unde locuiesc, în mijlocul Bucureștiului.

Știu, mulți vor spune că arta n-are de-a face cu economia sau cu politica. Dar eu voi răspunde că arta (subiectul și destinatarul operei de artă, nu forma ei), de când e arta artă, adică de când este ea o activitate specifică, are de-a face atât cu politica, cât și cu economia politică. Iar dacă vorbim de teatru – fiindcă despre o piesă de teatru voi vorbi aici –, trebuie să admitem că, de când teatrul s-a disociat de rit (care, în formele sale, ține cu siguranță de teatralitate, chiar dacă are o cu totul altă miză metafizică), există un raport mai mult sau mai puțin direct între teatru și politică (grecii ar fi spus între teatru și justiție și etică: ce e, de altfel, „Antigona” lui Sofocle dacă nu o meditație asupra politicii și a eticii?).

Și aceste reprezentări, chiar dacă au fost marcate, la sfârșitul secolului al XIX-lea, de interiorizarea psihologică, au rămas oare mai puțin legate de politică, de justiție, de etica socială și individuală? O pleiadă întreagă de autori, dintre care îi amintesc pe cei mai mari – Shakespeare și Corneille, Molière și Schiller, Beaumarchais și von Kleist, Victor Hugo, Musset și Caragiale, Cehov și Georg Büchner, Kraus și Brecht –, arată că politica se află mereu în miezul tematicii tragice, dramatice sau comice.

De altfel, începând cu secolul al XIX-lea, ia ființă, atât în Europa Occidentală, cât și în Statele Unite, un teatru social popular (asta ca să nu mai amintim de farsa populară medievală sau commedia dellʼarte ) cu originea în melodramă – siropoasă cum o știm și operă de autori minori – dar care știa să facă loc pe scenă neliniștilor zilnice ale omului de rând. Spre sfârșitul secolului, sub influența socialiștilor și apoi a marxiștilor, teatrul popular va deveni teatru proletar, ai cărui reprezentanți majori au fost Erwin Piscator, provenit din dadaism, și Brecht – venit pe o filieră mai romantică.

Ei au propus o nouă viziune asupra catharsisului, pe care Brecht a numit-o „distanțare” (distanzier), el însuși nefiind străin de imensul travaliu al creației poetico-literare caracteristic marilor autori, unde sublimul stă alături de kitsch fără a forța totuși subtila linie ce le separă.

La un nivel, sigur, mai modest, dar stimulați de același entuziasm generos necesar unei asemenea întreprinderi, autorii de „Sub Pământ” descind direct din acest teatru proletar.

Într-un decor restrâns la minimum, sub o placă suspendată pe care e scris numele naratorului și meseria sa, arborând două feluri de haine – uniforma albastră a muncitorilor, pe de o parte, jeanșii și cămășile de „civil”, pe de alta – însoțiți când și când de refrenul unui acordeon și de ritmurile degetelor bătând o cutie de lemn și un clopot, sub o ghirlandă de Crăciun licărind agățată de o bară transversală ce aduce culoare ansamblului, patru actori spun povestea a opt vieți trăite în Valea Jiului, unde minele de cărbune au început să se închidă după 1990, la ordinul FMI și al Uniunii Europene.

Într-un loc în care acum 22 de ani munceau 45.000 de mineri, unde, mai mult decât atât, prospera o infrastructură comercială, de cercetare, de securitate a muncii, de producții derivate, ce venea în completarea lumii muncitorești, făcând din această zonă una dintre cele mai vestite în industria carboniferă a României, astăzi n-au mai rămas decât cinci mii de mineri, condamnați și ei la șomaj prin 2018. Destinul unei morți anunțate a fostului bazin minier, al unui asasinat social și economic programat (ca și în cazul siderurgiei hunedorene), a cărui consecință va fi sfârșitul autonomiei acestei țări în ce privește producția de cărbune și oțel… Deci exit România industrială, bonjur, Românie-nouă colonie a Occidentului!

Așadar, opt vieți povestite pe scenă, opt vieți diferite și identice în același timp, care descriu o epocă născută odată cu războiul, dacă vorbim de cei mai în vârstă, veniți să muncească aici încă din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, și care se termină la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut, sau chiar în anii 2000, dacă vorbim de ultimul sosit, paznicul unei mine aflate în semi-activitate ce-și petrece marea parte a timpului negociind sacii de cărbuni „furați” de cei mai săraci – o femeie fără serviciu, de pildă, al cărei bărbat e șomer și care nu visează decât să-și găsească un loc de muncă, da: de muncă!  („găsiți-mi un serviciu!” strigă ea)…

Și apoi e povestea minerului de mare adâncime, o viață plină de violență, dată de asprimea condițiilor de muncă și de pericole demne de destinul sclavilor medievali; și mai e povestea pensionarului ce trebuie să întrețină întreaga familie, căci tinerii n-au slujbe. Și a copiilor, care speră la vremuri mai bune, când își vor găsi fiecare slujbele și pozițiile sociale visate, dar care, între timp, trăiesc rupți de părinți, crescuți de bunici sau de unchi și mătuși prea bătrâni pentru a se înhăma și ei la călătoria spre noua sclavie rurală sau urbană cu care îi momește Vestul, în Spania, Italia, Franța sau Marea Britanie…

Sunt bărbați și femei care și-au povestit viața, regretele, speranțele, bucuriile și tristețile acestei echipe formate dintr-un tânăr regizor, un nu mai puțin tânăr videast, o directoare de producție și câțiva tineri actori. Toți acești subiecți au fost transpuși pe scenă și bineînțeles au putut să-și audă vorbele rostite public. Au putut să constate că viața lor era oferită spectatorilor Văii Jiului, dar că, dincolo de viețile lor înmănuncheate într-un singur discurs, pe scenă se înfiripa în fapt o parte din eroica istorie a muncitorilor din această țară.

Și chiar dacă numărul spectatorilor a fost restrâns, fiindcă niciun teatru local, nici măcar cel din Petroșani, nu le-a fost pus la dispoziție de autoritățile locale spre a asigura un public larg, în ciuda acestor condiții, așadar, cuvântul venit din Vale n-a fost un simulacru de compasiune, ci un recviem în memoria gloriei acestui loc și al muncii titanești ce s-a făcut aici – a bărbaților, tați, bunici, unchi, care și-au sacrificat viața pentru puterea industrială a acestei țări, și a femeilor, a mamelor trăind mereu cu spaima exploziilor din mină și așteptând cu înfrigurare în fiecare zi ieșirea bărbaților la suprafață… Măreția, gloria și mizeria ocnașilor (a mutrelor negre – gueules noires, cum le zice minerilor francezul).

Dar aici, la București, unde am văzut acest spectacol alături de cel mult vreo cincizeci de persoane, în mare parte studenți, înghesuiți cu toții în sala modestă a unui bar din strada Dianei, nr. 4, cu ce ne alegem, hic et nunc, din această reprezentație? Fără îndoială, majoritatea acestor tineri adulți, tineri ucenici intelectuali, aparțin păturilor privilegiate ale populației. Atunci cum au simțit ei această punere la distanță și în abis narativ a vieții proletarilor și a lumpenilor autentici?

S-ar părea că nu numai tinerii actori au trăit o experiență de viață unică, dar și că tinerii spectatori au fost destul de răvășiți, ca și cum ar fi descoperit o realitate umană vie și violentă, atât de apropiată lor, dar pe care totuși n-o sesizaseră, orbiți de discursul presei dominante, o presă de dreapta, aflată la cheremul banului și al alianței biznismenilor dubioși cu o clasă politică deosebit de servilă când vine vorba de marile bănci și de instituțiile economice internaționale.

Căci lectura presei cotidiene nu face decât să ne întrețină cu scandaluri succesive pe seama reglărilor de conturi politice, iar nu cu o politică anti-corupție dictată de o etică socială și economică interesată de o deontologie socială autentică și care să vizeze buna guvernare, după vechea formulă a filosofiei politice a dreptului natural. S-ar părea deci că expunerea acestor felii de viață a declanșat, chiar dacă moderat, conștientizarea a ceea ce eu aș defini drept un asasinat (în sens juridic, respectiv crimă cu premeditare) social și economic. O tânără își explica emoția intensă resimțită în timpul spectacolului ca și cum vălul iluziilor mascând realitatea (o versiune mult mai puțin idealistă a peșterii lui Platon) s-ar fi destrămat brusc înaintea ei la contactul cu această experiență existențială mizeră, trăită în frică și umilință, o experiență cu funcție de aletheia pentru omul căzut în somnul dogmatic al ideilor primite de-a gata. Din acest punct de vedere, autorii, ca și actorii, și-au atins ținta: au adus la cunoștință, cum spunea Brecht, suferințele oamenilor spre a le putea fi găsit apoi un leac.

De fapt, ca să închei, într-o țară în care clasa intelectuală cea mai vizibilă a știut să profite cinic de avantajele oferite ei de forțele economice pentru a lăuda binefacerile scoaterii la mezat a bogățiilor naționale, adică a privatizării generalizate – a industriei, a sănătății publice, a învățământului și a protecției sociale – această clasă, așadar, ghiftuită altminteri cu salarii grase vărsate din bugetul de stat, tocmai ea privește cu o aroganță obscenă spre lumea săracilor, a victimelor terapiilor de șoc impuse de maeștrii economiei mondiale.

Or, meritul acestei operațiuni de anchetă, de reconstrucție literară a vieților simple de muncitori și de reprezentare publică a lor este chiar acesta: generarea unui efect catharctic care să readucă demnitate umană acestor oameni, a căror „unică vină” e de a se fi născut în sărăcia lumii rurale și de a nu fi avut alt orizont de salvare decât coborârea spre centrul pământului – ca ocnașii – pentru a smulge din măruntaiele lui energia ce hrănește colosul mecanic al puterii moderne. Printre cei mișcați la ieșirea din sală, m-am numărat, recunosc, și eu.

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.