O oră. Piața Unirii (un concept vast, de fapt; înțelegeți prin el, de astă dată, o alee dinspre partea cu Hanul lui Manuc). Între aproape 11 și aproape 12 dimineața, într-o zi de sîmbătă – 15 octombrie, ziua mobilizării mondiale de ocupare protestatară a spațiului public.
Costi Rogozanu se întreabă de ce nu poate fi ocupat Bucureștiul. De fapt, depinde de definiția cuvîntului „ocupat“. Cînd cei adunați sub deviza „Occupy Bucharest“ își expun pancartele cu „Soluție? Revoluție!“ din spatele unei benzi galbene pe care scrie voluptuos „Jandarmeria Română“, oare cine pe cine ocupă?
Cineva a cerut autorizație. Îl cheamă Alex. A obținut-o. A venit Jandarmeria, a instalat țarcul, grupul s-a așezat cuminte dincolo de banda galbenă, jandarmii îi mînau în țarc pe cei dornici de exprimare liberă, cei rămași afară erau atenționați să se miște, că blochează traficul. Televiziuni, aparate de fotografiat. Se vorbește mult o engeza – un amestec de militantism genuin, concepte politice neclare, de diferite orientări, și multă convingere „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“+„dai în mine, dai în fabrici și uzine“. De ce-au cerut autorizație, cînd la New York, la Londra, la Madrid lucrurile s-au petrecut cu totul altfel? Pentru că așa e legea în România. Dar legea în România zice că un contract cu banca e sfînt, nu plătești cît zic ei, îți iau casa. E politic incoerent să alegi în contra căror aspecte democrato-capitaliste protestezi. E politic aberant să porți pancarte cu „Sclav nemulțumit“ din spatele unui gard păzit de jandarmi. E un pur act de mimare protestatară, întru racordarea mediatică la o mișcare occidentală.
Cînd autoritățile interzic portavocile, oamenii își unesc propriile voci ca să-și multiplice mesajul. Cînd Primăria n-a vrut să autorizeze manifestații în contra demolării Halei Matache, manifestația s-a transformat în eveniment artistic în spațiul public. Nici o revoluție nu se face cu slobozenie de la vodă – iar în capitalism, revoluțiile încep prin cultivarea pașnică a breșelor democratice. Cum faci un protest – în contra statului însuși, la marginea statului, pentru „reformarea“ (oricît de demonetizat devine, în limba română, acest substantiv) statului – care să nu sfîrșească într-o confirmare a dreptului de control al statului? Asta e întrebarea la care era de răspuns sîmbătă, 15 octombrie. Și care, la București, nu și-a primit răspunsul.
Între 11 și 12, am protestat și noi: în contra autorizației. Am refuzat să dau mîna întru împăcare cu Anca, și-i datorez o explicație: nu pot da mîna cu cineva, cu oricine, pe deasupra unei benzi galbene cu „Jandarmeria Română“. Domesticirea socială începe în familie și se încheie cu supunerea necritică față de uniformă, față de birocrație, față de semnături și ștampile.
În celălalt capăt al parcului, printre copaci și-n spatele unui banner glorificînd spațiile verzi, un grup de homleși tocmai ieșeau la micul dejun din cortul lor improvizat din foi de plastic, instalat fără autorizație și văduvit de atenția oricărui jandarm. N-aveau nici o revendicare de strigat cu pancarte – ei înșiși își sînt propria revendicare. Deci, cine sînt adevărații ocupanți? Cine pe cine ocupă, de fapt?