Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă de Petru Negură

pnVolumul Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă de Petru Negură (Cartier, 2014), a fost nominalizat pentru premiul CriticAtac.

Prefaţă de Catherine DURANDIN

Tânărul cercetător moldovean Petru Negură şi-a propus prin acest studiu să răspundă unei provocări ambiţioase. După cum o explică el însuşi, autorul studiază şi încearcă să înţeleagă relaţiile in­telectualilor cu o putere totalitară, în acest caz stalinismul din peri­oada 1924-1956. El își propune să deslușească procesul construcţiei naţionale, în cazul moldovenilor, sub o dominaţie străină, şi anume cea ruso-sovietică. În sfârşit, îndreptându-şi atenţia spre centrul imperiului sovietic, Moscova, el analizează proiecţia unui model, realismul socialist, înspre periferie… republica sa, Moldova.

Această provocare intelectuală este onorată. Cartea prezintă in­teres prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate şi erudiţie, dar nu numai. Acest text conţine o decriptare a unui fenomen politic şi, totodată, social şi cultural – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice şi, într-o oarecare măsură, o ruptură cu trecu­tul – de care avem nevoie astăzi pentru a surprinde multitudinea de aspecte ale complexităţii prezentului. Ce fel de identitate, ce fel de modernitate avem astăzi în Republica Moldova? – se întreabă autorul. Ce fel de legături cu Moscova și București? Ce fel de privire dinspre sine către sine?

Într-adevăr, aşa cum este şi firesc în cursul unui val de „desovie­tizare” şi de „decomunizare”, anii de după 1989-1990 au fost mar­caţi de o atitudine generală de denunţare a trecutului comunist/so­vietic. O denunţare a ralierii, din convingere sau din oportunism, a elitelor intelectuale la regimurile comuniste: acuzaţii de colaborare, dezvăluiri ale legăturilor întreţinute odinioară între poliţia politică şi intelectuali. Astfel de studii, cum este lucrarea Soniei Combe des­pre legătura dintre intelectualii germani şi Stasi, publicată la Edi­tura Albin Michel în 1999, rămân esenţiale, din perspectiva unei mari minciuni pe care societăţile postcomuniste o întreţin adeseori pentru a se linişti, aceea că dominaţia sovietică ar fi constituit un imens lagăr de cetăţeni înrobiţi. Or, realitatea este mult mai com­plexă. Pentru a o surprinde, am putea propune schema următoare: în vreme ce o minoritate rezistentă suferea, o majoritate se adapta, coopera sau negocia cu puterea. Iar alţii, atunci când puteau, se exi­lau. Cazul Republicii Moldova, relaţia sa cu sovietizarea şi cu Ro­mânia, presupune intrigi şi mai numeroase, şi mai complexe, căci istoria Basarabiei este împărţită de multă vreme între Rusia, URSS şi România. Cultura îi uneşte, dar îi şi separă pe rusofoni şi pe ro­mânofoni, ea face să se intersecteze limba română cu limba rusă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de experienţa maghiară, bulgară sau cehoslovacă, în Moldova elementul rus, fie el ţarist sau, din 1940, sovietic, este familiar pentru acest spaţiu. Limba rusă are un trecut îndelungat în această regiune, fiind legată, spre exemplu, de prezen­ţa puterii ruse între 1812 şi 1918… Aşadar, sovietizarea culturii ca­pătă aici o întorsătură specifică: în 1924, Moscova întemeia o Repu­blică Sovietică Moldovenească la est de Nistru, cu capitala la Balta (apoi Tiraspol), pentru a face din ea o vitrină a succeselor socialiste expuse ostentativ în faţa Basarabiei, recuperată de România în 1918.

Pentru a defini această identitate complexă, alimentată de un trecut divizat, ruso-român şi româno-rus, Petru Negură evocă di­sonanţa. O identitate disonantă este o formulă reușită şi, în plus, corectă.

O altă caracteristică a situaţiei de fapt din Basarabia în 1940 este subdezvoltarea culturală a maselor, o tabula rasa în multe privinţe… Între 1918 şi 1940, Bucureştiul nu a reuşit să facă prea multe pentru această provincie, rudă săracă a Moldovei. Petru Negură prezintă o modernizare dificilă şi urmăreşte cu fineţe deziluziile cetăţenilor basarabeni ai României Mari şi evoluţia lor din anii ’30 pe calea edi­ficării unei culturi regionale. Această istorie a Basarabiei româneşti este un element-cheie în explicarea angajamentelor elitei de după 1940, de astă dată din cadrul Republicii Sovietice Moldoveneşti. Ela­nul creator al construcţiei de după 1940 şi angajarea intelectualilor au fost uneori rezultatul unei reale nevoi de educaţie a maselor de ţărani din fosta provincie românească, educaţie care rămăsese defi­citară. Atunci când propaganda sovietică şi realismul socialist s-au adresat burgheziei de la Bucureşti, sau de la Budapesta, clase lumi­nate, formate în spiritul marii culturi europene tradiţionale, fie ea de avangardă sau tradiţională, din perioada interbelică, acestea au fost percepute ca un afront sau chiar ca un fel de obscenitate. Dar atunci când aceeaşi propagandă/educaţie atinge mediile deja fami­liarizate cu limba rusă, adeseori cunoscătoare ale socialismului şi bolşevismului rus, ea a capătat un sens diferit, fiind percepută ca un fel de progresism, o manieră – paradoxală, întrucât este vorba de o „dominaţie” – de construcţie a unei identităţi naţionale.

Petru Negură nu lucrează însă într-un plan abstract… El pune în evidenţă momentele tragice, astfel încât cititorul să poată sur­prinde, simţi şi măsura marile transformări demografice pe care le cunoaşte Moldova, ca teatru de război între 1940 şi 1944, de reor­ganizare postbelică, spaţiu al repatrierii sau al evadării, un câmp de ruine şi de lipsuri, al existenţei la nivel de supravieţuire. El ne arată suferinţele şi suspiciunile locuitorilor, precum şi dificultăţile întâm­pinate de autorităţile locale dependente de Moscova, sau momente­le de maximă mobilizare a acestor autorităţi în perioada alegerilor locale… Tocmai pe acest câmp de luptă concret plasează el actorii muncii culturale, intelectuale.

Republica Moldova este un loc aproape magic, înzestrat cu o identitate puternică, ce se conjugă la pluralul memoriilor și al referințelor. Ea este rezultatul unui exces de identităţi pe care le cu­prinde fără a se confunda cu vreuna dintre ele: nici rusă, nici româ­nească, nici evreiască, nici ucraineană, nici bulgară… Filă cu filă, Petru Negură a reuşit să ne conducă spre întrebări care se succed în funcţie de momentele istorice ce se înlănţuiesc în mod tragic: fluctuaţii ale frontierelor, în ritmul succesiunii războaielor şi a pă­cilor, schimbări de dominaţie, acceptate cu greu, renegocieri ale ra­porturilor şi echilibrelor interne în funcţie de stăpânirile succesive. Dar, dincolo de problemele pe care îndrăzneşte să le înfrunte, să le examineze, cartea sa degajă un soi de certitudine absolută care con­stă tocmai în a nu da verdicte, în a nu-i clasifica sau califica pe unii drept eroi şi pe alţii drept trădători, pe aceşti actori ai unei culturi cu vocaţie educativă şi identitară care se confruntă cel mai adesea dincolo de un cadru politic efemer şi de o constrângere ideologică dată. În mod încântător, acest text ştiinţific scris de un istoric dă naştere unui soi de vertij în care se întâlnesc în chip fericit satisfac­ţiile cunoaşterii cu cele ale întrebărilor care rămân deschise.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.