Moment de etică de sfârșit de an

bazacana„Uitați ce analiză isteață, priviți ce punct de vedere interesant vă ofer!”

Asta, din păcate, este poziția celor mai mulți intelectuali actuali. Ei condamnă relele din societate, unanim recunoscute drept rele, le arată chiar și unele cauze, dar când să ajungă la alternative, la soluții, se opresc. Bună și poziția asta, bine că există, nu?

 

Dar ne amintim cu toții cât de bine am primit și noi, cei de la CA, scurtul eseu al lui Stephane Hessel Indignați-vă! (2010). De ce am avut această atitudine? Deoarece eseul a denunțat caracteristica și, în același timp, mesajul majorității lucrărilor despre societate: conformismul, acel „e bine cum e/bine că e cel puțin așa/nu există alternative” și, în același timp, a reprezentat o chemare pentru ca populația să iasă din starea de paralizie ce anihilează până și indignarea. „Oameni buni, starea de prostrație în fața tuturor puterilor conformiste este o primejdie de moarte pentru noi toți” a fost concluzia, extrem de practică.

 

Nu mai e important aici că Hessel și-a continuat îndemnul cu Angajați-vă! (2011), e și necesar și posibil, deoarece E rândul nostru să jucăm (2012). Este, însă, semnificativ că, la noi, atâtea critici împotriva corupției și atâtea indignări față de starea lucrurilor nu se concretizează în căi concrete – adică descrise concret – de ieșire din această stare. Dimpotrivă, cei mai mulți intelectuali consideră – dar, stimați cititori, e numai frica de a pierde o situație comodă: și atenție, comodă față de problemele pe care le au confrații și nu numai; nu cred că pentru toți e aceea potrivită cu visurile pe care le-a făcut ființa unică din fiecare de a se vădi astfel – că asta e tot ce pot face. (De exemplu, unui comentator la http://www.romaniacurata.ro/soferul-lui-cretu-si-soacra-lui-busoi/ care a întrebat dacă nu se poate merge mai departe de a semnala și persifla, un membru al aceluiași ONG a răspuns: „altceva decât: 1) a informa; 2) a analiza/comenta/dezbate; 3) a elabora și prezenta politici publice de bună-guvernare; 4) a mobiliza oamenii să protesteze după ce toate celelalte etape au fost parcurse, ce considerați că mai poate face un ONG? ”).

 

Această poziție continuă ruptura dintre majoritatea intelectualilor și majoritatea populației. Despre cauzele acestei rupturi am mai vorbit aici. Problema e că intelectualii nu trebuie să fie ong-iști – susținuți și cumpărați de unii și de alții –, ci organici (ca să preiau termenul lui Gramsci): să facă parte din popor și din umanitate, nu să se situeze, superior, pe un strat separat și îndepărtat de unde doar analizează și dă sfaturi în schimbul confortului material și publicitar plătit.

 

Și ce fel de sfaturi? Intelectualii ong-iști sugerează că relele sunt determinate de corupție – și, desigur, corupția înrăutățește mult lucrurile, trebuie criticată, și nu trecută cu vederea pe baza ideii, adevărate, că relațiile capitaliste structurale presupun corupție și, deci, aceste relații ca atare trebuie dislocate, și nu doar corupția –. Intelectualii ong-iști sugerează că, în lipsa corupției, capitalismul e OK, oferă democrație și libertate: deci numai „buna guvernare” lipsește pentru a le avea, sunt necesare o tranziție, o schimbare a guvernului, a președintelui, alegeri pentru un nou parlament, coabitare elegantă, mai puține proteste că pleacă „investitorii”, și gata.

 

Intelectualii ong-iști nu discută, desigur, despre contradicțiile structurale – în general, nu numai că habar nu au de economie, ei fiind specialiști în științe politice (făcute, în spiritul conservator dominant, separate de economie, sociologie și etică, de perspectiva lui Gödel și de aceea a lui Aristotel despre telos-ul lucrurilor), dar mai și cred că izolarea lor în examinarea ad nauseam a schemelor de jocuri politice ar reprezenta adevărul. Or, bilanțul politicilor evidențiază telos-ul lor, dincolo de orice propagandă: bilanțul este, aici, adevărul.

 

Intelectualii ong-iști nu discută, ca urmare, nici de consecințele tragice ale contradicțiilor structurale: consecințe ce sunt materializarea contradicțiilor susținute de ei. Mai trebuie să amintim despre prostituția și mortificarea generate de „dreptul sfânt al proprietății private”? Mai trebuie să amintim despre asasinarea cu sânge rece – doar sunt „pierderi colaterale”, nu? – a milioane de oameni prin războaie pentru stăpânirea resurselor, războaie ce sunt decretate drept inevitabile „ciocniri între civilizații”? Mai trebuie să amintim despre distrugerea planetei și distrugerea oamenilor prin goana anti-ecologică după profit și prin sumele și resursele imense drenate către războaie, armate și servicii de supraveghere?

 

Intelectualii ong-iști sunt liberali: drepturile politice, pluripartidismul și alegerile libere, independența justiției de politic și respectarea legii – garanție a prosperității și dezvoltării. Faptul că toate acestea reflectă raporturile de forțe – raporturile dominație-supunere, dar și concurența pentru cea mai mare putere din rândul celor ce au putere – și că sunt reduse la forme, nu este demn de interes pentru ei. Ci sar, spunând că forma e sine qua non. Dar ei nu văd decât forma: or forma e sine qua non numai împreună cu conținutul. Iar în capitalismul iubit, forma democrației politice intră în coliziune cu stăpânirea autoritară a economiei și resurselor de existență. Cum vedem, prima pierde: de aceea forma devine din ce în ce mai goală, mai coruptă.

 

Iar liberalii repetă înainte că boala formei ar fi numai în ea însăși, și nu în relația ei cu fondul de relații și interese care o susțin.

 

De ce dau dovadă liberalii noștri – care își dau mâna în multe cu conservatorii – de o asemenea incoerență epistemică? Deoarece sunt absolut lipsiți de interes față de oameni. Populația este, pentru ei, o entitate abstractă: de aceea o și disprețuiesc, catalogând orice mișcare a acesteia drept „dezordine a gloatei”. Ei sunt afectați doar de ei și de cercul lor față de care nu vor să-și piardă apartenența: doar acest cerc are, pentru ei, concretețea indivizilor. Liberalii sunt incapabili să vadă (ceea ce a subliniat Spinoza) că populația este acea multitudine formată din n indivizi, cu n voci și vreri, și care ajunge la respectarea unui punct de vedere doar în urma dovezilor că acest punct de vedere este consonant cu dorința fiecăruia de viață demnă.

 

Liberalii sunt instituționaliști: pe ei îi interesează bunul mers al instituțiilor, față de care, firește, mulțimea „fără față” trebuie să se supună.

 

Și atunci instituționalismul ia locul grijii față de fiecare: nu le pasă de acești fiecare, nu le e milă, aș spune cu un cuvânt care nu e la modă și care e, totuși, atât de arzător. Mila, compasiunea – nu ca față de ființe neajutorate și dependente (și demne de un ușor dispreț, cred liberalii), ci ca relație concretă de dragoste activă față de ființele umane. Și nu doar față de cei apropiați, și nu doar față de cei cu care ne asemănăm.

 

Tocmai pentru că nu le e milă, oferă liberalii analize în care nu există alternative. Deoarece alternativele sunt, mereu, în afara sistemului, or liberalii mârâie împotriva corupției pentru a întări sistemul. Din păcate pentru ei, tocmai sistemul nu le dă dreptate, deoarece fără corupție – iar astăzi din ce în ce mai fără perdea[1], deoarece e criză de sistem – puternicii capitalismului nu își pot păstra puterea. Fără să încalce regulile pe care tot ei le-au legiferat[2], fără să încalce legile pe care tot ei le-au consfințit, puternicii nu mai pot păstra puterea.

 

Și oare mârâiala împotriva corupției este chiar sinceră? Păi dacă, prin absurd, de mâine corupția ar dispărea, ce s-ar face oare frumoșii liberali ong-iști? Nu le-ar dispărea obiectul muncii? Și nu ar fi infinit mai dificilă pentru ei etalarea istețimii în fața indivizilor din mulțime care nu mai pot să se indigneze împotriva corupției – din moment ce n-ar mai fi – și ajung să vadă dușmanii în mod mult mai clar decât atunci când erau acoperiți de vălul corupției? Ce le-ar mai spune liberalii?

 

Așa că aceștia oferă numai analize și comentarii împotriva corupției, și împing la mobilizări la proteste controlate în așa fel încât să fie ușor integrabile – ba chiar funcționale – în sistem. Pentru că nu le e milă. De aceea este și atât de caraghioasă înfățișarea lor politică: în care, pe de o parte, afișează sfinte indignări și, pe de alta, le uită repede[3] și sugerează conformismul și lipsa de alternative.

 

Aici este diferența dintre ei și perspectiva lui Marx. Marx a dat soluții alternative – deci în afara sistemului – deoarece motivul moral al umanismului, adică al compasiunii adânci pentru fiecare individ uman – și motivul cunoașterii ce scoate la iveală și logica lucrurilor și telos-ul acțiunilor, converg. Motivul cunoașterii, logica lucrurilor, și nu doar revolta morală, duc la pragmatism: focalizarea pe soluții ce nu trebuie să încalce nici motivul moral și nici cel al cunoașterii.

 

Analiza societății nu este în sine, de dragul cunoașterii, sau a cunoscătorilor. Și analiza efectuată de științe presupune că, pe baza sa va avea loc și acțiunea nouă (potrivit cunoștințelor noi relevate de cercetare, de analiză). Desigur, acțiunea ține de alt domeniu decât cercetarea științifică, dar aceasta din urmă este, din constituția sa, pragmatică: știe că acțiunea nouă este confirmarea sa ultimă. Iar finalitatea pragmatică a științelor despre societate este evidentă: dar dacă critica nu se concretizează în acțiune eficientă, cu un telos dincolo de urmarea imediată, nu mai e vorba de critică științifică, ci de ideologie vulgară.

 

Diferența dintre universul Marx[4] și liberalii/liberalo-conservatorii ce confiscă media este tocmai pragmatismul primului, infirmare a fatalismului punctului de vedere liberalo-conservator. În esența sa, fatalismul e fals, deoarece ignoră că oamenii inovează mereu în fața problemelor. Iar Marx a trebuit să fie pragmatic, deoarece i-a fost milă.

 

Mai poate astăzi cineva să demonstreze că problemele iscate de capitalism se pot rezolva – sau chiar numai ogoi – fără să se schimbe sistemul în sensul radical al răsturnării relațiilor sale structurale?

 

Intelectualilor noștri ong-iști le e frică de această întrebare. Iar dacă totuși se confruntă cu o opoziție prea mare, atunci flutură clișeul că de la teorie la practică ar fi un zid de netrecut.

 

Or, tocmai pentru că zidul poate fi trecut Marx a vorbit despre organizare și conștientizare, și despre obiective clare urmărite explicit și posibile. Iar în ce privește stânga CA, a scris și despre necesitatea unei organizări consecvent de stânga și despre obiective și probleme.

 

Am vorbit, de exemplu, despre organizare partidistă ce depășește diversiunile reprezentate de partide și asociații care mai de care mai muncitorești și mai comuniste sau chiar „nepeceriste”. Aceste diversiuni se dezvăluie prin mesajele lor – vezi doar România Muncitoare unde, de exemplu, nu a fost loc de protest împotriva pensiilor speciale; iar dacă stânga nu există, liberalii cu ong-urile lor au luat atitudine, dar mai mult sau mai puțin: deoarece atitudinea nu a fost până la capăt (împotriva tuturor salariilor, indemnizațiilor și pensiilor speciale, privilegii ale celor care stăpânesc); dar dacă stânga nu există, pare că, iată, liberalii și purismul unor voci conservatoare ce, cel puțin unele, ascund în spatele indignărilor interese mai degrabă de extremă-dreaptă, sunt cei care ar reprezenta dorința majorității populației de schimbare.

 

Critica liberală și indignarea de tip conservator împotriva unor privilegii și a corupției în general sunt și forme de luptă pentru putere (cum este critica lui Traian Băsescu la adresa guvernului tehnocrat, pentru a vizibiliza Mișcarea Populară și a atrage electorat către ea[5]), dar și praful în ochii populației pentru ca ea să mai suporte actuala stare de lucruri. Dar, deoarece dacă privilegiile și corupția[6] s-ar micșora, ar fi, în mod real, puțin mai bine pentru populație, a ocoli critica lor în numele focalizării asupra unor chestiuni mai importante este o greșeală a stângii. Deoarece orice mai bine acum, e un câștig pe care oamenii nu îl ignoră în numele unor adevăruri teoretice. După cum, a trece cu vederea critici ale oamenilor de dreapta dar care vin în întâmpinarea intereselor populare[7] este o altă greșeală a stângii. Așadar, dacă nu există stânga, cele mai justificate indignări devin instrumente ale dreptei în indiferent ce înfățișări ale acesteia.

 

Am vorbit despre obiective și programe: de la cel minimal, de început, la cel maximal, de fundal. Entrismul, adică intrarea în partide deja existente pentru a le schimba orientarea – concret, obiectivele –, nu prea merge, după cum au arătat toate exemplele și păcălelile din istoria contemporană. Că este extrem de greu să creezi partide noi, și viabile, este clar. Dar asta nu trebuie să ne descurajeze: chiar e nevoie de o lege nouă a partidelor, ca și de reducerea pragului electoral – cum susține și Monica Macovei, dar se opune Ioana Ene promovând entrismul și descurajând inițiativele legate de obiective[8] – și, desigur, de programe minimale, dar nu mai puțin generatoare de schimbare radicală. (Eu am dat unele elemente de program, vezi Soluțiile noastre, dar și Este extrem de greu, dar…).

 

Cred că cel mai important pentru intelectualii de stânga este astăzi să treacă dincolo de teorie. Probabil că o organizare hibrid între partid și mișcare, care să reprezinte „autocritica revoluției” (Marx), adică să arate că a învățat din alunecările istorice ale stângii, că integrează militantismul – și chemările revoluționare, azi confiscate de către extrema-dreaptă ce, deocamdată, la noi este ținută sub control – și spontaneitatea orizontală cu ceea ce s-a numit disciplina de partid, coerența acțională, ar fi cea mai potrivită.

 

E loc pentru inițiative (și dezbateri, critică) de multe feluri. Dacă ele reprezintă puncte de vedere de stânga – dar nu de falsă stângă, soc-dem care, repet a n-a oară, la noi[9] nu e cu nimic mai bună decât dreapta declarată – atunci promotorii lor pot sta alături, chiar dacă au un trecut impregnat de prezumții ideologice opuse. Rămân la sugestia din Punct și de la capăt că numai unirea celor mai radicali de stânga face credibilă poziția ei: altfel, ea apare a fi un grup de secte în război, secte care nu mai spun nimic oamenilor de azi. Dar o problemă mai importantă este dezbărarea de motivul explicării relelor prin vina conducătorului politic, fără a vedea că acesta reprezintă interesele unei categorii, și e susținut de ele. Motivul învinovățirii liderului aparține, însă, mai degrabă, dreptei declarate și mascate, deopotrivă. Stânga descifrează complexitatea determinărilor, structura socială din spatele liderului: dar nu rămâne la asta.

 

La sfârșit de an, urările de mai bine nu șterg îngrijorarea că motivele de revoltă nu pot decât să se acumuleze. Dar ele nu mai trebuie să se dizolve în proteste ce, inevitabil, se sfârșesc fără să schimbe nimic. Mai mult: întreaga clasă politică și economică manevrează în așa fel încât tendințele de proteste și înfrângerea lor să genereze deznădejde și supunere. Pe acest teren, pescuitorii în ape tulburi își pot trimite săgețile otrăvite cu iraționalism, xenofobie și aliniere la crimă[10].

 

Stânga nu are voie să rămână în continuare o comentatoare.

 

 

 

[1] Din enorm de multele exemple, doar una recentă: Desi CSM s-a opus, senatorii au decis ca primarii condamnați la închisoare își pot continua mandatul, 21 Decembrie 2015, http://www.ziare.com/politica/lege/desi-csm-s-a-opus-senatorii-au-decis-ca-primarii-condamnati-la-inchisoare-isi-pot-continua-mandatul-1400296.

[2] IMF încalcă chiar legile pieței, vezi http://www.paulcraigroberts.org/2015/12/12/quarterly-call-for-donations-and-new-column/.

[3] Iată un exemplu mititel. Pe de o parte, ong „Societatea Academică Română” critică – cu deplin temei, dar fără să continue – Academia Oamenilor de Știință ce mulge și ea bani de la buget ca „instituție de interes public” din 2007 începând (http://www.romaniacurata.ro/jaf-cu-dedicatie-in-bugetul-ministerului-educatiei-nationale-si-cercetarii-stiintifice-in-favoarea-unui-ong-adoptat-de-stat-academia-oamenilor-de-stiinta-din-romania/), iar pe de altă parte, și deplângând tare – cu același temei – corupția din învățământul superior, continuă să se numească „Academică”.

[4] Acest univers e mare. Aici aș atrage atenția doar asupra unor analize ce nu aveau, poate, la început, obiectivul schimbării socialiste, dar care ajung la acesta din logica relevată a lucrurilor. (Vezi Paul Craig Roberts, să zicem Capitalism At Work, http://www.paulcraigroberts.org/2015/11/28/capitalism-at-work-paul-craig-roberts/).

[5] http://www.ziare.com/dacian-ciolos/traian-basescu/basescu-despre-guvernul-ciolos-tehnocrati-care-trebuie-sa-cerseasca-votul-politicienilor-1393732.

[6] Vezi doar conflictul de interese ignorat de către întreaga clasă politică și economică, reprezentată, iată, și de „tehnocrați”: Vicepremierul Vasile Dancu considera ca cel mai mare pericol al Guvernului condus de Dacian Cioloș ar fi sa intre in conflict cu Parlamentul, 6 decembrie 2015, http://www.ziare.com/vasile-dancu/ministrul-dezvoltarii-regionale/vasile-dancu-despre-cel-mai-mare-pericol-pentru-guvernul-ciolos-1397430.

[7] Macovei ii critica pe Cioloș si Iohannis: Păcăleală, praf in ochi. Strada a cerut reforma electorala,

21 Noiembrie 2015, http://www.ziare.com/monica-macovei/europarlamentar/macovei-ii-critica-pe-ciolos-si-iohannis-pacaleala-praf-in-ochi-strada-a-cerut-reforma-electorala-1394929

[8] Ioana Ene Dogioiu, Ocupați partidele și nu visați cai verzi pe pereți!, 10 noiembrie 2015, http://www.ziare.com/politica/partid/ocupati-partidele-si-nu-visati-cai-verzi-pe-pereti-1392613.

[9] Dar nu în America Latină, unde a dovedit că, promovând unele elemente de welfare state, este mai bună decât dreapta declarată. Așadar, pe de o parte, caracterizările trebuie să fie mereu contextualizate, iar pe de altă parte, limitele social-democrației trebuie înțelese chiar dacă e vorba de forme benigne ale ei (în guvernele progresiste). Oricum, sunt forme istorice.

[10] Vezi doar că B1TV a difuzat din nou pe 27 decembrie, acea mizerabilă piesă de propagandă Europa – ultima redută (2014) despre „invazia islamică”, în care musulmanii sunt bande de violatori de „femei albe” iar asasinul Brejvik un „apărător al țării, religiei și culturii”.

 

One Response to Moment de etică de sfârșit de an

  1. Aurelian says:

    ‘Cred că cel mai important pentru intelectualii de stânga este astăzi să treacă dincolo de teorie… Stânga nu are voie să rămână în continuare o comentatoare.’

    Da, frumoasa maniera de a spune La multi ani! Doamna Bazac, repetati formulele de mai sus pana la satietate, aici pe CA, poate aud si cei care trebuie sa auda.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *