Axioma: Serviciile secrete sfirsesc inevitabil prin a fi un urias portal tabloid care ne înregistrează cum ne prostim in chiloti in fata oglinzii.
Cîteva gînduri despre tot scandalul Big Brother, cartele preplătite etc.
1. Nu are rost să discutăm fără context global. Nu există în România vreo ocultă care vrea să ne caute mai adînc în dulapuri decît o fac deja alte servicii vestice, cu precădere cele americane. Aici intervine referinţa cu chiloţii. Ultimele dezvăluiri Snowden/Washington Post ne arată că spionajul fără rost al maselor e regulă. (Cine a citit dosare ale Securităţii în România va fi fost tulburat la fel de tonele de informaţie inutilă.)
Scores of pictures show infants and toddlers in bathtubs, on swings, sprawled on their backs and kissed by their mothers. In some photos, men show off their physiques. In others, women model lingerie, leaning suggestively into a webcam or striking risque poses in shorts and bikini tops. (sursa)
2. Sînt alături de cei care au protestat împotriva legii Big Brother. Dar trebuie să fim atenţi şi la nuanţe. De foarte multe ori, marile companii atrag de partea lor cauze civice pentru a-şi securiza profitul. În cazul stocării datelor, marile companii de cablu şi telefonie ar fi trebuit să investească mai mult pentru stocare. Respingerea legii e un profit pentru ei. Pentru noi însă nu e nici o asigurare că nu ni se folosesc datele în rîndul privaţilor. Deci spunem huo, legii Big Brother, dar ce-i spunem Big Brotherului privat care deja ne foloseşte datele private în fel şi chip dereglementat?
3. Ajungem la “dreptul la viaţă privată” ca inhibitor de viaţă publică. Este extrem de interesant mersul legii cu “dreptul la uitare” prin care de fapt se obţine uitarea pentru ăia care-şi permit. E exact tipul de lege europeană promovată de conservatori precum Viviane Reding, prin care dreptul la viaţă privată e sucit să distrugă informaţia de interes public. Din nou trebuie să fim foarte ateţi cum şi de ce ne revoltăm împotriva lui Big Brother. Să nu ajungem să susţinem dreptul la viaţă privată contracost. Decît aşa mai bine încălcarea dreptului la privat pentru toţi.
4. Dreptul la uitare duce acum la acuzaţii la adresa Google că manipulează memoria publică (aici). Sînt sigur că o face. Aşa cum sînt sigur că există presiuni din partea bancherilor să fie şterşi. Nimeni n-a zis că problema e simplă, dar cu dilemele ridicate de Google în ultima vreme o să revin. Ce ar fi de reţinut: că Google are deja o foarte mare putere în zona de informaţie publică. Din nou ne împiedicăm de fapt în ecuaţia drepturile corporaţiilor vs. drepturile cetăţeneşti. Uneori corporaţiile au toate motivele să încurajeze mişcări anti-guvernamentale, tocmai ca să-şi securizeze propriul monopol.
5. Wikileaks a mai produs o dezvăluire. Una care nu a trezit neapărat publicul din somnul dulce al Cupei Mondiale de Fotbal, dar a readus puternic pe masă chestiunea tratatelor comerciale transnaţionale care urmăresc noi dereglementări financiare. Cum spune Zizek, Assange, spionul pentru popor, face totuşi ceva ce ar trebui să ne dea adevărata dimensiune a luptei: mult mai puţin secret pentru elitele financiare şi politice. Şi, poate, ceva mai mult drept la micul secret, acela al scălîmbăielii în chiloţi în faţa oglinzii, pentru noi…