„Management”: 29 de ani și?

Iată că s-au încheiat 29 de ani de „democrație”. Să nu mai amintim că acest termen a subînțeles pentru inițiații de atunci „capitalismul” – în care puteau, în sfârșit, să aibă pe față cât mai mult și astfel, o putere care nu mai putea fi atinsă prin încercări ale „vulgului” de a face, într-adevăr, democrație. Lui i s-a spus doar că democrația înseamnă/aduce inerent bunăstare, că el trebuie, firește, să mai rabde puțin, dar că „acum merită” și, în orice caz, va urma binele (dacă nu altfel, prin plecarea la muncă acolo unde câinii se plimbă cu covrigi în coadă). (Și au plecat mulți, deoarece chiar ar fi murit de foame în țară, și au învățat multe: inclusiv că în multe locuri unde se perindaseră ei, se terminaseră covrigii).

 

Dar ideea că noul sistem – acum i s-a spus clar pe nume – este mult mai bun deoarece asigură și este chiar bazat pe o organizare mai bună, în care nu e loc de ajutori de băgători de seamă și în care patronul, deoarece este vital interesat, va administra cel mai eficient lucrurile, cu muult mai eficient decât statul care reprezenta cohorta de băgători de seamă cu ajutoarele lor cu tot, a fundamentat clar poziția „emanaților” din contrarevoluția[1] din decembrie 1989 .

 

Într-adevăr, tocmai această idee a fost argumentul principal al vajnicilor constructori ai capitalismului – de la economiștii ce, avansând de la înalțimea poziției lor ce nu putea fi pusă la îndoială principiile managementului în sfârșit științific al „economiei de piață”, au ajuns mari academicieni sau președinți de instituții cu nume sacrosancte; la politicieni și la aghiotanții lor din media ce trebuiau să fie neobosiți trâmbițași ai răului de dinainte și ai binelui de acum –: „când nu se mai risipesc banii rezultați din truda populației și când acești bani sunt/vor fi folosiți pentru propășirea sa”.

 

Și a început „construcția”: fabricile și uzinele, stațiunile de mașini agricole și pământurile, clădirile și palatele, vapoarele, autocamioanele, trenurile, rețelele de comerț și transport al energiei, serviciile de comerț, asigurări și bănci, pădurile și lacurile, bucăți de țărmuri la Mare, ziare și posturi de televiziune, au ieșit din proprietatea publică și au fost însușite privat. Chiar s-a spus că această însușire – și dacă are loc pe 1 dolar – tot va face mai bine decât dacă acele mijloace imobile și mobile ar fi rămas pe mai departe „în proprietatea statului”.

 

Iar deoarece în realitate această proprietate de stat era proprietate publică, s-a născoci repede escrocheria de a transforma proprietatea publică a statului în proprietate privată a statului, ce, astfel, „putea” fi vândută/cedată pe drept.

 

Și pentru că proprietatea de stat, de fapt sistemul de producție, și de producție și distribuție, erau prea mari și erau integrate, adică activitățile depindeau armonios una de cealaltă și întreaga activitate/rezultatul depindeau de această integrare, s-a pus în practică stratagema de a rupe această integrare: de a separa activitățile, iar separarea făcea mai ușoară privatizarea.

 

Desigur că tertipul de mai sus a fost determinat și pentru a „demonstra” că gestiunea statului – asupra feliilor de activități – era păguboasă, căci e inevitabil ca o activitate căreia nu îi controlezi nici amontele și nici avalul să intre la apă. După cum, șiretlicul a fost făcut și pentru ca șmecherilor care falimentaseră conștient unitățile asupra cărora aveau putere de decizie să li se piardă urma. „S-a dovedit că statul este un gestionar prost”. Dar asta se știe, nu?

 

„Ursuleț de catifea, ce se dă nu se mai ia”. Cu atât mai mult cu cât întregul proces de decizie – în care, totuși, românii au semnat – a fost absolut netransparent („confidențial”), pentru ca să nu existe nici o posibilitate de control public colectiv asupra sa.

 

Și un alt mod de a statornici furtul a fost vanzarea sa de n ori, deoarece „cumpărătorul e de bună credință și, deci, nu e vinovat, nu?”. Dar și asta se știe.

 

Ca și desființarea a n unități industriale, chiar profitabile, și trimiterea, de către români și străini, a unei bune părți a veniturilor din proprietatea publică astfel jefuită în off shore-uri.

 

Ca și privatizarea prin listarea la bursă.

 

Ca și plata de către stat a salariilor compensatorii și a celor de șomaj tehnic, pentru a acoperi furtul făcut de cei care au intenționat și au făcut disrugerea și privatizarea uniăților.

 

Ca și – ceva în răspăr cu principiul libertății, specific capitalismului și străin socialismului, nu? – obligarea prin lege, în 2004, a tuturor salariaților care contribuie la fondul public de pensii să contribuie și la un fond administrat privat (așa-numitul Pilon II).

 

Ca și sistemul de concesionare pe n ani a exploatării bogățiilor naturale.

 

Ca și scutirea de taxe, de prețul corect, și de plata datoriilor către stat a companiilor private, străine și românești (dar desigur, cu cât capitalul e mai mare și mai puternic, azi inevitabil cel transnațional, cu atât intimidează el mai mult și cu atât profită el mai mult din asta), nemaivorbind de sistemul liberal de impozitare – același pentru toate capitalurile și veniturile, indiferent de mărime –. Deci inclusiv ca și acceptarea de a transforma datoriile companiilor private în „capitalul lor social”. „Statul e un gestionar prost, capitalul privat – unul isteț”.

 

Toate acestea au lipsit statul de banii necesari pentru construirea și întreținerea infrastructurii, pentru cheltuielile sociale legate de vechea gratuitate a serviciilor de educație și sănătate și de subvenționarea culturii și, astfel, au redus mult și puterea de cumpărare a oamenilor, deoarece această putere constă nu numai în bunurile și serviciile pe care le cumpără ei direct din salariu, ci și în bunurile și serviciile la care au acces indirect prin cheltuielile sociale ale statului.

 

Și deși atunci când au fost în opoziție și/sau au făcut parte din jocurile ce urmau să le aducă bani și înșurubare în posturile legate de decizia asupra averii statului mulți au arătat cu degetul răii de la putere (oricare ar fi fost aceștia), din păcate pentru noi nu un singur guvern și nu doar unii au prăduit astfel țara. Poate cineva să spună că nu este așa? Și poate cineva să spună că favorizarea infracțiunilor economice – făcute de capitalul străin și românesc – și închiderea ochilor în fața lor au fost practici doar ale unora? Poate cineva să ignore că toți decidenții și aspiranții la cârmă s-au poziționat pentru susținerea capitalului, distingându-se doar în funcție de interesele legate mai mult de cel românesc sau de cel străin, dar că această diferență nu a dus decât la același rezultat: înfeudarea țării și a locuitorilor săi?

 

Oricum, după ani în care proprietățile publice au fost desfăcute – desființate, fiind „fier vechi” sau „odioase gospodării agricole colective” – și refăcute sub nume noi, după curățarea terenului pentru a permite n tranzacții imobiliare, după ce statul a fost micșorat în așa fel încât din totalul cifrei de afaceri de 1.225 miliarde lei din 2016 în România doar de 45 de miliarde mai dispune statul, restul fiind împărțit doar cu o ușoară superioritate a capitalului străin între acesta și cel românesc[2] (iar unii chiar privesc asta ca pe o dovadă a sănătății economiei și a neputinței statului de a fi întreprinzător), o dată mai mult argumentul managementului mult mai bun făcut de capitalism pare neîndoielnic: „primele zece sectoare din economie din cele 70 care acoperă 98% din economie reprezintă 60%

din toată economia românească. Aceasta este ‚coloana vertebrală’ a economiei, care odată controlată înseamnă controlul asupra întregului business”[3].

 

Well, toți politicienii vor binele, dacă nu pentru altceva măcar pentru impresia pe care o lasă. Și totuși, din perspectiva pragmatismului pe care nici un decident în politică și economie nu îl respinge – dar desigur îl înțelege privat capitalist – tabloul rezultatelor este cel care amendează bunele intenții.

 

Nu e cazul aici decât să amintim doar unele aspecte in acest tablou. Ele sunt semnalate de media.

 

  • Conductele și infrastructura din termoficare se strică des, pierderile de energie sunt mari. Dar, deși termoficarea, adică încălzirea centrală a incintelor de pe spații relativ mari (district heating), este mai eficientă din punctul de vedere al energiei, mai puțin poluantă și mai sigură decât încălzirea prin centrale de apartament, ea cere alocarea de bani pentru reparații, înlocuiri sistematice și modernizări ca sistem/a întregului sistem, de la producerea energiei la transportul apei calde etc.; chiar dacă aceia care se află la punctul final al sistemului, consumatorii, plătesc acest serviciu, el implică prea mulți bani de dat la momentul de început; ca urmare, pe de o parte, sistemul de termoficare a rămas în sarcina statului, adică și a administrațiilor locale, iar pe de altă parte, ca peste tot, sistemul a fost rupt, fragmentat, și acolo unde s-au așteptat câștiguri mari și imediate, a avut loc privatizarea (uzinele termoelectrice etc.). Și pe de-a treia parte, sistemul a fost atacat prin impunerea agresivă a centralelor de apartament. Ca urmare, astăzi sistemul este slăbit – iar pierderea consumatorilor duce la reducerea eficienței energetice – și extrem de vulnerabil: deoarece statul și administrațiile locale nu au alocat banii necesari pentru întreținerea și modernizarea sa. Dar capitalismul este mult mai eficient, nu-i așa?

 

  • Maternitățile și, în general, spitalele nu au dotările necesare – și, evident, la nivelul ultimelor realizări științifice – pentru ca nașterile să aibă loc fără probleme, iar noii născuți și oamenii să fie tratați bine și să se însănătoșească. Îngrijirea sănătății e un serviciu costisitor, iar beneficiul nu este vizibil, astfel încât soluția capitalismului românesc a fost, pe de o parte, subfinanțarea sănătății ca serviciu social al statului și privatizarea unor părți a acestui serviciu[4] și, pe de altă parte, susținerea industriei private de sănătate. Faptul că românii s-au polarizat și din acest punct de vedere, adică unii au bani pentru sănătate de calitate, iar alții mor cu zile sau ajung la mijloace mai puțin eficiente decât sunt astăzi, nu a fost interesant pentru categoriile noastre conducătoare și responsabile. Ele s-au sesizat doar atunci, și târziu, când salariile mizerabile ale personalului sanitar au determinat exodul acestuia; dar creșterea inițiată în 2018 nu este concomitentă cu o nouă perspectivă asupra sănătății ca serviciu social al statului. Scorurile negative ale României în materie de sănătate, moartea înainte de vreme a copiilor și adulților sunt urmarea capitalismului „eficient”. (Și nu, nu dați drept contraexemplu sistemul de gratuitate universală a sănătății din Danemarca, Franța etc.; implementarea sa, în cadrul politicii de stat social de după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost rezultatul politicii de preîntâmpinare a atractivității modelului comunist, adică rezultatul politicii de pace socială permis în acea conjunctură și necesar în raporturile internaționale de forțe. Astăzi, cu tot neoliberalismul economic, cel puțin în unele țări capitalismul occidental nu își poate permite să distrugă aceste aspecte ale statului social deoarece asta i-ar primejdui chiar existența).

 

  • Există 68 de depozite toxice de deșeuri în țara noastră, pentru care riscăm sancțiuni de la Uniunea Europeană[5], cele mai multe inclusiv din perioada industrializării, deși atunci, în măsura cuunoștințelor și a fondurilor, s-au luat unele măsuri de neutralizare. Dar și înainte – deoarece economia de modernizare socialistă funcționa în piața capitalistă mondială, după reguli capitaliste – și după 1989, modul în care au fost considerate depozitele toxice este emblematic pentru gândirea capitalistă: important este profitul obținut din produsul sau serviciul urmărit, restul/deșeurile pot fi externalizate ca problemă/amânate. Avem acele 68 de depozite toxice după 29 de ani de capitalismul care „este mai bun”. (Iar faptul că în Occident s-au rezolvat deja, nu infirmă acuza: nu doar pentru că industria poluantă a fost delocalizată în țări din „rest”, ca și unele deșeuri, ci și pentru că și noii proprietari ai fabricilor și exploatărilor miniere și petroliere, ca și statul, de altfel, au continuat să amâne, externalizeze sau să ia cele mai ieftine și insuficiente măsuri).

 

  • Și tot legat de deșeuri: se vorbește mult despre colectarea selectivă a gunoiului și reciclarea sa multiplă. În București s-au pus și containere de plastic de 2 culori în diferite locuri și s-a spus locatarilor din blocuri să separe gunoiul, deși tomberoanele nu sunt inscripționate și nici colorate diferit. Dar colectarea se face tot o dată, adică se amestecă diferitele sorturi de gunoi și se anulează orice intenție binevoitoare a cetățenilor. Desigur, în țările dezvoltate există colectarea selectivă. Pentru că, cel puțin de 29 de ani știința a arătat consecințele nocive și ne-economice ale colectării nediferențiate. Dar administrarea treburilor comune în România capitalistă de 29 de ani – serviciul de salubritate este în cea mai mare parte privat deja – este specifică unei țări foarte rămase în urmă.

 

Dar să nu continuăm cu exemplele negative de nealocare a resurselor financiare pentru domenii de importanță cardinală. Să amintim, dimpotrivă, două locuri ce captează (nu e greșit să spunem capturează de decenii), direct și indirect, sume imense: „Casa Regală” și bisericile. Nu voi pune întrebarea retorică despre problemele de mai sus și multe altele care s-ar fi putut atenua, dacă nu rezolva, cu banii scurși în locurile menționate. Ci închei cu o trimitere istorică: după cum se știe, argumentul revoluției burgheze a fost desființarea privilegiilor vechilor categorii privilegiate (monarhia, clerul și nobilimea laică) și întronarea drepturilor și obligațiilor/altfel spus, a obligațiilor egale ale cetățenilor, inclusiv și în primul rând cele legate de economie; toti urmau să plătească taxe, indiscutabil în funcție de mărimea proprietății ce permite taxarea, și nimeni nu urma să fie scutit. Separarea statului de biserică, teză a liberalismului revoluționar, implica o susținere financiară clară și limitată a preoților socotiți funcționari. Iar dacă democrația cerea republica, o dată mai mult scăpa statul ce îi reprezenta pe cetățeni de povara susținerii unei liote de paraziți.

 

Aceste drepturi și obligații egale ale cetățenilor nu veneau din vreo imaginație utopică bolnăvicioasă ci din poziția burgheză cea mai pragmatică: statul trebuia să-și drămuiască banii pentru a face față cheltuielilor de modernizare a societății, iar întreprinzătorii nu făceau decât să piardă și să devină mai vulnerabili în lupta lor pe piață dacă trebuiau să plătească mai mult pentru a compensa scutirea unora și subvenționarea unei instituții superflue.

 

Ei bine, și lăsând la o parte evoluția lucrurilor în peisajul-model occidental – în care, pe de o parte, burghezia învingătoare a avut nevoie de aliați, iar aceștia nu puteau să fie decât instituțiile conservatoare, cu atât mai mult cu cât reîntărirea acestora a fost semnalul dat maselor că, în fond, dominația de clasă va continua, iar pe de altă parte, au avut loc lupte grele între aripa radicală și cea conservatoare a burgheziei iar rezultatul nu a putut fi decât un compromis mai mult sau mai puțin favorabil ultimei – în „glorioasa revoluție capitalistă din 1989” a învins într-adevăr strategia conservatoare. Mega-catedrala precedată de construirea a n biserici noi în acești 29 de ani și legea de susținere materială a „Casei Regale” după toate retrocedările, susținere a fostului rege și salarizare grasă și fără obiect a „prințului Duda” de către guvernul Năstase, arată desigur șiretenia politică a învingătorilor ce, neputându-se baza pe majoritatea populației, și-a aservit ca aliați pe cei plătiți în afara oricărui regim capitalist, dar în nici un caz nu demonstrează management capitalist.

 

Sau poate mă înșel? Alianța politică și funcția de a mări confuzia oamenilor oare nu merită banii pe care decidenții îi iau din nevoile de modernizare a țării? Întregul comportament al acestora arată că răspunsul e pozitiv. Și oare punctul de vedere privat pe care managementul capitalist îl promovează și îl poartă nu constă în – în formularea deja cunoscută – privatizarea câștigurilor și socializarea/externalizarea pierderilor? Oare câștigul amintit al decidenților, câștig al lor/privat – deoarece își permit și le și mângâie orgoliul de a fi „prieten cu prințul” și de a sta alături de „custodele coroanei” – nu le e mai aproape decât niște obiective de modernizare care fie „se vor face până la urmă” fie vor fi, eventual, bătaia de cap a altor noi „elite” cândva, în viitor? Ce le este mai aproape, câștigul politic privat sau irosirea vieții, unice și irepetabile, a fiecărui român care suportă?

 

Ce concluzii trageți, oameni buni ce ați intrat în anul 2019? Mai puteți spune că rotația la conducere a celor care au, în fond, aceeași politică, sau venirea unor proaspeți profesioniști providențiali care au, în fond, aceeași politică vor rezolva ceva în bine?

 

PS.

 

Politica guvernului Dăncilă din 2018 trebuie analizată tot din punctul de vedere al management-ului. Ea este, fără dubii, și capitalistă și conservatoare. Dar, atât din motivul de a preîntâmpina opoziții populare cât și pentru că neoliberalismul deșănțat practicat ca într-o țară dependentă a dus la slăbirea excesivă a statului (deci a capacității sale de jucător economic și strategic), guvernul a luat niște măsuri economice vag keynesiste, de impulsionare directă și indirectă a consumului. Adică: • înființarea, pentru investiții în servicii sociale la nivelul unităților administrativ-teritoriale, a unui Fond de Dezvoltare și Investiții gestionat de comisia națională de strategie și prognoză, dar în limita a 10 miliarde de euro, date ca împrumut de Trezoreria statului, dar numai când are excedent; • ajutor de stat pentru proiecte, desigur private, în stațiunile balneare, ca și • înființarea specială a unui Fond de finantare a contractelor de parteneriat public-privat; • ajutor financiar pentru construirea de către administrațiile locale, a unor grădinițe cu profil sportiv; • susținerea turismului intern prin acordarea de vouchere de vacanță pentru orele suplimentare lucrate de salariații din sectorul public; • limitarea temporară a prețului gazelor naturale; • impozitul special pe activitatea cu caracter de monopol din sectorul energiei electrice și al gazului natural se prelungește încă 3 ani;creșterea taxelor jocurilor de noroc; • reducerea domeniilor în care pot fi angajați zilieri; • reducerea impozitelor pentru salariații din construcții cu salarii mai mari de 3000 de lei și scutirea lor de la plata contribuției la asigurările sociale de sănătate timp de 10 ani; • întărirea fondului de pensii administrat de stat; • creșterea salariilor și pensiilor; •taxarea mai corectă a băncilor și a companiilor și • creșterea controlului statului asupra lor (prin verificarea profitului declarat, sau, în dauna Băncii centrale, prin calcularea Robor-ului, de ex.); dar concomitent cu ajutorul dat în continuare capitalului privat, intern și transnațional, „pentru a atrage investiții”.

 

Desigur că toate aceste măsuri sunt minate, în continuare, de caracterul birocratic – deci non-democratic – al administrației în care, de ex., înalți responsabili primesc să le spunem cadouri pentru a prefera contracte cu o companie privată sau alta sau pentru a scuti de impozite sau pentru a ajuta o companie sau alta, sau pentru a da legi just in time. Dar atacurile furibunde împotriva acestor măsuri, oricât ar folosi fenomenele negative din administrația de stat, nu se explică prin grija pentru corectitudinea relațiilor dintre stat și companiile private, din moment ce de incorectitudine profită nu doar funcționarii respectivi ci și companiile (tocmai din acest motiv indignarea zgomotoasă a opozanților de tot felul s-a îndreptat contra unor persoane, sau chiar contra statului socotit administrator prost, dar niciodată contra sistemului privat ca atare, ce depinde și folosește toate mijloacele, inclusiv cele necinstite, pentru a câștiga o piață și a obține profit): nu, aceste atacuri au reprezentat punctul de vedere brutal și simplist al companiilor și, în mod deosebit, al celor transnaționale.

 

Și să reținem: oricât ar fi de patriot, statul nu poate construi obiective sociale dacă primește mult mai puține taxe decât cele legal asumate de companii și decât chiar cele deja favorizante de pană acum. De aceea, verificarea profiturilor declarate de companii și adecvarea taxelor la profiturile reale sunt practici necesare, existente și în țări occidentale, cu atât mai mult cu cât chiar în UE s-au luat măsuri împotriva abuzurilor practicate de companiile (transnaționale)[6]. Da, așa cum o cauză a revoluției franceze a fost erodarea bazei de impozitare (nobilii și clerul neplătind impozite), așa acum, în plină domnie a neoliberalismului, reprezentanții prevăzători ai capitalismului vor să preîntâmpine erodarea pe mai departe a bazei de impozitare, adică să oblige companiile să nu-și transfere obligațiile fiscale în țări-paradis/ unde aceste obligații sunt mult mai mici și sistemul este atât de lax încât, în afara scutirilor, a permis și declararea incorectă a profiturilor (așa ca în România). Într-un fel, măsurile UE – care, strict punctual, sunt menite să apere sediul european de colectare a taxelor de concurențe extra-europene – nu fac decât să contribuie la concentrarea și centralizarea capitalului pe mai departe: deoarece, dacă prezumăm aplicarea neabătută a măsurilor, marile firme vor face față, în timp ce cele puțin mai slabe, nu, și ele/piața lor vor fi înghițite de cele mari. Pe de altă parte, măsurile UE, deși vor să apere, în fond, capitalismul, atacă tocmai marile firme, forma mereu cea mai nouă a capitalismului: adică arată că, oricât de nouă este această formă a capitalismului transnațional, ea nu face decât să ascută insuportabil contradicția dintre interesul privat care, în goana după profitul imediat cu orice preț și cu orice mijloace, se pune mai presus de orice inteligență pragmatică de compromis în vederea păstrării sistemului și interesul sistemului ca atare, realizat aici de statul/statele care trebuie să asigure rezolvarea unor probleme comune.

Dar lupta împotriva paradisurilor extra-europene este, dincolo de retorica sinceră sau „de comunicare“, și o formă a luptei mondiale de concurență. Și trebuie să nu uităm că această luptă, legată și de alte forme/aspecte, nu face decât să ascută contradicțiile inter-capitaliste. Care nu se pot rezolva, indiferent de cât de cuminți se vor dovedi de acum companiile. (Dar desigur, ele nu se pot cuminți, deoarece nu vor să le fie știrbite profiturile, astfel încât vor presa oricât de agresiv asupra tuturor statelor și instituțiilor internaționale deopotrivă. Ce rezolvare vedeți, oameni buni?)

 

Trecând înapoi la politica economică a guvernului Dăncilă, transparența cerută companiilor este doar un element ce determină concentrarea și centralizarea capitalului, deoarece, fără îndoială, profiturile se vor micșora puțin prin impozitarea lor (corectă în cadrul modelului economic capitalist) . Dar nu asta/cel mai puternic capital ar trebui să susțină analiștii vocali ai capitalismului?

 

Și nu, în afara unei rearanjări firești a spațiului economic național, în cadrul rearanjării spațiului european și mondial, nu vor pleca multe firme mari din România: nu numai din cauza poziției sale geografice și demografice, și nu numai din cauza tuturor celorlalte măsuri capitaliste/a relațiilor capitaliste ca atare, ci pur și simplu pentru că: 1) aici au o piață/un sistem de piețe (desfacere, materii prime, forță de muncă, producție) și 2) pentru că sumele imense obținute din financiarizarea[7] economiei mondiale (jocul de vanzare-cumpărare/intermediere a banilor făcuți de bănci și jocul bursier) trebuie, totuși, să fie investiți și în ceva din economia reală, căci altfel se pot volatiliza. Iar în concurența mondială sălbatică de acum, nu poți să-ți permiți să pleci din orgoliu. Poți doar să ameninți – inclusiv prin vocile analiștilor care au deplâns scăderea valorii acțiunilor ca urmare a anunțării măsurilor, ca și când această scădere ar afecta bunăstarea populației, și nu ar fi doar o mică ciupitură în profiturile companiilor – și, desigur, să presezi pentru anularea de drept sau de fapt a măsurilor.

 

De fapt, cei care atacă măsurile o fac fie din ignoranță – numind măsurile „anticompetitive”, ca și cum, din moment ce și până acum piața nu a fost defel liberă, deoarece ea a fost/este controlată de marile firme, măsurile ar schimba acest lucru – fie chiar dintr-o perspectivă conservatoare: apărând companiile transnaționale în fața capitalului național (cam aceasta este poziția lor), ei apără puterea capitalismului ce, în situația sa de criză de sistem, este totuși garantul pe mai departe a instituțiilor conservatoare.

 

Dar desigur că ascunderea profiturilor nu a fost numai sportul „multinaționalelor”, după cum critica măsurilor luate de guvernul Dăncilă nu aparține numai susținătorilor lor. După cum, promotorii capitalului național și dușmanii „străinilor” sunt la fel/și mai legați de instituțiile conservatoare.

 

Asta vedem și la guvernul Dăncilă: a dat măsurile de mai sus, dar nu a atins nici nu o floare nici deșănțata subvenționare a paraziților „regali” și nici susținerea bisericilor.

Niște opoziționiști, care nu s-au atins nici ei de instituțiile de mai sus, au propus 4 măsuri alternative la cele care fac să sufere băncile și companiile: eliminarea pensiilor speciale, interzicerea cumulării la stat a pensiei cu salariul, recuperarea prejudiciilor din dosarele de corupție și modernizarea ANAF pentru combaterea evaziunii și creșterea colectării TVA[8]. În afară de ultima care este vagă, primele 3 sunt clare și foarte necesare: dar ele nu înlocuiesc măsurile guvernului. Adică, oricâți bani s-ar obține din ele, nu ar fi la fel de mulți ca cei teoretic obținuți din aplicarea măsurilor. Și de fapt, și măsurile guvernului și cele alternative – o dată mai mult vedem caracterul conservator al guvernului: de a nu atinge privilegiile celor din categoriile pe care, într-adevăr, se bazează; dar, în afară de retorică, nici Opoziția dacă ajunge la putere, nu va lua măsurile alternative, deoarece și ea trebuie să se bazeze pe privilegiați – trebuie să se aplice concomitent, inclusiv abolirea subvenționării instituțiilor conservatoare, dacă vrem și o sursă imensă de venituri ale statului pentru cheltuieli sociale și o guvernare convingătoare.   Dar vedeți posibilă această aplicare, oameni buni? Cum?

 

Raporturile de forțe mondiale, criza de sistem și găselnița temporară a măsurilor de relativă întărire a statelor slăbite de politica neoliberală de 30-40 de ani încoace, adică și popularitatea măsurilor, fac ca ele să fie greu de anulat, indiferent dacă, într-o țară sau alta, anularea reușește. Analiștii pro-sistem, indiferent de ce confuzii propagă, amestecă și leagă aceste măsuri de „China”, „Rusia”, „socialism”, „distrugerea rasei albe” sau dimpotrivă, „întărirea bisericii” și „salvarea națiunii”, și pun etichete, dar nu dau argumente, ca și cum etichetele le-ar înlocui. Dar atât măsurile, cât și contra-măsurile de întărire a represiunii și dominației “blânde” prin controlul informației și entertainment, nu pot să contracareze nici contradicțiile sistemului și nici răspunsurile „nealiniate” ale populației. Așteptările tuturor analiștilor sunt legate de găsirea vreunor lideri noi care să fie „populiști”, adică să fie „din popor”/să vorbească pe limba poporului așa cum ar dori/își imaginează că ar dori el/să „răscolească sentimente”, dar în același timp, să înceteze politicile „populiste” ale guvernului Dăncilă. Iar atunci s-ar canaliza energiile negative sau „prea active” ale populației. (Și probabil că mulți privilegiați, și inclusiv capitalul național, ar fi bucuroși să sprijine un asemenea deznodământ).

 

Și ultima observație aici: măsurile economice ale guvernului Dăncilă, descrise mai sus ca necesare (dar nu suficiente, oricum limitate și contradictorii), nu înlocuiesc atitudinea sa față de justiție, ca și față de multe domenii sociale. După cum, această atitudine – sub multe aspecte, negativă – nu atrage după sine pictarea în negru a măsurilor. Spațiul nu mai permite discutarea și a acestei teme. Dar așa cum aspectele pozitive de sistem ale socialismului real nu legitimează în nici un fel compunerea derapajelor ce a generat copleșirea și anihilarea aspectelor pozitive, după cum această compunere nu anulează valorile și instituțiile pozitive ale sistemului, la fel nici una din măsurile dintr-un domeniu (economie sau justiție, de ex.) nu reprezintă scuza și argumentul pentru măsurile din celălalt domeniu.

 

Ei bine, timpul din fața noastră este cel în care, pe de o parte, management-ul va căuta să aplice măsurile de mai sus: dar, din cauza caracterului lor insuficient și contradictoriu – nemaivorbind de modul „omenesc”, adică birocratic și corupt care le va traduce în practică – ele a se vor derula pe măsură. Adică nu vor fi suficiente pentru a rezolva problemele României. Pe de altă parte, aceeași perspectivă managerială va căuta – inclusiv prin lupte discursive[9] – să țină departe de populație politica, adică deciziile.

 

Dar management-ul trebuie subordonat politicii. Unei altfel de politici.

De ce fel de schimbare avem nevoie?

[1] Într-adevăr, momentul din 1989 nu a fost revoluție și nici doar lovitură de stat, după cum nici revoluție urmată de lovitura de stat. Și eu am scris înainte că a fost revoluție: deoarece nu am avut o gândire suficient de dialectică. Mai clar: revoluția înseamnă ieșirea maselor, iar eu am dedus că 1989 a fost revoluție. După cum, revoluția presupune și schimbarea sistemului, iar eu am dedus că 1989 a fost revoluție.

În realitate, și contrarevoluția implică ieșirea maselor și schimbarea de sistem. Depinde, însă, în ce sens. Ideea nu este, simplist, că revoluția înseamnă mers înainte și contrarevoluția –mers înapoi. Ci modelul revoluției însuși înseamnă transformare radicală pentru progres, din secolul al XX-lea începând pentru interesele maselor. Populația poate fi incitată să iasă în stradă și, astfel, să legitimeze lovitura de stat, dar nu orice ieșire a populației înseamnă revoluție. În 1989, obiectivul și rezultatul celor care au condus – dinăuntru și din afară deopotrivă – evenimentul a fost întoarcerea la capitalismul explicit, adică la un sistem bazat pe exploatare explicită și dominație, un sistem ce a știrbit interesele maselor. De aceea, momentul 1989 a fost contrarevoluție, conținând inerent și o lovitură de stat.

[2] https://www.piarom.ro/wp-content/uploads/2018/02/capitalul-privat-romanesc-editia-III-decembrie-2017.pdf?x39362.

[3] Idem, p. 15.

[4] Ana Bazac, “Epistemology of Empirical Research: The Case of the Consequences of the Romanian neo-liberal ‘Healthcare’ Law”, Debatte: Journal Of Contemporary Central & Eastern Europe, vol. 26, 2018, DOI: 10.1080/25739638.2018.1511110.

[5] Un depozit toxic de deseuri din Buzau a fost inchis oficial. Ce masuri s-au luat sa nu mai otraveasca mediul, 28 decembrie 2018, http://www.ziare.com/mediu/groapa-gunoi/un-depozit-toxic-de-deseuri-din-buzau-a-fost-inchis-oficial-ce-masuri-s-au-luat-sa-nu-mai-otraveasca-mediul-1543780

[6] Reguli noi in UE, de la 1 ianuarie: Vizeaza companiile care incearca sa evite plata obligatiilor fiscale in state membre, 1 ianuarie 2019, http://www.ziare.com/impozit/fiscal/reguli-noi-in-ue-de-la-1-ianuarie-vizeaza-companiile-care-incearca-sa-evite-plata-obligatiilor-fiscale-in-state-membre-1544201.

[7] Financiarizarea are și un puternic aspect de ficționalizare/duce și la capital financiar fictiv. Mai clar, valoarea acțiunilor – și a instituțiilor financia-bancare și a celorlalte – este mult mai mare decât valoarea bunurilor și serviciilor din economia reală corespunzătoare.

[8] 4 măsuri economice propuse de USR ca alternativă la Ordonanța Teodorovici, 24 dec. 2018, http://www.ziare.com/ordonanta-teodorovici/guvern/4-masuri-economice-propuse-de-USR-ca-alternativa-la-ordonanta-teodorovici-1543376.

[9] Vezi și http://russiepolitics.blogspot.com/2018/11/russie-comment-le-management-entretient.html#more.

 

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.