Ieșirea din capitalism, calea stoică

Mișcarea ecologistă a de-creșterii (décroissance (fr.), degrowth (eng.)) pornește de la o intuiție simplă și pătrunzătoare: atât capitalismul cât și socialismul de stat împărtășesc fără rezerve paradigma creșterii economice obligatorii. Din această perspectivă, socialismele (atât cele înregistrate istoric în Europa de Est și aiurea, cât și cele neverificate și rămase la stadiul de teorie), deși chestionează și modifică fundamental multe din presupozițiile de bază ale economiei politice capitaliste, rămân totuși fidele aceluiași principiu suprem: imperativul absolut al creșterii economice. De aceea, pentru mișcarea de-creșterii, punctul arhimedic din care se poate opera o schimbare radicală de paradigmă este tocmai acest imperativ de la sine înțeles în ambele sisteme economice pe care le-a oferit modernitatea. Abia abandonând presupoziția necesității creșterii economice vom putea face un pas dincolo de contradicțiile și pericolele care pândesc socialismul și capitalismul deopotrivă.

Pe cât e de simplă și pătrunzătoare această intuiție de pornire a mișcării de-creșterii, pe atât este ea de expusă posibilelor deturnări și neînțelegeri. De-creșterea presupune oare o abandonare a modernității în favoarea unei utopii arhaizante? Înseamnă ea cumva că trebuie să lăsăm baltă tehnica și știința pentru a reveni la o abordare pășunistă a lumii? Nu presupune ea o viziune malthusiană care s-ar traduce în imperativul depopulării urgente și necesare a globului? Nu cumva această de-creștere riscă să taie orice posibilitate de progres și „catching up” din partea țărilor din Sud? În fine, oare de-creșterea nu este cumva incompatibilă cu însăși democrația modernă? Ultima carte a lui Serge Latouche – Vers une société d’abondance frugale. Contresens et controverses sur la décroissance[1] – își propune tocmai să răspundă la aceste posibile neînțelegeri, contrasensuri și controverse care planează asupra mișcării ecologiste a de-creșterii.

Și, în mare parte, trebuie să recunoaștem că reușește să răspundă în mod destul de convingător. În primul rând, spune Latouche, ar trebui înlăturată poate cea mai explicabilă confuzie, cea care vede în ideea de-creșterii simpla creștere negativă sau creștere zero. Diferența dintre cele două e cât se poate de limpede, și ea trasează deja direcția în care alternativa de-creșterii a lui Latouche pare să se deplaseze: în vreme ce creșterea negativă sau zero rămân fundamental în aceeași paradigmă economică condusă de imperativul creșterii economice, schimbând doar câteva cifre din PIB, de-creșterea lui Latouche presupune intrarea într-un „univers antieconomic” (p. 7) și, practic, îmbrățișarea unei altfel de idei de civilizație și societate. Asupra acestei dimensiuni fundamental morale a de-creșterii voi reveni mai jos. Deocamdată să fixăm care e mai exact problema cu imperativul creșterii economice nestăvilite. După cum bine observă Latouche, creșterea susținută nu este doar un imperativ economic al actualului sistem, ingredientul necesar reproducerii sale; această creștere este, în același timp, și un element cu semnificații politice, în măsura în care, conform logicii acestui sistem, abia creșterea economică permite îndulcirea inegalităților și nedreptăților sale specifice – celebra redistribuire după modelul „trickle down”. Și-atunci se impune firesc întrebarea: abandonând acest imperativ al creșterii, nu riscăm să pierdem din mână singurul resort de justiție socială pe care-l mai avem? Răspunde Latouche: „Dacă rămânem în parametrii sistemului și considerăm că societatea creșterii este un dat intangibil, atunci suntem prinși între două tragedii: aceea a unei societății de creștere dar fără creștere, cu cortegiul său de șomaj și mizerie; și aceea a unei distrugeri a planetei produsă chiar de această logică” (pp. 160-161). Altfel spus, problema cu imperativul creșterii economice e dublă: în primul rând, e o problemă obiectivă, legată de caracterul limitat al resurselor naturale; în al doilea rând, e o problemă istorică și/sau internă a sistemului economic actual, dată de faptul că deja creșterea economică nu mai poate și nu mai este satisfăcută, din motive ce țin de logica internă a modului de producție actual – un ecou, aici, al celebrei tendințe de scădere a ratei profitului. Astfel stând lucrurile, ne confruntăm astăzi cu cea mai rea dintre variantele posibile: o societate a creșterii economice dar fără creștere economică, un sistem economic care, în condițiile în care și-a atins deja limitele sale istorice și obiective, încearcă să depășească aceste limite fără însă să-și schimbe logica sa internă, nefăcând astfel decât să expună și să ascută tot mai mult aceste contradicții interne și limite externe.

Or, de-creșterea încearcă să schimbe nu doar niște biete cifre din PIB (precum creșterea zero sau negativă) ci tocmai această logică internă a creșterii nelimitate, specifică nu doar capitalismului, ci modernității în ansamblul său. Însă, ne previne Latouche, „depășirea modernității” (p. 121) pe care o presupune de-creșterea nu este neapărat o revenire la premodernitate. După calculele lui Latouche, o întoarcere la parametrii de producție și consum ai anilor 60 – 1960 – ar fi deja suficientă. De asemenea, reprivilegierea comunităților și a localului pentru care militează mișcarea de-creșterii (producție locală și consum local, în defavoarea sistemului de producție, distribuție și consum deteritorializant) nu înseamnă abandonarea ideii moderne de individ, ci doar a derapajelor consumiste și neoliberale ale acestei idei. Așadar, un fel de recalibrare morală a ideii de individ. În același fel, de-creșterea nu presupune o simplă respingere a științei și tehnicii moderne, ci doar a acelei științe „prometeice” pentru care natura e un simplu suport pasiv ce trebuie modelat și exploatat în modul optim. Din nou, așadar, o recalibrare morală a științei și tehnicii. În mod similar, de-creșterea nu reprezintă un fel de malthusianism ecologic, pentru care principala problemă cu care ne confruntăm ar fi suprapopularea planetei. Redescoperind critica lui Marx la adresa lui Malthus, Latouche argumentează că nu există o lege naturală a populației, că, altfel spus, împărțirea acesteia în populație sustenabilă și suprapopulație depinde, în fond, de sistemul economic și politic de reproducere și organizare a respectivei societăți. Pe scurt, susține Latouche, „suntem suprapopulați doar dacă rămânem în logica actuală a consumului” (p. 147). În fine, obiecția că de-creșterea ar duce implicit la un șomaj generalizat este, și ea, parată în mod corect de către teoreticianul francez: de-creșterea presupune o abandonare a cultului muncii, odată cu cultul productivității și al creșterii nelimitate. Departe de a conduce la șomaj generalizat, reducerea masivă a orelor de muncă într-o societate a de-creșterii ar face posibilă o distribuire mult mai echitabilă și mai generală a acestor surse de venit.

Ca viziune ecologistă declarat de stânga și anticapitalistă, teza lui Latouche conține și numeroase propuneri cu care nu pot fi decât de acord: impozite directe progresive, fixarea unui venit maximal, taxarea dură a averilor și a patrimoniului, renegocierea și reducerea controlată a datoriilor publice, reducerea – deja menționată – a timpului de lucru pentru a asigura o distribuție mai justă a locurilor de muncă și, în general, ideea polanyiană a sfârșitului autonomiei economicului și a reancorării sale necesare în societate. Problema cu aceste propuneri e însă că ele nu au, ca atare, mai nimic de-a face cu de-creșterea, nu țin de logica inerentă acesteia, ci se regăsesc în orice program politic de stânga demn de acest titlu.

Ceea ce ne aduce la principalul defect pe care-l văd în alternativa de-creșterii propusă de Latouche și alții. Cea ce are în plus teza de-creșterii față de aceste abordări și revendicări clasice ale stângii are, de fapt, în minus. Critica sistemului economic actual și, mai ales, ipoteza societății de-creșterii sunt articulate de pe poziții fundamental moraliste. Atunci când Marx și descendenții săi criticau modul de producție capitalist și imaginau depășirea acestuia, ei se bazau pe dinamica internă a acestui sistem economic și pe manifestarea concretă a unor tendințe și posibilități post-capitaliste în chiar interiorul realității acestuia – așa numita „transcendență istorică” a cărei dispariție o deplângea Marcuse. În schimb, atunci când Latouche critică modernitatea capitalistă (sau socialistă) și imaginează posibila ei depășire, principalul resort al acestei transformări pare să fie o schimbare radicală și de dorit a atitudinii și comportamentului individului contemporan. Ieșirea din sistemul economic actual se face aici prin culoarul întunecat reprezentat de conștiința fiecăruia, printr-o sinceră, bruscă și nesperată reevaluare a valorilor personale. Or, această separare a conștiinței individuale – inevitabil nefericite, tocmai din cauza acestei separări – de lumea pe care o judecă aspru din exterior și o condamnă fără a-i recunoaște logica internă și fără a-și recunoaște propria ancorare obiectivă în structurile realității exterioare – toate acestea definesc, la Hegel, exact poziția definitorie a moralistului. Această lipsă a oricărei ancorări în evoluția și logica socială efectivă face ca demersul lui Latouche să nu se susțină decât pe o armată inepuizabilă de „trebuie”: „Trebuie să luăm în calcul alte forme de bogăție decât bogăția materială. Trebuie să revizuim valorile în care credem. Sărăcia materială, o anumită sobrietate au fost, secole de-a rândul, niște valori pozitive… Viața noastră poate fi cu atât mai bogată cu cât vom ști să ne limităm nevoile”. (p. 162) Dacă lumea ar fi putut fi radical schimbată prin simpla răzgândire a fiecăruia dintre noi, s-ar fi întâmplat deja. Cum așa ceva nu are loc, demersul lui Latouche rămâne să oscileze între un utopism înălțător și un moralism neputincios.

________________________

[1] Serge Latouche, Vers une société d’abondance frugale. Contresens et controverses sur la décroissance, Mille et une nuits, Paris, 2011.

Textul a aparut si in revista Familia

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.