“Ideologiile colectiviste” şi învăţămîntul superior

1) „Ideologiile colectiviste”, despre care s-a amintit aici pe CA de către unii cititori, nu propagă asimetria în relaţia dintre individ şi societate. Adică nu presupun deloc o obligaţie a societăţii, sau a statului, de a da individului o sinecură bine remunerată şi tot ce mai pică pe lângă doar pentru că altfel „ar exista exploatare” şi „nu ar mai exista drepturi”. Nu există nici măcar obligaţia de a da un loc de muncă, dacă nu există pregătire şi competenţe pentru acel loc. De altfel, eu nu pot să vorbesc la plural despre ideologiile de stânga. Nu numai pentru că sunt foarte diferite, chiar radical opuse, ci şi pentru că unele sunt de-a dreptul false. Ce fel de stânga este o concepţie potrivit căreia „şeful are totdeauna dreptate”, instituţia are mai multe drepturi decât indivizii, iar lupta pentru bucăţica mea  „într-o ţară” ignoră preţul acestei lupte (preţ plătit şi din afara ţării şi prin retragerea generală a oamenilor în „conştiinţa nefericită” că îşi pot obţine binele numai aservindu-se)?

De aceea, eu aş vorbi, în ce mă priveşte, doar de un raţionament de tip Marx. În acest raţionament şi înainte de toate, şi datoriile (societăţii) şi drepturile (indivizilor) sunt istorice. Dar dacă majoritatea este exploatată în capitalism şi, prin presiune, a obţinut drepturi, oare nu înseamnă că, în virtutea acestor drepturi, societatea trebuie să dea mai mult decât primeşte? Nicidecum: o altă observaţie metodologică este că şi simetriile şi asimetriile sociale sunt istorice, şi desigur şi concepţiile despre ele. Într-o imagine de market economy, ar exista o simetrie  între cererea şi oferta dintre individ şi societate: dacă societatea cere competenţa X, atunci, prin selecţie transparentă, câştigă cel mai bun, adică cel care are competenţa X. Şi tot aşa. Dar dacă numărul de cereri din partea pieţei este mult mai mic decât numărul de oferte de competenţe? Răspunsul liberal este că, o dată mai mult, va câştiga cel mai bun. Cu alte cuvinte, indivizii ştiu că ei se concurează, deci ştiu că trebuie să se pregătească pe bune şi ştiu şi că logic este ca cel mai bun să câştige. Deci nu se supără dacă se găseşte altul care este mai bun, iar ei învaţă mai mult etc., se reprofilează, caută să-şi potrivească oferta la cererile societăţii.

Această teorie are, ca toate, elemente adevărate. Problema este ca acestea să nu acopere capacitatea noastră de a judeca întregul. Faptul că oamenii trebuie să fie oneşti faţă de semeni, adică, înţelegând interdependenţele umane strânse, să nu profite de ceilalţi, să nu le dea, în creaţie şi disponibilitate, mai puţin decât ar putea şi, în orice caz, mult mai puţin decât pretind să li se dea constituie o idee străveche, constitutivă celei a reciprocităţii, a Regulii de aur din morală. Faptul că există, însă, paraziţi care – chiar nici măcar în virtutea proprietăţii lor private, ci în virtutea puterii de birocraţi pe care o au sau în virtutea membership-ului într-o reţea de putere birocratică (în stat, dar mai bine într-o instituţie (de stat) care este, însă, autonomă faţă de controlul public, adică de stat: o asemenea instituţie este universitatea) – înfrâng ideea de mai sus, nu înseamnă defel nici că valoarea competenţei ar fi dispărut, nici că importanţa pregătirii deasupra minimului efort s-ar fi dizolvat, şi nici că această concurenţă în mic – între competenţa lui X şi competenţa lui Y – nu ar fi normală. (În paranteză fie spus, evaluarea prin comparaţie a rezultatelor este, oricât de naturală, o escamotare socialmente construită a procesului de auto-depăşire a individului: acesta „se concurează cu el însuşi”, ceilalţi sunt doar un revelator al parametrilor). După cum, existenţa paraziţilor nu reprezintă un vot de blam la adresa comunului, a publicului, a statului, a obligaţiilor reciproce devenite lege, adică a drepturilor fiecăruia.

 Astăzi este deja banal să înţelegem caracterul birocratic al societăţilor: faptul că nu doar posesorii reali de putere economică ci şi posesorii de putere politică, adică posesorii de hălci din instituţiile publice (ce reprezintă, în fond, avuţie publică) îşi iau distanţa faţă de pălmaşi şi adaugă raporturilor structurale (de exploatare/prin exploatare) de dominaţie-supunere pe cele conjuncturale (chiar dacă permanente) datorate conducerii arbitrare birocratice. Este deja la ordinea zilei să vedem ascensiuni sociale în afara oricăror criterii de competenţă, sau să vedem creşteri fabuloase ale averilor private pe seama banilor publici, sau să vedem mega-salarii (auto-)acordate managerilor privaţi fără ca acţionarii privaţi să nici nu clipească. În fond, managerii băncilor, chiar dacă sunt şi ei posesori de capital, sunt totuşi nişte funcţionari, nu? Din punct de vedere liberal nu ar trebui ca lucrurile să fie separate, adică salariile de manageri să fie în funcţie de performanţe şi nu, cum s-a întâmplat şi după 2008, în funcţie de poziţia în reţelele ce se vor indestructibile? Ei bine, dacă există toate acestea – tocmai deoarece capitalul nu poate conduce singur şi are nevoie de alianţa marilor birocraţi – asta nu înseamnă că ideea democratică a dreptului universal la învăţământ (şi la învăţământ de calitate şi până la nivelurile superioare) ar fi ceea ce a dus la scăderea calităţii educaţiei şi a beneficiarilor educaţiei. Şi nu înseamnă nici că un învăţământ de calitate şi, în acelaşi timp, de masă, nu ar fi posibil.

Mentalitatea comună a minimului efort este indusă concomitent de societate – de ce să înveţi serios, când poţi să devii master la SNSPA ca Moni? – şi de sistemul de învăţământ bazat pe profit. Dar o asemenea mentalitate nu este contracarată prin privatizarea totală a educaţiei – doar am văzut cu toţii care este rezultatul calitativ al privatizării universităţii în ultimii aproape 22 de ani – şi nici prin „ideologiile necolectiviste” ce găsesc cauza relelor în „prea multele drepturi” şi „prea multele firimituri” acordate populaţiei.

Să fie clar: ideea lui Marx/ ideea comunistă nu „propovăduieşte” nici un fel de egalitate în răspăr cu diferenţele dintre oameni/specificul fiecărui om/unicitatea fiecărui om. Dimpotrivă: egalitate biologică ne-existând, rămâne să construim condiţii sociale (materiale, morale, culturale) care să permită scoaterea la iveală a creativităţii unice a fiecărui om. Egalitatea socială – deci nu matematică sau biologică – este tocmai asigurarea condiţiilor optime pentru manifestarea creativităţii fiecăruia şi a tuturor. Totul e istoric, optimul înseamnă ceva diferit pentru…etc. etc., dar principiul egalităţii sociale este singurul care este corespunzător ideii şi realităţii reciprocităţii şi interdependenţelor umane, identităţii umane şi speciei umane: deoarece asigură înfăptuirea acestora într-un mod cât mai economicos, fără risipirea creativităţii unice şi irepetabile a indivizilor, adică a fiecărui individ.

Povestea asta nu e utopie: este direct legată de evoluţia tehnologiilor de la începuturi şi până astăzi, şi de evoluţia muncii. Lupta pentru drepturi civile şi sociale nu a fost o simplă manifestare pe plan politic a presiunilor sociale, ale burghezilor şi ale sanculoţilor. Ea a reflectat şi logica noilor procese de muncă ce pretindeau ştiinţa de carte a lucrătorilor. Faptul că nivelul tehnologic a fost – până la tendinţa de câteva decenii doar a revoluţiei industriale actuale a ciberneticii, IT, robotizării, nano şi IA – de aşa natură încât a cerut diferenţa dintre inginer şi lucrător nu a anulat nevoia acestei tehnologii de ştiinţa de carte a lucrătorilor. După cum, creşterea consumului a implicat şi ea creşterea nevoilor culturale ale populaţiei. Aşa că drepturile, inclusiv la învăţământ de calitate, nu sunt numai nişte fumuri ale amărăştenilor.

Şi tocmai în faţa noii situaţii a muncii – tehnologia fiind atât de high încât înlocuieşte o bună parte din forţa de muncă – apare că perspectiva comunistă nu este o utopie. Dacă, în lupta pentru un job, mulţi se aciuează, sau aspiră s-o facă, sub aripa banilor publici, dacă birocraţii superiori au faţă de aceşti bani atitudini de feudali discreţionari şi doritori de „descentralizare”, dacă nu dragostea de a şti, ci nevoia de a obţine patalamale este ceea ce îi motivează într-o măsură însemnată pe studenţii în căutare de posturi cât mai bune şi mai false[1], vina nu e în primul rând a ideologiilor, ci a relaţiilor sociale rămase deja în urma proceselor obiective din tehnică şi din cunoaştere. Vina nu e a „spiritului colectivist”, ci a mixului capital-birocraţie. Care ar fi soluţia la fenomenele de mai sus? Rărirea oamenilor pentru că sunt prea mulţi[2]?  Reîntoarcerea la un ancien régime în care cei mulţi să tacă şi să se prostitueze cui le oferă câte ceva pentru a suferi mai puţin? Victoria mainstream-ului doritor de cens, de subcultură şi de lese pentru milioanele ce par a nu avea nici un rost dar care sunt determinaţi să trăiască la televizor, într-o lume fictivă? Dacă nu dorim pentru noi înşine o asemenea soartă, putem oare să o dorim pentru ceilalţi?

Mai clar, situaţia forţei de muncă şi a muncii – discutăm, desigur, de procese globale –, aşadar a proceselor de creaţie ştiinţifică şi tehnologică, evidenţiază necesitatea ca oamenii să inoveze şi în materie de relaţii şi instituţii sociale. De-altfel, cum au făcut-o de-a lungul istoriei. Vedeţi, oamenii au capacităţi pe care vor să le pună în valoare. Ei nu vor – vorbim, desigur, de oameni normali şi de tendinţa generală – să fie „muiaţi-s posmagii”, deşi, fireşte, refuză ritmul şi tipul muncii exploatate, a muncii false, a muncii grele – chiar dacă numai prin rutină şi chiar dacă stând pe scaunul din faţa calculatorului –, a muncii inumanizante. Dar „lenea” dorită[3] ei o contrapun  acestui ritm şi acestor tipuri de muncă, şi nu creaţiei. Artiştii şi savanţii, oricât de grea le e munca, sunt – aşa cum au fost demult – modele de realizare a creativităţii. Toţi ar dori o asemenea muncă, iar dacă oamenii sunt aduşi în situaţia de a visa să fie paraziţi de un fel sau altul, vina este, fireşte, şi a fiecăruia, dar este în mod esenţial vina organizării sociale şi a idealului uman dominant, a modelului „de succes”. Toţi ar dori o activitate creatoare, relaţii interumane bogate şi profunde, să-şi găsească sensul  vieţii şi, de aceea, intelectualii nu trebuie să se mulţumească niciodată cu faptul că ei îşi arată originalitatea într-o mare de impossibilitas  a creaţiei.

Productivitatea uriaşă a tehnologiei generează o abundenţă de bunuri inexistentă până acum. Numai raritatea şi raporturile de dominaţie au dus, în istorie, la lipsurile până la foame şi extincţie – şi nu vorbesc aici despre calamităţi naturale – a unei mari majorităţi a populaţiei. Astăzi trendul s-a inversat: nu raritatea, ci abundenţa este temeiul explicaţiilor ontologice privind omul. Acest temei este cel care permite acel vechi deziderat al îndeplinirii nevoilor, desigur străjuit de educaţie şi cultură.  Frâna pusă de raporturile capitaliste dezvoltării tehnologiei ecologice şi realizării abundenţei are, însă, impact nu numai asupra unei necesare îndeplinirii a nevoilor, ci şi asupra muncii şi a tipurilor de muncă. Rezultatul este inerţia coexistenţei dintre muncile creatoare şi cele alienante, distanţa artificială de modelul muncii creatoare şi generatoare de plenitudine a vieţii, de experimentare a n identităţi date de creaţie, deşi şi libertatea de vânzare a forţei de muncă şi tehnologia şi cultura actuale o permit şi chiar o forţează din ce în ce mai mult[4].

2) Halul în care se găseşte învăţământul astăzi – şi eu vorbesc numai de cel superior, neavând competenţa să vorbesc despre învăţământul preuniversitar – nu este rezultatul „ideilor colectiviste”, căci accesul crescut la educaţie a fost ceea ce a permis creşterea competenţelor forţei de muncă în lumea postbelică şi lărgirea bazei de recrutare a specialiştilor, ci a două fenomene conjugate: capitalul aflat în criza sa de sistem şi birocraţia. Dacă observăm fenomenele nocive ale superficialităţii şi în pregătire şi în mentalitate a studenţilor postulanţi, dacă suntem excedaţi de consecinţele pretenţiilor acestora, e cazul să vedem rădăcinile răului.

Continuitatea caracterului birocratic al societăţii noastre şi ideologiile şi iluziile legate de acest caracter se văd cel mai bine în mediul universitar. Universitatea este o instituţie birocratică, dar după 89 speranţa – deşartă – a multora a fost, dacă nu anularea caracterului său birocratic, cel puţin controlul conducerii universităţii: doar păşisem în democraţie, nu?

Nu era nici o naivitate să doreşti să se pună în funcţiune modalităţi democratice de control şi transparenţa conducerii. Erau idei „noi”, oricum raţionale şi descriind funcţionalitatea unei conduceri weberiene. Dar birocraţia universitară a fost printre cele mai refractare dislocării puterii birocratice. Orientările politice afişate ale rectorilor au putut fi cu totul opuse celor vechi, dar stilul de conducere de sus până jos a rămas nu numai acelaşi, dar s-a şi agravat. Şi faţă de perioada anterioară lui 89 şi pe măsura curgerii timpului. Acum nu mai era nici o instanţă relativ autonomă care să fie vreo „contraputere” la managementul defectuos dintr-o catedră şi, mai mult, conceperea autonomiei universitare cam aşa cum îşi socoteşte biserica autonomia sa faţă de statul care o finanţează a transformat universitatea în feudă: exact aşa ca feudele administrative locale. De aceea, actuala Lege a educaţiei care impune numai un control public – realizat, în ultimă instanţă, de către Minister – al aplicării principiilor universitare, deci care impune transparenţa conducerii autonome, a fost şi este văzută de către clanuri ca principalul lor inamic.

Modalităţile de opoziţie a clanurilor au fost şi sunt: tragerea de timp, opacitatea deciziilor, întărirea reţelelor cu justiţia şi cu direcţii din Minister, încălcarea legilor, inclusiv a Legii vechi a educaţiei, întărirea reţelelor birocratice interne prin promovări frauduloase şi complicităţi, conducerea autonomă arbitrară, profitând de fiecare zi în plus dinaintea aplicării noii Legi.

Ce poate face un ministru când directorii săi fac parte din reţelele de mai sus? Întrebarea nu este defel menită să ducă la vreo judecată maniheistă favorizând ministrul. Cred că – desigur, şi pe baza procesului demarat de noua Lege a învăţământului superior, dar chiar mai mult de acesta – singura modalitate de control asupra birocraţiei este aceea democratică: obligativitatea transparenţei deciziilor, sancţiuni clare pentru cei ce încalcă transparenţa şi legalitatea, un mecanism democratic de supraveghere a autonomiei universitare şi de impunere a responsabilităţii publice a universităţii.

Am mai scris despre acestea[5]. Fenomenul universităţii ne permite, însă, să înţelegem mişcarea socială a birocraţiei. Şi, dacă birocraţia superioară este trup şu suflet alături de capital, complexitatea birocraţiei şi, în general, a structurii sociale sunt de aşa natură încât astăzi o transformare radicală a capitalismului nu este posibilă dintr-o dată. Controlul democratic al birocraţiei universitare este însă posibil – cu toată rezistenţa acesteia –, este posibilă forţarea transparenţei în actul de conducere, este posibilă restrângerea puterii birocraţiei. Căci acest proces este necesar nu numai pentru munca universitarilor ci şi pentru capital.  Totul depinde, desigur, de relaţiile concrete ale acestuia cu birocraţia universitară. Dar depinde şi de presiunea democratică din universitate. Faptul că de 22 de ani aproape, bunul plac, clicile şi incompetenţa au explodat, faptul că tinerii aspiranţi nu au făcut, mulţi dintre ei, decât să se alinieze comenzilor conducerii birocratice, fac ca lucrurile să fie grele. Dar, cu ajutorul Legii, nu imposibile. Iar democraţia universitară poate fi un model pentru democraţia din societate:  nu „votul” ar hotărî ci, înainte de toate, dezbaterea raţională şi argumentele.

3) Ca orice instituţie birocratică, universitatea este caracterizată prin inerţie şi, mai mult, capacitatea de a frâna noul. Şcoala superioară a pregătit în ultimele două decenii un număr mare de oameni care să fie şi dependenţi de sisteme de putere şi privilegii şi, mai ales, dependenţi de munci false. Nu este vorba numai de faptul că există o inflaţie de facultăţi şi programe de master de „studii europene”, „comunicare”, „relaţii publice”, „ştiinţe politice” (dar absolvenţii respectivi – şi pornim de la prezumţia că ei chiar au învăţat, nu au chiulit, au citit şi au dezbătut – nu ştiu să fie istorici, profesori şi cercetători, nu ştiu să gândească filosofic, sistemic, nu ştiu să lege tehnicile eventual studiate de interpretarea lor critică). Dar cohortele de licenţiaţi se înghesuie să devină „consilieri” în partide politice sau alte organizaţii, în agenţii de stat, în locuri în care ard gazul în aşa fel încât problemele să nu se rezolve niciodată – dacă s-ar rezolva, unde ar mai „munci” ei? – şi în aşa fel încât să poată trage foloase de pe urma intermedierilor şi negocierilor.

Prima revoluţie industrială – care cerea mulţi ingineri – trecând deja în istorie, a doua ar fi trebuit să stea la baza unui învăţământ de masă şi de calitate în acelaşi timp, iar accesul liber la un învăţământ superior de calitate ar fi dus tocmai la forţa de muncă înalt calificată, flexibilă şi capabilă de a controla şi procesul de muncă şi societatea. Dar nu numai că a doua revoluţie industrială este de abia la început, şi oricum rămasă în urmă în ţara noastră, dar restauraţia unui capitalism explicit (distrugând prădalnic avuţia existentă şi sursa ei) nu a făcut decât să explodeze caracterul său inerent birocratic şi tradiţia birocratică.

A doua revoluţie industrială înseamnă o forţă de muncă atât de capabilă încât nu mai poate fi prostită. O asemenea situaţie este, însă, primejdioasă pentru sistem şi stâlpii săi. Ca urmare, a tot scăzut nivelul şcolii, astfel încât şi pretenţia absolvenţilor la un tratament demn, inclusiv la un salariu demn, să se micşoreze, şi capacitatea lor de critică socială să se subţieze. S-a redus, astfel, şi baza de recrutare a viitorilor fizicieni, biologi, transdisciplinarişti, iar locul pregătirii în acest sens a fost luat de „studii europene” etc.

Nu, universitatea nu ajută funcţionarea pieţei libere, ci atrage atenţia că e în răspăr cu piaţa liberă: nu în sensul că până acum nu a dat carte pentru ca primitorii să aibă parte şi nu în sensul că până acum nu s-a pliat pieţei libere (puneţi mereu între ghilimele această piaţă liberă, o metaforă, cum ştiţi), ci în acela că în principiu sau de acum înainte universitatea creează (dacă va rămâne realmente universitas) o forţă de muncă aptă pentru o societate necapitalistă. O societate în care activitatea în domeniul iniţial nu e forever, în care înveţi mereu şi învăţătura este finanţată de către societate deoarece nu eşti un leneş şi deoarece societatea ştie că se va îmbogăţi de pe urma învăţăturii tale, o societate în care ajutorul tău pentru ceilalţi (căci da, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi) implică multă ştiinţă de carte pe care nu atât să o împărtăşeşti celorlalţi cât să le dai ajutorul şi, în acelaşi timp, ideea că şi ei trebuie să înveţe etc.

Într-adevăr: rezultatul de la Bac nu a făcut decât să devoaleze rămânerea în urmă amintită şi să arate vina tuturor decidenţilor politici şi economici  de aproape 22 de ani. Iar soluţia nu este nici limitarea accesului la educaţie – şi la educaţie de înaltă calitate – şi censul politic, nici închiderea ochilor şi continuarea trendului post 89. Este, dimpotrivă, transparenţa conducerii (inclusiv a şcolii/universităţii), controlul public, dezbaterea publică asupra obiectivelor societăţii. Este, concret, darea la iveală a fraudelor din universităţi, sancţionarea vinovaţilor conform legii şi introducerea competenţei. Este, la fel de concret, cel puţin dezvăluirea că şefii din universităţi, ca să aibă şi ei „activitate ştiinţifică” (dar când putea aceasta să aibă loc?), semnau lucrări ale subordonaţilor; ca urmare, că acestor şefi li s-a părut normal ca legea de promovare să fie grosolan încălcată[6]. Că a existat o continuitate între fraudele subordonaţilor şi raportările fictive. Că multe priorităţi au fost decise în funcţie de interese subiective, ideologice şi economice ale conducerii.

Iar aspiranţii la statutul de profesor par a fi mai slabi chiar decât prezumtivii lor elevi, iar vina – dincolo de responsabilitatea pe care o are fiecare individ – aparţine tot decidenţilor politici. Nivelul cultural şi profesional al acestor aspiranţi a fost conturat tocmai în cele peste 2 decenii din decembrie 89. Astfel încât a spune că actuala guvernare ar fi de vină înseamnă, implicit, excluderea problemei din câmpul conştiinţei şi amânarea sine die a rezolvării ei. Care este treptată, puţin câte puţin, dar care cere, înainte de toate, evidenţierea stării reale.

4) O ilustrare a stării educaţiei, inclusiv a învăţământului superior, este capacitatea de analiză socială a beneficiarilor acestei educaţii.

Să luăm, de exemplu, numai modul în care mulţi beneficiari ai educaţiei superioare privesc capitalismul: prin prisma clişeelor preluate, şi nu prin prisma unor cunoştinţe pe care e greu să nu le aibă. Cu toţii vorbesc astăzi despre sisteme şi despre interdependenţe, dar aceşti membri formali ai intelectualităţii separă logica pieţei – preamărită, dar confundând scara mare cu cea micro – de aceea a logicii ecologice, a logicii energiei, a logicii resurselor umane. Capitalismul este văzut de ei numai  în cadrul mitului realizării binelui general prin câştigul privat (gen Mandeville). Şi, în acelaşi timp, aceşti adulatori ai liberalismului deplâng criza ecologică şi cea a energiei: rămânând însă la a da exemple „într-o ţară”. Nu vi se pare că e o inadvertenţă în această poziţie?  (Un critic al unei asemenea viziuni a fost, de exemplu, Nicolas Georgescu-Roegen. El vorbea – vezi şi http://dieoff.org/page148.htm – de necesitatea de a canaliza cea mai mare parte a banilor spre cercetare pentru implementarea unei economii alternative, bazate pe energii recuperabile, şi deci de a opri imediat cheltuielile pentru armament etc). Şi nu reprezintă oare această „inerţie” ideologică o frânare a istoriei şi o irosire a potenţialului uman, singurul specific al Terrei ?

5) Vina conducerilor din universităţi ca şi a universitarilor e mai mare, deoarece e vorba, nu-i aşa?, de intelectuali, de profesori ce îndrumă şi oferă modele, de oameni respectuoşi cu instrumentele intelectuale – cuvântul (care trebuie folosit potrivit proprietăţii sale), raţionamentul logic, argumentul –.

Să reţinem câteva probleme care au fost suportate de masa universitarilor, iar conducerilor li s-au părut a fi non-probleme, fenomene naturale şi necesare:

– confidenţialitatea salariilor (cu tot cu sporuri etc.) din universităţile de stat

– confidenţialitatea tabloului general al notelor de comandă din partea facultăţilor

– confiscarea privată (de către conduceri) a stabilirii normelor.

Acestea şi altele au arătat că nu există nici un fel de control public – nici de către comunităţile universitare locale şi nici de către Minister – asupra universităţilor.

Şi conducerile din universităţi au produs metafore în locul proiectelor de management (care, chipurile erau elementele diferenţiatoare în concursurile pentru funcţiile de conducere). Nici în universităţi nu a existat nici un mijloc de  sancţionare de către masa universitarilor a conducerilor incorecte. Nici măcar şedinţele de catedră nu permit discutarea problemelor. Iar în ceea ce priveşte conducerile de la niveluri superioare, până la Legea actuală, acestea erau alese de către Senate într-un perpetuu cerc vicios. Acum Legea conţine articole precise despre sancţionarea şi a fraudelor universitare şi a conducerilor corupte: dacă Ministerul află de fraude şi de corupţie. Din păcate, nu poate afla decât din sesizări care sunt primite de funcţionari părtaşi ai reţelelor corupte. Aşa că, „rămâne ca mai ‘nainte”.

6) De ce este importantă o asemenea abordare? Deoarece ne permite să vedem că, dincolo de tipurile de discurs politic, puternic metaforizate – dar din partea tuturor emiţătorilor politici şi ca o tendinţă continuă din 1990 începând, înfăţişarea actuală fiind doar rezultatul escaladării fireşti în urma acumulărilor –, există procese şi tendinţe de practică administrativă.

Iar din acest punct de vedere, critica meritată asupra guvernării actuale trebuie să fie mai nuanţată.

Această guvernare este de dreapta explicită (iar din acest punct de vedere, oare putem să ne simţim mai confortabil în faţa unei drepte implicite, drapate în lozinci fariseice?). Ca urmare, şi cu atât mai mult în perioada de criză actuală, vrea să ajute interesul privat pe seama celui public (privatizând, reducând salariile şi pensiile etc.). În acelaşi timp, acea minimă inteligenţă politică la care m-am mai referit ( aici ) cere ca unele lucruri care folosesc şi capitalului şi echipei de guvernare şi prezervării raporturilor de dominaţie-supunere, şi nu doar populaţiei, să fie făcute. Aceste lucruri sunt micşorarea privilegiilor (dar nu ţinem minte că desfiinţarea privilegiilor şi întronarea dreptului era o sarcină a revoluţiilor burgheze?) şi un cât de cât stat de drept (o anumită transparenţă a deciziilor, respectarea legii, o limitare a puterii birocraţiei, reducerea corupţiei).

Să nu omitem nici faptul că actualul guvern nu a reuşit – dar nici nu şi-a propus, din moment ce şi el este legat de reţele de putere – să desfiinţeze privilegiile, ci doar să le reducă. Dar să nu uităm nici sfânta opoziţie la reducerea privilegiilor. Exemplul presiunilor şi al nerespectării legii de către mai marii universităţilor este la fel de strigător la cer ca şi cel al cohortelor de colonei şi generali şi revoluţionari.

Să nu ignorăm că abia de puţin timp se atacă instituţional culpa conflictului de interese şi că de aproape 22 de ani este justiţia folosită ca mijloc de a da dreptate hoţilor şi de a apăra strâmbătăţile de tot felul. Oare putem să rămânem senini în faţa dispreţului tâmp ce priveşte sensul cuvintelor, în faţa arbitrarului legii şi în faţa arbitrarului judecăţilor?

De aceea, ar fi mai interesant să ne focalizăm pe probleme, şi nu pe lideri politici. Evoluţia de până acum şi cea prezumptivă a unei probleme luate în discuţie, determinarea ei, interdependenţele dintre ea şi altele, consecinţele continuării tuturor acestor aspecte sunt mult mai importante decât învinuirea unui personaj politic sau al altuia, adică reducerea problemei la o dinamică pe termen scurt a ei.

6) Ce vreau eu să subliniez aici? Nu să apărăm Puterea actuală, ci să nu ne alăturăm logicii Opoziţiei. Din păcate, unii receptori ai criticii noastre o reduc, prin afirmaţii naive sau „elegante”, tocmai la „să punem umărul să vină USL”. Dar nu se întreabă ce se va întâmpla cu autonomia universitară, de exemplu. Va redeveni ea formula de ascundere a conducerii feudale a universităţii? Sau dacă ne reluăm micile gheşefturi, e ok? Coloneii şi generalii îşi vor reprimi pensiile fabuloase, dar de unde? ANI şi DNA vor fi desfiinţate iar cuvântul de corupţie va fi prohibit, după modelul înfierării actuale a comunismului? Deoarece „Traian Băsescu este Răul actual” ce întruneşte unanimitatea criticii libere a sdeilor şi liberalilor pe faţă şi ascunşi, el dispărând va dispărea şi posibilitatea de a critica jocurile de sus ale celor ce controlează societatea?

Într-adevăr, capitalismului în criză îi este mai uşor să sugrume democraţia, decât să o practice. Dar tocmai din acest motiv, esenţial este să nu ne alăturăm celor care desfiinţează lucrurile bune, tot criticând Puterea. Să discernem, adică, între firavele elemente democratice ce se manifestă, şi de care avem nevoie şi pe care trebuie să le dezvoltăm, de protagoniştii temporari ai acestor elemente.

Dacă nu reuşim, înseamnă că am fost remorcaţi spiritual tocmai de către cei care nu dau nici o ceapă degerată pe democraţie, logică, respectul individului. Înseamnă că am contribuit şi vom contribui într-adevăr la desfiinţarea subiectului revoluţionar. Nu, noi nu avem nevoie de barbarizarea mai profundă a societăţii pentru ca apoi „să renască protestul cu putere devastatoare”. Dimpotrivă, desfiinţarea şi a firavelor elemente pozitive de democraţie – deocamdată mai mult în intenţie decât reale, dar existente deja în unele legi – va duce la anihilarea subiectităţii şi, deci, a capacităţii  oamenilor de a protesta.

Să nu reducem situaţia proletarului la sărăcie căci, oricât de groaznică este şi oricâtă inumanitate naşte, ea nu este şi sursa înlăturării ei. 

„Capitalismul cu faţa umană” e o metaforă ce acoperă tocmai două aspecte esenţiale în constituirea societăţii contemporane, şi anume a celei occidentale postbelice mai ales: statul social şi statul de drept şi democraţia. Astăzi, după cum vedem cu toţii, statul social este redus din ce în ce mai mult. Există, fireşte, şi tendinţa de a reduce statul de drept şi democraţia. Dar există, deocamdată şi chiar dacă mai slabă, tendinţa de a păstra, şi chiar consolida (ca la noi), unele elemente ale complexului democraţie-stat de drept.  Sigur că este greu de conceput coexistenţa dintre reducerea statului social şi consolidarea statului de drept şi a democraţiei. Aici este rostul nostru: să demonstrăm motivele imposibilităţii acestei coexistenţe, deci să arătăm perspectiva unui fenomen simţit astăzi din aproape în aproape şi, în acelaşi timp, să susţinem principiile democratice şi tendinţele de democraţie. Căci nu există nici un sens al eventualei bucurii a unora că lucrurile se agravează şi nu există nici o raţiune a contribuţiei noastre la turnuri care nu duc decât la fatalism paralizant.

Tocmai pentru ca oamenii să poată avea nu numai puterea de a înjura, ci şi de a controla condiţiile muncii şi vieţii lor, e nevoie de democraţie. Deci e nevoie de raţionamentul nostru nuanţat.

Note

[1] Nu numai înainte de 89 exista mentalitatea de a „ne facem că muncim”. O sumă de locuri de muncă irosesc puterea creatoare a oamenilor: de la paznici/bodyguarzi (mergând cu raţionamentul până la capăt se pot da şi alte exemple) la „consilieri” şi „consultanţi” de imagine şi de afaceri. Faptul că în aceste locuri de muncă unii îşi câştigă pâinea, iar alţii pun şi mult unt pe ea, nu face ca ele să fie mai puţin maligne pentru dezvoltarea personalităţii umane.

[2] Şi, evident, din punctul de vedere al nevoii capitaliste de forţă de muncă sunt prea mulţi, deşi, din punctul de vedere al nevoii capitaliste de cerere de consum, nu sunt (e drept, cei neintegraţi în economia de piaţă apar chiar a fi „inutili”).

[3] Vezi, în afara lui Lafargue, amintit deja aici pe CA, Robert Louis Stevenson, An Apology  for Idlers” and “Ordered South”, in Virginibus Puerisque and other Papers, 1881, în Tom Hodgkinson and Matthew De Abaitua (eds.), The Idler’s Companion: An Anthology of Lazy Literature, London, 4th Estate, 1996, Bob Black, The Abolition of Work, 1885, http://www.krisis.org/1985/the-abolition-of-work

[4] Vezi Marx, Engels, „Ideologia germană” (1845), în Marx, Engels,  Opere,  3, Bucureşti, Editura Politică, 1958, pp. 33, 34: „(în) diviziunea muncii, fiecare capătă un cerc de activitate exclusiv, bine determinat, care îi este impus şi din care nu poate ieşi…în timp ce în societatea comunistă … fiecare se poate perfecţiona în orice ramură ar dori (şi am posibilitatea) să fac azi un lucru şi mâine altul…Această fixare a activităţii sociale, această consolidare a propriului nostru produs într-o forţă materială care ne domină, care scapă controlului nostru, care contravine aşteptărilor noastre şi zădărniceşte planurile noastre este unul dintre momentele principale ale dezvoltării istorice de până acum”.

[5] Ana Bazac, „Despre modelul universitarului”, în Romulus Brâncoveanu (editor), Structura universităţii – structura cunoaşterii, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, pp. 133-145; „Şuşanele, fraudă şi ascensiune universitară”, Observator cultural, anul IX, serie nouă nr. 161 (419), 17-23 aprilie 2008, p. 20-21; „Cultura română interbelică în faţa corupţiei academice”, Pro-Saeculum, nr. 3 (55), 2009, pp. 125-128; „Calitatea învăţământului superior şi calitatea evaluării profesorilor. Popper contra corupţiei universitare”, Pro-Saeculum, (59-60) 7-8, octombrie-decembrie 2009, pp. 131-134; „The ethics committee – concerns following an indirect experience”, http://www.bcae.ro/docs/2009/bcae_2009_bazac.pdf; „Noica – obiect de şuşanea universitară”, E-Leonardo, 16/2010, http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Bazac2.htm; „Bureaucratic Inertia versus Democratic Communication Management in University Chairs”, in (Coord.: Sergiu Bălţătescu, Floare Chipea, Ionel Cioară, Adrian Hatos, Sorana Săveanu), „Educaţie şi schimbare socială. Perspective sociologice şi comunicaţionale,  Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2010, pp. 333-338; Despre starea învăţământului superior din România, 31 iulie 2010, http://revistacultura.ro/blog/2010/07/despre-unele-adevaruri-banale-din-invatamantul-romanesc/; Addenda la Despre starea învăţământului superior, 3 august 2010, aceeaşi adresă; În legătură cu Addenda la Starea învăţământului superior, 10 august 2010, aceeaşi adresă; De ce scriem articole ştiinţifice?, 11 august 2010, aceeaşi adresă.

[6] De ex., un nene a ajuns profesor universitar în 2004, încălcând legea de atunci, fără să aibă nici un articol într-o revistă de specialitate nici din ţară nici din străinătate şi, cu toată indignarea manifestată public de n ori a colegilor, cu toate sesizările timp de peste 6 ani şi cu toată recunoaşterea de către o comisie oficială a catedrei că, într-adevăr, nenea nu are nici un articol etc., rectorul, clica şi „autonomia universitară” au fost mai puternici decât o amărâtă de lege şi decât o sărăcie de morală.

   Exemplul nu e singular. În 2010, dna Georgeta Marghescu a ajuns profesor universitar de filosofie cu un articol de înaltă specialitate inginerească în coautorat cu 2 ingineri (Nicolae Vizireanu, Simona Halunga, Georgeta Marghescu, „Morphological skeleton decomposition interframe interpolation method” Journal of Electronic Imaging, Volume 19, Number 2, April – June 2010) şi fără ca articolul să ceară şi să conţină nici un cuvânt de interpretare filosofică.  Etc.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.