Eu sunt Păunescu

« Ca orice analiza de astazi despre ochii orbi ai lui Homer ar putea fi o acuzatie la adresa orelistilor. » Adrian Păunescu

« Niciodată n-am fost mai liberi decît în timpul Ocupaţiei. » Jean-Paul Sartre

Încep cu un extras inteligent din Păunescu : faptele trecutului trebuie reaşezate şi judecate în trecut, nu condamnate sau validate după ce au fost desprinse. Vorbind despre cenaclul Flacăra, Liviu Ornea sau Adrian Cioroianu mă confirmă: nimeni nu-i obliga să meargă, nimeni n-avea senzaţia că, ducîndu-se face jocul regimului. Comunismul era un dat, iar existenţa individuală se înrădăcina în el.

Continui cu un joc de cuvinte : prezenţa duşmanului libertăţii în locul acesteia este singura care iluminează spaţiul libertăţii absente, de recucerit.

Adică : încerc să-l aşez pe Păunescu unde-i este locul, după acel august 1968 din Piaţa Palatului, şi să înţeleg idealul (sau fantasma) pornind de la nevoia care-l (o) creează. Şi acum, la drum.

Costel Gălăţeanu are un blogpe care se pot citi două texte esenţiale pentru înţelegerea cazului Păunescu. Primul este o scrisoare adresată de poet lui Ceauşescu în 1982, al doilea un interviu luat poetului de Mirela Corlăţan în mai 2007, în care Păunescu explică poziţia şi tonul acelei scrisori, ca şi întregul său discurs din perioada ceauşistă. De aceea, fragmentele din nota de subsol a acestui text e mai grăitoare decît tot ceea ce urmează.

Obscenitatea cu care televiziunea i-a înconjurat moartea a făcut ca reflecţia asupra cazului Păunescu să depindă – aşa cum se întîmplă de altfel tot mai des – de afect. Din nevoia de audienţă, televiziunile au reuşit să împartă lumea în trei : nostalgicii care urăsc prezentul şi Puterea de acum, denegatorii care (îşi) urăsc trecutul (sau au fost aduşi în situaţia de a şi-l urî de diverse traume) şi indiferenţii, care vor să se desprindă de aiuritoarea temporalitate vicioasă care ritmează astăzi media. Cred că a venit vremea să ne gîndim la ce înseamnă cazul Păunescu în cultura şi psihologia colectivă românească.

Păunescu ilustrează un ethos, dezvăluie simptome afective şi pune probleme estetice asupra cărora trebuie să reflectezi dacă vrein să înţelegi ceva din România anilor ‘60-‘80. Păunescu nu e doar poetul vorbelor mobilizatoare, ci şi un tip inedit de intelectual de dictatură, aşa cum Franţa n-a avut, din fericire pentru ea, ocazia să cunoască. Intelectualul de dictatură nu avea prea multe posibilităţi de activitate : fie era împotrivă şi dispărea repede, fie era pentru, la modul comod al celui care-i dă Cezarului ce-i al Lui pentru a putea, apoi, să-şi vadă de proprii dumnezei. Păunescu este un caz tocmai pentru că n-a urmat nici una dintre aceste căi. Dar Păunescu înseamnă şi un discurs în ale cărui cute se regăsesc celulele stem ale discursului intelectual românesc contemporan şi, probabil, dintotdeauna.

Discursul lui Păunescu din anii ceauşismului emancipat este unul naiv, dar simptomatic pentru sinceritatea celui care-şi iubeşte fantasmele. El nu redă nimic din spiritul critic al intelectualilor marxişti, obişnuiţi să pună la îndoială Ordinea. Pentru Păunescu, ca şi pentru conştiinţele premoderne, ordinea este, nu trebuie pusă în chestiune, pentru că această ordine – nouă – era prima ordine românească din istorie. Naivitatea discursului maschează un complex istoric, pe care Ceauşescu l-a manifestat, de pe alte poziţii, în aceeaşi măsură : comunismul ca ocazie a creării unui brand, metafizic, de ţară. Revoluţia de la 1848 izbîndise, pasămite, acum, în 1948 într-o primă fază, negatoare, iar după 1965 înflorind într-o sinteză a românismului în care Păunescu a crezut şi după 1989, cînd era clar că făcătura romantică a naţionalismului folcloric nu putea să se realizeze niciodată.

Pe măsură ce ceauşismul se usucă, se descărnează, se zbîrceşte şi se închide pentru că refuză, de frică, pînă şi surpriza adusă de orice respiraţie, Păunescu se străduieşte să creadă că apneea se datorează nu lui Ceauşescu, ci celor care îl slujesc. Că atîta vreme cît există Ceauşescu, regimul liberal al artelor, muniţiilor şi conştiinţei din primul deceniu ceauşist nu e decît diminuat, dosit, arestat, dar trăieşte, undeva, nemuritor.

Păunescu a fost spiritul contemporan marelui lanţ al fiinţelor, cu condiţia ca acesta să devină cerc în mijlocul căruia să stea Conducătorul Suprem, iar el să fie grefierul vocal al acestei performance totalizante.

C. Stănescu vorbeşte foarte frumos despre poetul Adrian Păunescu, dar ceea ce spune important, ajutat de criticii pe care-i citează, este că versurile lui Păunescu strîng ecouri din toţi marii poeţi români – mai ales discursivii, orficii, incantatorii. Limbajul nu e nou, Păunescu nu inovează, el este, ca alţi colegi de generaţie (Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu), un tradiţionalist în formă, pătimaş în expresie. Dar acelaşi lucru se poate spune, chiar fără limita unui scrupul cronologic, despre discursul păunescian în general : ceva din Nae Ionescu, din Emil Cioran, din Noica şi din Liiceanu, din Patapievici şi din Mihail Neamţu, din grandilocvenţa unora sau din expresia rectitudinii şi din durerea surdă a singurătăţii altora, şi din una şi din alta, din dezinteresul pentru sacerdoţiul reflecţiei narcisice de tip valeryan, din plăcerea vorbirii în scris şi din tendinţa tuturor de a transcende esteticul (ca stil) şi aleticul (drept « corectitudine ») în etic (ca justiţie), din non sequitur-ul denunţat şi conjurat totodată de Patapievici, din naţionalismul mesianic al tuturor (rănit la Cioran, care s-a hrănit după 1945 cu sîngele scurs de acolo) – ceva din tot acest sublim de provincie romană se adună şi primeşte contururi groase, exagerări respingătoare şi ambiguităţi fertile în discursul păunescian.

Procesul intelectualilor pe care-l facem de zece ani, de cînd a apărut volumul Omul recent, o carte care arată cum s-ar fi gîndit public în România imediat după 1945 dacă n-ar fi intervenit îngheţul sovietic, în filiaţie directă cu antimodernismul criterionist (unul care însă n-are nicio legătură cu antimodernitatea epocal definită de Antoine Compagnon pentru simplul motiv că în România nu a existat nicio revoluţie modernă), devine inutil. Inutil atîta vreme cît imaginarul nostru intelectual este structurat în ethosul postmedival al loialităţii faţă de Conducător şi-ntr-un pathos al identităţii naţionale transparente în limbaj pe care, repet, de la Nae Ionescu la Mihail Neamţu – şi poate chiar tocmai de la Eminescu încoace – l-a manifestat fiecare intelectual public de succes.

Contemporan cu Ceauşescu, Păunescu n-are « vina » pe care oricare dintre intelectualii enumeraţi mai sus o au, şi anume aceea de a rîvni la ieşirea din provincialism forţînd o uşă pe care tot ei o zidesc. Păunescu este, şi pe drept cuvînt, mai « vinovat » decît ei pentru a fi susţinut cea mai draconică putere politică a României libere, cea a lui Ceauşescu.

Detaliile fac însă, aici, totul. Detaliul care mi se pare esenţial în evaluarea obedienţei păunesciene faţă de Ceauşescu se regăseşte într-o frază a scrisorii amintite, din care am selectat fragmentele cele mai grăitoare în nota de subsol de la sfîrşitul acestui text. Alternativ, Păunescu îl slăveşte, îl avertizează, îi cere şi se plînge în faţa lui Ceauşescu. Diversitatea şi insistenţa afectivă a epistolei împinge discursul la limita kitschului, dar n-o atinge decît rar. Dar năvala patetică trebuie judecată în context.

În 1982 deja, Ceauşescu reuşise să evite comunicarea directă cu cetăţenii. În timp, discursul Puterii, discursul din preajma Puterii şi discursul privat (prea rar public) împotriva Puterii funcţionau autonom. Această diviziune a muncii discursivă făcea ca fiecare dintre cele trei discursuri să trăiască frustrarea de a fi tot mai izolat, dorinţa tot mai mare de a se impune şi să ignore restul dintr-un sentiment vindicativ (dacă eu nu contez pentru ceilalţi, nu contează nici ceilalţi pentru mine). Ceauşescu vorbea singur, deci tot mai tare şi mai ameninţător ; encomioanele creşteau în fiecare zi, dar nimeni nu le răspundea. De ce creşteau, în jurul lor liniştea se-ntindea tot mai grea. Oamenii refuzau discursul oficial, mîrîiau, fugeau din ţară, dar nu încercau să se revolte, pentru că ştiau că prezenţa lor nu contează şi poate fi uşor suprimată. Ceea ce fusese odată solidaritate era deja rupt în trei mari şi tot mai depărtate continente de vorbire.

Ei bine, ineditul discursului păunescian stătea în încercarea de a le lipi la loc prin energia propriului discurs. Scrisoarea de mai jos[1] nu seamănă cu niciuna din telegramele de felicitare din epocă adresate lui Ceauşescu, ai căror autori ştiau că vorbesc singuri dacă spun ce trebuie. Ceauşescu este adevăratul adresant al acestei epistole care îl invocă, îl cheamă, îl imploră, îl atinge. Păunescu îl provoacă pe Ceauşescu la trăire. Din toată această hărţuială îndrăgostită, se desprind, la un moment dat, cuvintele unei invitaţii concrete şi utopice : « Fiti, va rog, o data oaspetele Cenaclului Flacara. Veniti printre noi.

Nu-i lasati prada deznadejdii pe cei care va iubesc, va servesc si va cinta. »

Ceauşescu nu mai era, în 1982, nicăieri în România un invitat. El orînduia întreg spaţiul ţării pe care o locuia, ţară care capitulase demult, lăsîndu-l să vorbească singur, executîndu-i ordinele în tăcere. Cele trei discursuri funcţionau perfect în autonomia lor. Comunicarea dintre ele ajunsese strict utilitară : Ceauşescu lua decizii, vorbea de la tribună ; cei din jurul lui aplaudau şi pavoazau ; oamenii veneau la miting şi scandau sau nu (existau benzile de magnetofon pentru scandări). Păunescu ştia că, la un moment dat, această convieţuire – care seamănă cu cea a unui cuplu care nu face dragoste – avea să se isprăvească. Încerca să se ofere pe sine Conducătorului, pe de o parte, şi maselor, pe de alta, ca afrodisiacul remontării unei iubirii pierdute. Pentru oricine, prezenţa lui Ceauşescu la o şedinţă a cenaclului Flacăra reprezintă o contrafactualitate.

Ne-ar trebui 1000 de ani să reclădim ce-am dărîmat aseară, cu despărţirea noastră.

Fantasma corpului sacru a fost obsesia lui Adrian Păunescu, o viziune religioasă în care sacrul trebuia reportat asupra politicului, iar credinţa asupra patriotismului. În care, în fine, Păunescu urma să fie Hristosul pe care-l dezvăluie rîndurile de mai jos.

Nu ştim, desigur, în ce măsură neputinţa refacerii acestui corp fantasmat – poate dintotdeauna absent – era înăbuşită de avantajele sociale pe care Păunescu le obţinea în schimb. El a fost, de altfel, conform propriilor mărturii, desemnat să fie releul dintre Putere şi popor în 21 decembrie 1989. În România modernă, această mijlocire n-a existat niciodată, pentru că cele două părţi au avut mereu drept parteneri două fantasme. Fantasma lui Păunescu a fost punerea lor în contact şi realizarea fiecăruia dintre ele în faţa celuilalt.

Odată cu revoluţia din 1989, un ideal religios îşi declară o înfrîngere parţială. În forme din ce în ce mai palide, el pulsează încă. Păunescu a fost, după 1989, copia lui însuşi, şi apoi propriul bocitor, pentru că Puterea şi poporul au realizat, destul de repede, că, deşi în democraţie se pot contacta tot mai uşor, nu vor putea comunica niciodată, pentru că n-au nimic de împărţit. Fiecare vrea totul pentru totdeauna, iar asta exclude ideea şi realitatea spaţiului de reflecţie publică. În locul ei, Păunescu pusese poezia, dar eşuase.

După 1989, Păunescu rămîne un vestigiu. Dar nu un vestigiu al regimului Ceauşescu, ci al sensibilităţii ecumenice instaurate odată cu romantismul şi reînviate după 1965. Atunci, România a crezut prea mult în durabilitatea naţionalismului autarhic pe care – Cioran dixit, în 1936 încă – venise, chipurile, momentul să-l consacre.


[1] Din scrisoare : « Va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sinteti geniu tutelar. (…) Ati intreprins enorm spre a elibera aceasta societate de servituti si balast, dar va rog sa-mi permiteti sa va spun ca singura care va poate ajuta in aceasta extraordinara expeditie pentru fericirea Romaniei este – dupa cum insiva ati spus-o – nu o persoana sau alta, ci democratia in actiune, oamenii muncii in care credeti si care cred in dumneavoastra. (…) Dar oamenii au necazuri. Tara trece printr-un moment greu. Valorile sint plafonate, adesea, tot mai multi “vigilenti” de ocazie, debitori si introducatori de zizanie va irita, va dau informatii false. (…) Nu va suparati ca va spun, cu durere va spun, cu lacrimi in ochi va spun: n-aveti voie sa fiti in nici o clipa a vietii dumneavoastra mai putin maret decit va stie o lume intreaga. (…) Tara asteapta competitia valorilor, promovarea celor buni, eliminarea plafonarii.

Va rog, va rog, cu puterea ultima: nu-i mai lasati pe cei indiferenti la destinul patriei sa-si faca de cap. (…)

Cit despre mine ce sa va spun? Scriu, ma chinui, m-am imbolnavit, nici un doctor nu ma poate ajuta. Sufar si-mi transform suferinta in munca. (…) Va ridic o chestiune pe care va rog s-o intelegeti pina la capat. Va rog dispuneti transmiterea mondialelor de fotbal prin televiziunea romana, caci o tara intreaga lucreaza spre a-si construi antene pentru bulgari, sirbi, rusi, unguri. Va rog, aveti incredere in cele ce va spun. Cu dragoste si grija vi le spun. (…)Aveti rabdare cu un poet. (…) De fapt ar fi bine daca alegerea oamenilor s-ar petrece pe criterii precise si cu sarcini inextricabile. (…) Sper sa nu mor, sper ca oboseala si boala mea, consecinte ale daruirii si muncii, sa ma lase sa-mi continui activitatea in slujba adevarului si frumosului. Daca veti crede ca nu e nevoie de mine, ma trag la mine acasa si nu vreau sa incurc pe nimeni. Dusmanii mei vor sa ma extermine moral. (…) Mi-e greu, va iubesc, mobilizez tineretul in jurul ideilor dumneavoastra, desi e mai greu decit in trecut, pentru ca nevoile zilnic sint siciitoare.

Acest fenomen (…) se desfasoara sub mindrul si minunatul nume al dumneavoastra, tovarase Ceausescu (…) la lumina inimii dumneavoastra. (…) Fiti, va rog, o data oaspetele Cenaclului Flacara. Veniti printre noi. (…) Nu-i lasati prada deznadejdii pe cei care va iubesc, va servesc si va cinta. Mi-e dor de dumneavoastra.

Din interviu : L-ati invitat pe Nicolae Ceausescu la Cenaclu. A venit vreodata? Nu. Cind ati inceput sa-i scrieti? Cind m-au dat afara de la “Romania literara”, in 1969. Aveati, in concluzie, o mare trecere la Ceausescu.Uite ce-ati inteles! Imi facusem o mare trecere, nu aveam. Eu imi creasem un anumit regim, de om care, bazindu-se pe adevar, putea sa sustina cauze derivate.Nu incape comparatie intre aceasta formula si ceea ce scriati dvs: “V-am iubit, va iubesc si va voi iubi”. Pai, l-am iubit si-l iubesc si acum. Am facut eu dovada ca-l injur nemeritat? Ce spuneam negativ atunci spun si acum. De ce nu va puteati exprima natural? Cream probleme in plus oamenilor pe care ii aparam, situatiilor la care ma refeream. Eu nu faceam pe nebunul, sa zic iata ce probleme sint si sa fug in Honululu. Dvs. spuneti insa despre Ceausescu ca era un tip inteligent. Daca i-ati fi prezentat situatia sec, nu ati fi avut acelasi rezultat? Dar cine eram eu sa-i prezint situatia sec? Devenea culpabila chiar uscaciunea unui text. (…)Dvs. ce-mi reprosati: calitatea estetica a strigatului de durere? Ca eram ragusit cind strigam ajutor pentru oamenii necajiti? Nu, de fapt dvs. nu faceti o judecata estetica, ci una morala. Toata viata mea a trebuit sa ma disculp: atunci ca nu sint anti-comunist, acum ca sint comunist. Asta a fost chestia absurda. M-am saturat de cacanari, si de dementi, si de ticalosi care spun despre mine toate aiurelile. Eu am fost dat afara de la “Flacara” pentru ca devenise tribuna nemultumitilor, a celor care nu respecta legile si politica partidului. Inteleg, din tot ce spuneti, ca pozitia dvs. de atunci fata de Ceausescu v-o mentineti si astazi. Pentru asta, dar si pentru referirile la dvs., pot sa presupun ca raportul Tismaneanu v-a afectat foarte mult. Asa este? Raportul Tismaneanu este un closet public, notati. (…)E un raport anti-national, care nu tine seama de contextul in care se traia si muncea atunci. Orice analiza trebuie sa fie contextuala. Ca orice analiza de astazi despre ochii orbi ai lui Homer ar putea fi o acuzatie la adresa orelistilor. Ce regretati din trecut? Tot ce era bun. Scoala gratuita pentru cei multi. Crearea unui nivel mediu de viata. Competitia valorilor, asa cum i-o ceream si in scrisoarea pe care o aveti dvs. Eu am fost liberal in gindire, domnisoara.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.