Cum a fost la întîlnirea cu reperele dreptei româneşti

Costi Rogozanu
S-a nascut în 1977. A absolvit Liceul „Unirea” din Focsani, specializarea informatica. A urmat cursurile Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti. I-au aparut la Editura Polirom volumul de critică “Agresiuni, digresiuni” (2006) şi culegerea de proză scurtă “Fuck the cool. Spune-mi o poveste” (2007). A coordonat împreună cu Şiulea, Ernu şi Ţichindeleanu antologia “Iluzia anticomunismului”, apărută la Editura Cartier.

Marriott. Joi. 16.00. Întîlnire cu “reperele dreptei româneşti” (strînse într-o carte de interviuri de Cristian Pătrăşconiu) si adunate intr-un “prezidiu” spre marea satisfactie a tuturor fanilor si iubitorilor de elită, de glume fine, de morgă, de dreaptă gedesistă.

Asadar, la aceeasi masa au fost Liiceanu, Plesu, Stoica, Djuvara, Alexandru George. Multe alte  VIP de dreapta in sala. Si cu mine, imediat stampilat amical ca outsider de stinga.

Djuvara. Discutia a inceput in forta cu… Codreanu. Djuvara a început să se mire, fără să fie “instigat” de nimeni, de cum s-au lasat molipsiti de legionarism el si alti tineri ca el în interbelic. De cum s-au vindecat cind Legiunea a ajuns la putere. Şi Codreanu ar fi făcut prostii dacă ajungea să conducă ţara. “Franco a fost mai inteligent”. Concluzie: “parlamentarismul, liberalismul sînt execrabile, dar sînt cele mai valabile”. Amin.

Alexandru George i-a deranjat pe corifei, pe Liiceanu & Pleşu (Patapievici a făcut doaar o corectură de bun simţ: George a spus că nu i se reeditează cărţile politice – iar ICR-ul  i le publică pe toate). De ce? Pentru că a folosit sintagma “Ceauşescu a fost asasinat”. “Am intrat în regimul liberal, cumva împotriva majorităţii, după asasinarea lui Ceauşescu”.

Apoi, iarăşi Codreanu – a stat în bancă cu fiul său adoptiv. Asasinarea lui Codreanu – “unul din cele mai mari acte de banditism, depăşeşte orice imaginaţie”

Şi, evident, marxismul nu este o filozofie, este o aberaţie. Sala a aprobat fără entuziasmul din alte vremi.

Gabriel Liiceanu – “cineva trebuie să organizeze Nordul moral al societăţii”. împarte inteluctualii în trei: cei care au intrat în politică, cei care sînt ideologi şi încearcă să-i infecteze pe alţii (ăştia sînt, pare-se, cei mai răi) şi, în sfîrşit, cei care-şi păstrează funcţia de “repere”. Adică ei. La final am întrebat dacă dreapta nu a amestecat pînă la confuzie reperele cu politica etc. Pleşu a făcut o glumiţă rapid, că “eu nu răspund decît la doamne” – iar sala a răsuflat uşurată că nu s-au supărat prea tare că am pus eu o întrebare. Liiceanu a făcut şi el o glumă că e “o întrebare capcană” – nu, era o întrebare politicoasă. formulată cu “conceptele clientului” ca să zic aşa. Răspunsul a fost pe lîngă total – eu tot speram o autocritică, uitasem că-s la “dreapta” acasa.

În rest, Liiceanu e foarte bun în moralizări care nu-i privesc grupul: da, intelectualul neimplicat în politică trebuie să sancţioneze derapajele puterii. Şi vechile chestii: dacă 60% cred că a fost bun comunismul, trebuie să-i învăţăn că greşesc.

Victimizarea nu putea să lipsească: “ei” au patru televiziuni, radiouri; “noi” n-avem decît întîlnire elegenată la Marriott. S-a plîns că nu au acces la comunicare. Am rîs singur.

Replica la Alexandru George a avut şi ceva straniu: a insistat să sublinieze că cel mai cumplit asasinat a fost cel al lui Iorga, nu al lui Codreanu. Şi că Ceauşescu a asasinat poporul român, i-a distrus bisericile, satele. Aplauze furtunoase. Senzaţie puternică de sectă păşunistă.

Alexandru George a replicat: Iorga a fost ucis de “copii” lui. Doar el i-a inventat.

Andrei Pleşu. N-o să înţeleg niciodată de ce nu face stand up comedy în mod profesionist. Ar fi extraordinar. A început în forţă: “sînt prost dispus”. Şi apoi a vorbit despre cum ei nu contează, că dreapta nu există în partidele politice etc.Că Legiunea a fost “neromânească şi necreştinescă”. Sper să nu se inventeze prea curînd ceva şi mai românesc, şi mai creştinesc.

Şi un adevăr: “intelectualii deveniţi repere se smintesc”. Valeriu Stoica începe să-i enumere lui Pleşu succesele dreptei în alegeri. Răspunsul: “lasă, dom’le, lasă”.

În cazul lui Pleşu cea mai bună formulă a găsit-o un prieten care îl cunoaşte mult mai bine decît mine: Pleşu nu organizează ura în public (asta a fost o expresie a lui Liiceanu, cu organizarea urii), el o organizează în particular.

Patapievici: of, chiar n-am chef să reiau vechile obsesii ale omului cu modernismul şi cu opţiunea lui pentru “centru”.

Cristian Pătrăşconiu a avut momentele lui de umor: “nu e o carte de partid. eu nu fac aşa ceva”.

Andreea Vass a avut o intervenţie corectă din sală, întrebînd unde sînt femeile de dreapta.

Şi a mai fost mica cearta Baltazar – Paleologu fiul. Primul a amintit ce înseamnă elitism la GDS şi a criticat pe bună dreptate un soi de dictatură a umanioarelor. Paleologu jr. şi-a apărat îndîrjit tatăl pe care Baltazar nu prea-l punea într-o lumină favorabilă. Eu ieşisem să fumez, am văzut scena abia dup-aia. Aici e înregistrarea integrala.

Impresii, pentru că, recunosc, concluziile le am de mult timp formulate.

– s-a lansat cu mult fast o carte care are un singur merit: i-adună cam pe toţi care se consideră elită. Sînt în carte şi cîţiva “intruşi” pe care-i respect şi care nu au fost ieri prezenţi: Nemoianu şi Manolescu. În rest, textul arată cam aşa: întrebări cît mai puţin incomode şi monolog cît se poate de mult.

– Tismăneanu a lipsit de la întîlnire. Nu cred că întîmplător. Două ore şi jumătate s-a vorbit ca şi cum n-ar fi existat ultimii doi ani. Ca şi cum mare parte din acel prezidiu n-ar fi făcut simplu activism politic, fără nuanţe, fără ştaif de elită. N-am auzit pronunţîndu-se măcar o dată cuvîntul “Băsescu”. N-au avut nici o clipă tentaţia să se lămurească măcar ei cu ei cîte pagube le-a produs lipirea necondiţionată de putere, fără critici, cu tăceri jenante în momente de derapaj incredibil ale preşedinţiei. Or, Tismăneanu era cel mai politizat dintre toţi. Dacă era acolo, probabil chiar n-ar fi putut evita subiectele incomode precum “meandrele prezentului”…

– Am asistat mai mult la o adunare blazată care mimează aristocraţia: avem putere, avem funcţii, o ducem bine, dar am mai venit încă o dată să ne prefacem că ne simţim rău.

Atît, că dup-aia devin eu prea rău. Şi n-ar fi drept. Pentru că m-am simţit bine la întîlnirea aia. Pentru că am simţit că e clar loc de discurs alternativ puternic. Oamenii ăia au obosit. Nu mai pot transmite nimic, iar fuga de idei noi, de teorii riscante, frica de propriul lor public pînă la urmă a atins cote patologice.

Text publicat si pe VoxPublica.

Articolul precedent
Articolul următor

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole