„Eu am expertiză”: greșeli logice ale „intelectualilor”

Oare numai ale intelectualilor?, vine rapid întrebarea celor ce nu sunt atenți la detaliile semnelor gramaticale. Ei bine, titlul sugerează o diferențiere: dar în același timp îndeamnă la dezbaterea ei, nu?

Ce înseamnă intelectual?

A.

La prima vedere și așa cum se consideră oficial, inclusiv în descrierile sociologice și economice, intelectualul este cel care obține rezultatele muncii sale nu din/nu în principal din efort fizic ci din desfășurarea competenței intelectuale. Cum în multe activități efortul fizic și cel intelectual se împletesc, oamenii s-au văzut puși în situația de a clasifica, deci de a numi precis, lucruri neconturate. Dacă în antichitate soluția a fost excluderea artistului ce crea și cu efort fizic dintre creatorii respectabili – „imi place Phidias dar nu aș vrea să fiu Phidias” – astăzi incertitudinea a dus la ocolirea verdictului prin saltul de la împărțirea ocupațiilor în intelectuale și non-intelectuale la ordonarea lor potrivit domeniilor: astfel, nu a mai trebuit să se răspundă la întrebări precum „sunt o balerină sau un medic stomatolog intelectuali?”.

Dar atunci denumirea de intelectual/non-intelectual nu are nici un temei logic? Ba da, deoarece numele nu sunt mereu precise ci și ambigue, putând reflecta complexitatea din realitate și, inerent, dificultatea de a clasifica manifestări ale acestei complexități după criterii care au fost clare în raport cu alte manifestări. Numele ambigue sunt la fel de necesare ca acelea precise, deoarece, chiar dacă ele nu identifică lucrul cu atribute care îi dau specificul unic ce le diferențiază de alte lucruri, ele sugerează aspecte care sunt relevantepentru această identificare, adică ușurează înțelegerea lor. Deoarece efortul fizic și cel intelectual se împletesc în orice muncă, denumirea de intelectual/non-intelectual este ceea ce s-a numit un concept sensibilizant[1], spre deosebire de conceptele definitive bazate pe specificații precise.

 Intelectualul nu este cel care are studii superioare, indiferent la ce nivel. Absolventul de facultate este un specialist, iar titlul de doctor în științe certifică  pregătirea nu numai pentru un nivel mai aprofundat al specializării, ci și pentru circumscrierea unei arii în cadrul larg al științei studiate de acea persoană.

Sigur că termenul însuși de specialist implică atât un gen proxim al său cât și o diferență specifică. „Specialist”, termen modern târziu, e o caracterizare ce face parte din clasa de caracterizare a oamenilor după gradul în care cunosc și își exercită munca. În acest sens, un specialist este un meseriaș bun: cineva care „știe meserie”. Un actor, un farmacist bun etc. știu ce spun și ce fac, și de ceși, astfel, este analog unui cizmar bun sau unui croitor bun – da, ar trebui să nu ignorăm procesul de pregătire (metoda și logica, dacă vrem să ne exprimăm pretențios) a reparării, refacerii, refasonării unei perechi de încălțăminte sau unei piese de îmbrăcăminte și, desigur, procesul de efectuare și a acestor obiective și a celui de confecționare ca atare – unui frizer bun, unui agricultor bun.

Dar, deși toate activitățile comparate sunt complexe, parcă e o diferență între un inginer textilist sau un medic stomatolog – atenție, specializat, așa cum se întâmplă astăzi, la fel cum un medic nu e medic pur și simplu, ci medic specialist – și o croitoreasă sau o asistentă medicală, sună imediat obiecția de bun simț. Ceea ce pare evident este că primii au și o perspectivă asupra întregului complex și instrumentele acestei perspective, sau în formulare actuală, know how-ul îndeplinirii acestui întreg complex, și nu doar al executării unor operații necesare. Iar „instrumentele” includ fundamentarea teoretică, acel de ce menționat mai sus, și fundamentarea practică, legarea operațiilor și folosirii uneltelor și, în acest cadru, aprofundarea relațiilor între elementele operațiilor și folosirii uneltelor și, pe de altă parte, rezultatele acestor elemente: deci cunoașterea a ce și cum au loc acele rezultate. Ceea ce este propriu specialistului pare a fi adâncimea[2] la care este configurată cunoașterea unui domeniu circumscris, deci înălțimea[3] la care  ajuns în exercitarea muncii sale.

Dar termenulde specialist s-a forjat târziu ca o caracteristică a termenului de intelectual. După cum se știe, clasa logică a specialistului, adică de fapt clasa socială a intelectualilor a apărut și ea odată cu modernizarea industrială din Occident. Atunci a avut loc conștientizarea calității de grup social distinct a intelectualilor, dincolo de fragmentarea profesională care a implicat de la început conștiința de „castă” a unor subgrupuri ale acestui grup (preoții, ofițerii) care erau și deținătoare de putere.  În afara acestor subgrupuri, erau doar indivizi ce aveau ocupații înalte, indiferent de comunicarea lor profesională. În antichitatea greacă, aceștia erau „iubitorii de înțelepciune” (filosofii), arhitecții, teoreticienii diferitelor discipline (agronomie, botanică etc.). Între toți acești „civili”, poate doar medicii și-au asumat calitatea de subgrup social distinct, cu obligații clare de coeziune internă, vezi Jurământul lui Hippocrate[4] unde transmiterea cunoștințelor de către medici era circumscrisă urmașilor maeștrilor lor și, desigur, propriilor urmași – „fără taxe și legământ ”– și, în plus, celor care se angajau să respecte caracterul de breaslă al exercitării medicinii.

Totuși în istoria reală, deci dincolo de termen, avusese loc mult înainte ceea ce nu trebuie niciodată să uităm: una dintre primele diviziuni sociale ale muncii, de fapt a treia în ordine cronologică, a fost aceea între – în formulare modernă – munca fizică și munca intelectuală. În această formulare, „munca intelectuală” a fost aceea a șamanilor, vracilor, organizatorilor (activităților și rezultatelor lor, a administrării hranei din hambare și a stocurilor de produse tehnice, inclusiv pentru a fi dăruite sau schimbate). Chiar metalurgii au fost socotiți „intelectuali” și, la început și olarii, deoarece munca lor presupunea un nivel de informații și dexterități rezultate în urma unei pregătiri care nu era aceeași cu pregătirea culegătorilor, vânătorilor, agricultorilor și crescătorilor de vite. Și desigur, metalurgii pot fi socotiți „intelectuali” și deoarece rezultatele lor păreau a avea un impact practic mai mare decât acelea ale vânătorilor, agricultorilor etc. (Șlefuirea pietrelor putea fi înfăptuită de oricine, dar scoaterea minereurilor, topirea și amestecarea lor, confecționarea uneltelor de metal, mult mai eficiente, și a banilor de metal, implicau o „magie”[5] care nu putea aparține oricui).

De fapt, această diviziune socială a muncii a fost contemporană cu transformarea diferențelor tehnice dintre munci/a diviziunilor bazate pe cooperare necesară a tuturor muncilor și a tuturor[6], în ierarhii sociale, adică în transformarea muncilor intelectuale în activități de dominație socială. Iar construirea și asumarea rolului dominant a implicat și separareadintre activitatea tehnică a celor din grupul dominant de activitatea lor de conducere și dominare, constrângere a restului populației ca forță de muncă din comunitățile umane în care trăiau. Existența milenară a unui personal tehnic alături de/în serviciul categoriei conducătoare (scribi, medici, profesori, arhitecți, filosofi etc.) atestă separarea menționată.

Personalul tehnic era în serviciul categoriei conducătoare, deci subordonat acestuia. Dar, în același timp, era și un aliat al acesteia, deoarece avea un statut privilegiat față de celelalte grupuri subordonate, dominate: tocmai în calitate de intermediar între categoria conducătoare și restul populației, acest personal era singurul aliat al conducerii în fața acestui rest al comunității, căci nu ne putem aștepta să găsim alți doritori să susțină entuziast dominația (de clasă), excluzând aici acceptul fatalist al majorității comunității.  Mai frust spus, personalul tehnic era lacheul ce cunoaște cel mai bine vulnerabilitatea stăpânului și este plătit pentru a nu folosi această cunoștință în detrimentul acestuia. În acest sens, personalul tehnic era opus celorlalte grupuri dominate, deoarece tocmai îndeplinirea zeloasă a serviciului său, inerent mijlocind și consolidând dominația celor inferiori, îi asigura situația privilegiată.

Odată cu formarea modernității, deci a capitalismului occidental din secolul al XVI-lea încoace, conștiința puterii date de competența tehnică a intelectualilor a conturat conceptul însuși de intelectual, adică mai precis, cel al spiritului de grup apartefață de restul societății, grup a cărui compoziție cantitativă și a cărei specializare tehnică în diferitele domenii create de prima revoluție industrială modernă erau reglementate în așa fel încât să asigure privilegii asemănătoare celor ale subgrupurilor de militari și preoți[7]. Și dacă prestigiul tehnic al intelectualului a crescut – învățătorul era alături de preot și de notar în satele românești de dinainte de al Doilea Război Mondial – a avut loc de asemenea ierarhizarea socială din cadrul fiecărui subgrup: învățătorul nu avea situația privilegiată a profesorului de liceu și nici acesta a profesorului universitar. Gradul diferit de competență tehnică din cadrul subgrupului profesional – o asistentă nu are competența unui medic, și nici un brancardier pe aceea a asistentei – a fost mână în mână cu și a dus și la pierderea privilegiilor de către categoriile inferioare ale fiecărui subgrup profesional: aceste categorii au devenit – și este mai mult decât vizibil astăzi – pur și simplu proletare, locul lor intermediar special ocupat între activități și relații sociale nemaiasigurându-le o compensare a vânzării puterii lor de muncă în condițiile dictate de capital. Sigur că astăzi vedem că există și actori, medici, asistenți universitari etc. proletari. Sec spus, nivelul lor de specializare tehnică nu le mai asigură o compensare a condiționării vânzării lor pentru a trăi: „proletarizarea” „clasei mijlocii” – adică a categoriilor intelectuale sau a celor din servicii financiare-administrative ce, prin locul lor intermediar între deținătorii mijloacelor de producție și a surselor de existență și, pe de altă parte, clasele lipsite de acestea, deci proletare, avuseseră un nivel material confortabil, permițând inclusiv tezaurizare și investiții, în timpul statului social postbelic – este un proces inerent al crizei de sistem a capitalismului.

Doar iluziile intelectualilor despre caracterul mijlociu al propriei stări („noi nu suntem proletari, ca aceia aflați în partea de jos a scării sociale”) și doar incompetența de a vedea că neoliberalismul instaurat în ultimii 50 de ani nu a fost decât o cale a mereu celui mai puternic capital de a obține încă profit și timp –  prin delocalizarea producției în țări unde costul forței de muncă era/este mult mai mic decât în cele occidentale, prin dereglementarea raporturilor cu forța de muncă din propriile țări și de peste tot unde există interese investiționale, prin liberalizarea financiară sub toate cele trei aspecte de liberalizare a sistemului financiar intern,  de deschidere a piețelor financiare și de liberalizare a contului de capital (deci de subordonare financiară a  țărilor), adică în ultimă instanță prin asigurarea condițiilor de concentrare și centralizare a capitalului pe plan mondial, deci a puterii acestuia – au dus și duc la convingerea că privilegiile lor merită  „pierderile colaterale” și, chiar dacă nu decid ei, e „ca și cum” s-ar afla între decidenți. În acest sens, intelectualii sunt „organici”, cum spunea Gramsci, adică reprezintă și interesele propriei lor categorii și, implicit, și ale clasei care le asigură, deci caută să reproducă relațiile sociale care avantajează aceste interese.

B.

Și totuși…

Dincolo de istoria sa, categoria complexă a intelectualilor – și orice clasă este complexă – nu are oare o aură dată tocmai de nivelul înalt al cunoștințelor sale? Ba da, și tocmai această aură este obiectul notațiilor de față.

Pentru a corespunde imaginii – și auto-imaginii – ideale a intelectualului, probabil că modelul cercetătorului dezinteresat și entuziast, urmărind exclusiv ipoteze provocatoare și rezultate fiabile, capabile de a da teorii cu impact pozitiv decisiv asupra societății, este cel mai adecvat. Și artistul creator de opere poate fi la fel de dezinteresat și entuziast, dar o operă de artă sau un roman nu au același impact asupra societății ca o teorie științifică verificată și aplicabilă. În modelul de mai sus, cercetătorul este o persoană atât de competentă (tehnic) încât munca sa reflectă nivelul său de competență și, tocmai din această cauză, generează de n ori mai mult decât este valoarea sa ca forță de muncă.

Ca urmare, instrumentistul care repetă în fiecare zi și judecă ceea ce interpretează, balerina care face la fel și la fel se epuizează în fiecare spectacol,  profesorul pentru care fiecare curs este și pe scenă și în locul tatălui și mamei elevilor/studenților,  un dublu examen și pentru el și pentru receptori, medicul clinician care își face timp în fiecare zi să citească literatură medicală și astfel să inoveze dincolo de protocoale, și care se frământă mereu cât și de ce și cum sunt ceea ce face și artă și știință, inginerulcare face la fel și este un „perfecționist” –asemenea celor amintiți mai sus – pot fi ilustrări eficiente ale modelului ideal al intelectualului: adică, și deși o bună parte dintre ele implică un efemer ce pune în încurcătură perspectiva dogmatică despre munci,  toate aceste ilustrări pot arăta puterea efortului imaterial în transformarea umană. Totuși, modelul cercetătorului – în care se combină munca imaterială și cea materială, și această combinație generează cunoaștere decisivă pentru societate, întemeind cunoaștințele și efectuarea celorlalte munci – evidențiază mai bine ce înseamnă intelectual, deoarece competența cercetătorului se transpune în opere durabile pentru și din toate celelalte munci.

Extrapolând acest model, intelectualul este omul disciplinat și curajos, capabil să exprime coerent și o cantitate impresionantă de cunoștințe și să le interpreteze critic și original, mergând până la ultimele consecințe ale analizei lor în pofida oricăror piedici lipsite de onestitate intelectuală. Intelectualul este un creatorcu instrumentele sale specifice, la fel cum un strungar sau un sticlar este creator, dar în același timp asigurând premisele creativității acestora. Ceea ce este caracteristic modelului cercetătorului și, astfel, și modelului intelectualului este capacitatea de a se mișca în câmpul cunoștințelor înalt fundamentate, al abstracțiilor, al universalului și al logicii și, în același timp, de a chestiona abstracțiile și universalul cu aceeași acuitate logică dar din punctul de vedere al concretului și al contradicțiilor. Intelectualul nu este un sceptic, un relativist și cu atât mai puțin un cinic, ci un cartezian entuziast al îndoielii metodice și al rezultatelor disciplinate și formidabile ale acesteia[8]. Ceea ce este specific intelectualului în acest model – și tocmai acest specific a fost mereu cântat – este capacitatea de a se autodepăși, adică de a depăși nivelul dat al cunoștințelor înalte prin propunerea de nou, deci de alternative: la fel de serioase ca punctul lor de plecare, adică apte de a întemeia noi creații intelectuale. Intelectualul este atât de competentîncât demonstreazămereu – deci celorlalți oameni – cât de armonioasă, potrivită, folosibilă[9] este cunoașterea sa, deci cât de generoasă (ca generatoare).

Mai clar: intelectualul  nu este specialistul cu studii superioare, oricât de exemplar și le valorifică, ci esteun om care problematizează existența[10]. Această definiție nu este metaforică[11]. Și intelectual nu este numai cel din domeniul umanioarelor: și acesta poate fi la fel de confuz, la fel de convins că nu există decât un unic adevăr, cel acreditat, și el poate să fie la fel de neantrenat în folosirea rațiunii ca și cel din domeniul științelor fundamentale. Intelectualul nu este cel care „filosofează”, ci acela care este pune întrebări despre ceva mai mult decât este datul vizibil și acreditat, cel care este preocupat de ceea ce se întâmplă cu lumea, cu ceilalți oameni, chiar aflați departe de cercurile și grupurile de care aparține el, și caută rațional cauzele și consecințele situațiilor, comportându-se față de ele ca un cercetător față de subiectul său: adică, în ultimă instanță, intelectualul este un cetățean al lumii activ. Activismul său și apartenența asumată la specia umană nu constau nici în susținerea șuetelor din jurul subiectelor la modă, nici în a dona bani unora în nevoie. El este educat să conceapă și să rezolve probleme în domeniul său de specialitate, să pună întrebări și să nu se mulțumească cu răspunsurile existente. Dar este această abilitate profesională garanția că este continuată și în afara ariei sale de cercetare? Nu neapărat, deci în nici un caz automat.

Sensul tradițional al intelectualului modern este tocmai auto-ferecarea sa în această arie[12]: el este învățat că numai așa este el credibil și respectabil, dacă nu își dă cu părerea despre ceea ce e de competența altora. Iar dacă totuși și-o dă, preia perspectiva  oficial acreditată și nu pune întrebări.

Dar procedând astfel, el devine actorul – și autorul, desigur – unei disonanțe metodologice: în domeniul său de specialitate întreabă și problematizează, dar în afara domeniului tace sau este un yesman, un aliniat, un supus. Disonanțele sunt greu de suportat, astfel încât o parte a intelectualilor poate să se transforme într-o inflație de falși iscoditori de probleme chiar în specialitate.

Dar există și intelectuali care soluționează disonanța metodologică translând abilitatea de a problematiza din domeniul de expertiză în existența exterioară acestui domeniu. Ei personifică modelul de intelectual.

În concluzie, modelul intelectualului este maximalist, deoarece numai cerințele și normele înalte  asigură depășirea șabloanelor în exercitarea muncii intelectuale.

Dar cum este „intelectualul”?

Este clar că „intelectualul” nu este o simplă abatere de la modelul ideal de intelectual, o îndepărtare normală de acest model; așa cum se întâmplă mereu față de modele, se liniștesc unii.  „Intelectualul” este, în fond, o negare, adică o caricatură a modelului de intelectual, a scopului dorit de cei care se pregătesc să fie intelectuali.

Dar negarea nu are loc  înainte de toate în ceea ce este sensul profund al conceptului de intelectual, în faptul că el problematizează existența dincolo de cercul preocupărilor sale directe. Ci are loc tocmai în ceea ce dă prima sa diferență sau identitate: în competența sa tehnică, de înaltă specializare ca mod de manifestare și de abordare a obiectelor sale de interes[13].

Noi nu știm, firește, ce gândește un om până ce nu spune/scrie/arată/se comportă. Dacă cineva crede despre sine că e Napoleon dar nimic din ceea ce face/spune/scrie/arată nu transmite această credință, atunci pentru noi acel cineva nu poate fi caracterizat drept un om care se crede Napoleon. „Intelectualul” poate, firește, să disimuleze perfect orice idee intenționată ar avea. Și atunci, firește, pentru noi el este un intelectual, fără ghilimele.

Competența profesionalăa intelectualului este terenul pe care are loc negarea sau caricaturizarea modelului de intelectual. „Intelectualul” este acela care nu are – din cauza educației sale și, poate mai ales, din cauza direcționării sale greșite spre un drum care i-a luat șansa pe care ar fi avut-o pe alt drum și pe alte drumuri –  suficiente scântei în el pentru a da ceva notabil în domeniul în care lucrează. Oricum, nu a arătat aceste scântei și, chiar dacă ajunge să creadă că e excepțional – în urma onorurilor și a lucrărilor sale și contribuțiilor sale la lucrări – în forul său interior, plin de invidie față de prezumptivi concurenți, simte că ar fi trebuit să dea ceva mai mult pentru onorurile primite. Evaluarea sa – în principiu, riguroasă, trebuie să reținem – de către ceilalți este un termometru pentru el: și aici poate începe „rinocerizarea” sa ca „intelectual”.

Dar el poate să-și re-estimeze propriul efort, propriile rezultate, propria disciplină de muncă, pentru a ajunge la rezultate mai bune. Și, desigur, asta înseamnă că el e capabil de o auto-conștientizare ce are loc pe temeiul sincerității, auto-dezvăluirii și dorinței de schimbare spre bine: cu prețul de a judeca și din puncte de vedere diferite/neasumate și cu prețul de a judeca dintr-o perspectivă anticipativă.

Am alunecat din nou spre panta modelului? Nicidecum. Cercetătorul, pe care l-am luat drept emblemă a intelectualului, chiar asta face în mod obișnuit: el își evaluează mereu efortul și rezultatele – chiar indiferent de rezultatele din aria sa de investigare, dar evident în funcție și de aceste rezultate – și, astfel, este modest; nu fals modest, el știe foarte bine ce face și ce se face în domeniul său, ci privește cu ochi critic, deci detașat, ceea ce cunoaște el; evidențiindu-și și ceea ce trebuie să cunoască, și cum; per aspera ad astra[14], dar dacă  iubește ceea ce face chiar nu i se pare greu deloc; i se pare frumos. (Și asta face și balerina și instrumentistul).

Din păcate, tot pe terenul profesional apare și „intelectualul”. El nu are tăria de caracter ce i-ar permite să se judece și să se comporte ca un cercetător. Dar nu caracterizarea psihologică și nici condițiile ce i-au determinat traiectoriile sunt aici importante. Ci manifestarea sa: ce are urmări negative și pentru el și pentru ceilalți.

Greșeli logice ale „intelectualului”

Ceea ce este uimitor în înfățișarea „intelectualului” este absoluta sa încredere în sine ca atoateștiutor. El este convins că știe, că în spatele a ce este/face/spune el se află un agregat de cunoștințe care infirmă orice atingere a ceea ce face/spune. Iar ca urmare, el dă drumul la orice crede: nici nu-i apare vreodată ideea de a privi atent ceea ce spune/face el și nici nu acceptă vreo critică; el este convins că orice critică exprimată în modul cel mai tehnic și ponderat este un atac împotriva sa: deci nu o critică a ce spune/face, ci un atac la persoană.

Este interesant că modestia cercetătorului – de a-și cenzura toate elementele cercetării, de la concepte și cuvinte la raționamente, metode, experimente, verificări – este absolut străină „intelectualului”. El nu are nici deprinderea de a se uita în dicționar atunci când scrie[15]/vorbește și nici să cerceteze bibliografia, mai ales cea mai nouă, pentru tema sa. Sigur că are câteva referințe, dar exclusiv acestea, transformate în idei fixe. Ideea la care a ajuns, și pe baza acestor referințe, este „extraordinară, absolut inedită și demnă de a fi dată publicității fără nicio corecție sau revizuire”.

 „Intelectualul” este absolut ignorant al modului colectiv de cercetare, deci de dezbatere și critică reciprocă, fiind „intransigent” față de orice obiecție sau de cea mai nevinovată observație legată de ceea ce face. Propria operă  este sfântă, inviolabilă.

„Intelectualul” nu este capabil să poarte un dialog, să respecte cerințele de evaluare rațională a argumentelor. El face, și conștient și inconștient, greșelile logice ale ignorării problemei discutate/aspectului discutat prin referința la alt aspect, altă problemă nelegate de prima. Astfel, el închide dialogul[16].

Dacă am lega acest comportament de cele două metode de dialog/de argumentare din Grecia antică, am spune că „intelectualul” refuză „perspectiva constructivă”[17] a metodei socratice, de a examina în comun o problemă, deci în care unii renunță de bună voie la propriul punct de vedere deoarece alte argumente s-au dovedit a fi mai tari, deci și le asumă tocmai pentru a merge mai departe la stabilirea adevărului. Dimpotrivă,  „intelectualul” consideră ca ar fi vorba de o luptă în care a fi învins – a renunța la propriul punct de vedere – este rău, ca în dezbaterile sofiste. 

Propriu „intelectualului” este ignorarea de bună-voie a cerințelor logicii: de a preciza condițiile și contextul definirii lucrurilor, de a distinge între adevăr și fals (cu toate nuanțele de gri dintre ele), între este și trebuie, între obiectul gândirii și gândire, de a înțelege că există criterii impersonale de gândire dincolo de interesele personale întruchipate în convingeri. „Intelectualul” este adeptul unui relativism „bine-intenționat”[18].

Studiile au arătat legătura dintre prejudecățile cognitive[19] – legate de erorile logice[20] – și deformările psihice[21]. De fapt, între ele există o determinare reciprocă.

Descrise, deși mai degrabă în studii de psihologie, ca

– inabilitatea de a-și evalua critic propria competență,

– complexul de superioritate (inclusiv superioritatea iluzorie),

– disprețul față de cei care sunt exteriori specializării proprii, și în același timp,

– convingerea că interlocutorii știu ceea ce știe și „intelectualul” (și deci poate vorbi oricât de sibilinic și incoerent, sau oricât de inadecvat la competențele auditoriului) și mai mult, că interlocutorii nu pot avea alte convingeri decât el[22]; iar această convingere nu este bazată pe plauzibilitatea celor susținute[23], și nici nu depinde de vârstă[24],

– „prejudecata oarbă” în care recunosc că prejudecățile altora le afectează judecata dar nu recunosc că propriile prejudecăți au aceeași consecință[25]

– obstinația  de a nu-și schimba opinia, ba chiar de a și-o întări tocmai confruntându-se cu contra-argumente zdrobitoare,

– ignorarea standardelor de performanță în activitatea intelectuală,

– lipsa de simț al umorului,

– iluzia propriei adâncimi explicative,

– disprețul față de cercetările și preocupările exterioare celei proprii,

– excluderea din câmpul conștiinței a cercetărilor diferite de cele ale lui asupra temei proprii,

– auto-prezentarea ditirambică și nerealistă, deși diferența dintre afilierea reală și aceea prezentată este cunoscută,

toate acestea sunt aspecte ale modului în care „intelectualul” caută să-și probeze că stima sa de sine are baze reale și că aceste baze permit chiar un nivel mai înalt al stimei sale de sine. De aceea, chiar inconștient – din moment ce trebuie să se abțină pentru a nu părea arogant și insensibil, în societatea noastră democratică – „intelectualul” se face vinovat de primele două grade de pe scara Allport (discriminarea verbală și distanțarea).

Dar cine poate să fie „intelectualul”?

Toți oamenii pot să fie intelectuali, dacă își exercită gândirea și nu sunt comozi. Dar nu toți pot fi „intelectuali”: nu pentru că prejudecăți cognitive și deformări psihice  nu se întâlnesc în toate categoriile sociale, ci pentru că a manifesta deschis, a exprima aceste prejudecăți cere o condiție aparte: aceea de a avea putere, de a putea să-și permită să spună și să facă ceea ce cred ei, indiferenți la reacțiile celorlalți.

Puterea duce la o ciudățenie: cei care au putere se cred Napoleon, deși nu sunt niciodată socotiți în funcție de această credință.

Acum reiese și răspunsul la întrebarea de la început: numai intelectualii? Toți au înclinații evidențiate de psihologie – ca, de exemplu, aceea de a uita amintirile neplăcute[26] – dar nu toți oamenii au complexul de superioritate al „intelectualului”. Acest complex însuși a fost educat, în procesul istoric de diferențiere și privilegiere a muncii intelectuale. Sunt oare capabili un frizer, un dulgher, o balerină de complexul de superioritate „intelectual”? Mai degrabă, nu: ei știu că ceea ce știu și fac sunt o parte din cunoștințele și activitățile umane, că trebuie mereu să exerseze, să judece asupra a ceea ce fac și, desigur, că proba lor cea mai necontestabilă se află în evaluarea de către ceilalți

Înainte, puteau chiar să aibă umilința celor care nu sunt intelectuali în fața acestora. Dar astăzi, odată cu revoluțiile din știință și tehnică ce schimbă, adică intelectualizează practic fiecare muncă, nu din umilință nu au ei complexe de superioritate, ci din mândria de a se ști „muncitorii intelectuali” ai prezentului. Iar un cercetător astăzi – și vezi spiritul universalist (și internaționalist, dacă se permite această accentuare) din echipele formate din cercetători din multe țări și care urmăresc ținte comune de cercetare concretă și, în același timp, de exprimare publică a poziției civice democratice față de problemele omenirii – este nu doar departe de, dar ridiculizează complexul de superioritate al „intelectualului”. Mai mult: tocmai pentru că și cercetătorul este un proletar, el este în afara practicilor „intelectuale” ale celor care au putere și își permit orice. Puterea sa este tehnică și asta cere spirit critic, modestie și acribie: și susținerea superiorității umanului, și nu a „intelectualului”.

Așadar, puterea intelectualului este diferită de aceea a „intelectualului”. Platon a răspuns demult la întrebarea după ce criteriu este diferită. Criteriul puterii este căutarea a ceea ce este drept, adică înțelepciunea de a ști să separi binele de rău, binele propriu nefiind niciodată indiferent la binele celorlalți[27].

Deci da, numai „intelectualii” fac greșelile logice amintite. Și pare că ei sunt chiar imuni la procesul de educație prin care oamenii  învață să fie intelectuali[28].

O dovadă, cumva glumeață, este greșeala logică făcută de cei care, având specialitatea X, consideră că sunt îndrituiți să își etaleze opiniile ca specialiști în domeniul Y. Gluma constă în referința conceptului acestei greșeli logice la originea antică a acestei greșeli, amintită de vechea zicală menționată de Plinius cel Bătrân: sutor, ne ultra crepidam (cizmarule, nu (îți da cu părerea) peste sandale), menționată în formularea modernă ultracrepidarianism. Adică manifestarea evident incompetentă a celor care se consideră specialiști în domenii pe care nu le stăpânesc.

Astăzi, tocmai „intelectualii” experimentează copios, și fără să fi demonstrat prin lucrări verificate de comunitățile de specialiști, auto-considerarea lor ca specialiști în…multe: cu atât mai mult cu cât promovează „interdisciplinaritatea”. Pe când non-intelectualii au capacitatea de auto-cenzurare rațională (altfel spus, modestia, bunul-simț și discernământul) celor ce trebuie să dea socoteală în fiecare zi materiei și celorlalți oameni.

Și o altă dovadă este și ceea ce s-a numit „efectul Gell-Mann” – în care specialiștii care au experimentat că probleme din specialitatea lor sunt redate incorect în media și totuși au încredere în ceea ce oferă media despre probleme în afara specializării lor[29] – și corolarul său în care presupunerea inițială a credinței lor e considerată drept fapt, apoi se generalizează consecințele bazate pe această asumpție și existente în cazuri particulare, și apoi nu se mai chestionează asumpția deoarece ar fi demonstrată de dovezi[30].  

In loc de încheiere: să ne pară rău de „intelectuali”

Lipsiți absolut de simț autocritic, „intelectualii” au și prejudecata de a fi absolut îngăduitori cu ei înșiși. Dar această trăsătură are urmări extrem de grave în colectivitățile din care fac parte.

Deoarece „intelectualii” au putere, modelul lor de auto-îngăduință, deci de abatere acceptabilă de la standardele acțiunilor, este contagios și contaminează efectuarea lucrului bine făcut[31] pe care îl așteptăm în mod firesc și de la noi și de la ceilalți și pe care se bazează rezistența societății.

Și totuși, din nou trebuie să observăm că vulnerabilitatea la contagiune  nu este aceeași la non-intelectuali și la „intelectuali”. Deoarece primii pot avea tendința de a lucra de mântuială, dar cum, în ultimă instanță, rezultatele muncii lor sunt respinse, ei trebuie să prevină asta. Pe când „intelectualii”, care lucrează mai degrabă în sfera simbolurilor[32] deci nu au criterii evidente de măsurare a eficienței a ceea ce fac, pot ajunge să accepte și, într-un fel sau altul, să internalizeze modelul de auto-îngăduință și lipsă totală de spirit autocritic.

„Intelectualilor” li se pare normal să beneficieze de rezultatele cele mai bune ale bucătarului, cizmarului, frizerului, electricianului, instalatorului și se indignează atunci când nu primesc ceea ce așteaptă de la aceștia. Și în același timp, li se pare normal să nu judece după aceleași standarde ale lucrului bine făcut un articol, o revistă, o carte, o recenzie, o muncă de redactor, o expunere, un curs, o activitate de specialitate, deci, o motivație administrativă, o consultație medicală, o supervizare inginerească, o consiliere organizatorică, o hotărâre judecătorească, o decizie politică – și chiar dacă aparține politicii agreate.

Dacă într-un exercițiu de imaginație – pompos spus, experiment mental – balerina s-ar împiedica, ar face mișcări stângace, lipsite de grație și automate, dacă instrumentiștii nu ar repeta cu lunile și ar intra într-un concert, și ei și dirijorul, fără să fi văzut vreodată partitura piesei, dacă medicul stomatolog ar distruge iremediabil pentru a lăsa loc la noi lucrări dentare, dacă arhitectul și inginerul constructor ar face o casă care s-ar dărâma, etc., „intelectualii” s-ar indigna și ar considera experimentul mental drept absurd. Dar tot lor li se pare normal și bun ca, după activitățile lor, să se adune mai degrabă un morman de gunoi informațional, de poluare informațională cu aceleași urmări maligne ca toate tipurile de poluare.

Din cele de mai sus, pare să se fi desprins ideea că, în fond, nu ar exista decât un pas între intelectuali și „intelectuali”: acela dat de cantitatea de gunoi furnizată. Dar ce asigură ca această cantitate să fie cât mai mică? Până la verificarea făcută de timp, și până la fatalismul sceptic (și bucuros) că oricum, după un număr de ani, toate producțiile intelectuale se perimă – modelul fiind știința – să nu uităm că există criterii ale spiritului științific (deci din toate articolele/cărțile despre teorii despre lucruri): spiritul critic și autocritic, transparențacercetărilor tocmai pentru a putea fi judecate colectiv de către specialiștii din domeniu și, astfel, pentru a fi fructuoase, adică pentru a genera și dorința și premisa de a continua ideile dezbătute[33]. Textele şi teoriile trebuie să fie comparate, „altfel spus, …să nu fie ‚incomensurabile”[34].  Iar criteriul de comparaţie este,  din nou, fertilitatea ofertelor ştiinţifice, rezultatele lor raţional evaluate[35].

Intelectualii au atras atenția asupra „intelectualului” demult, asupra prețiozității sale ridicole (Molière) și asupra înfățișării de „idiot solemn” (Hasek). A părut că râsul nostru atunci când îl întâlnim e suficient.

De fapt, suntem triști în fața „intelectualului”: gândindu-ne la ceea ce ar fi putut fi el și, mai ales, la ce face și ce consecințe au faptele lui.

Existența „intelectualului” e istorică – adică nu doar determinată de condiții și atmosferi istorice, ci și vremelnică – și ceea ce vrem, cred că vrem toți, este să se schimbe acele condiții și atmosferi  pentru ca intelectualii să se manifeste din plin[36]. Ceea ce înseamnă și că numărul lor va copleși pe acela al non-intelectualilor.  

Dar asta depinde de noi: adică nu doar de vigilență în fața „intelectualului”, ci și în puterea noastră de a problematiza existența.


[1] Herbert Blumer, Symbolic interactionism: Perspective and methods, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1969, pp.146-148.

[2] Vezi Ana Bazac, „Constantin Noica şi Tudor Vianu: despre înălţimea şi adâncimea ideii”, Analele Universităţii din Craiova, Seria Filosofie, nr. 24 (2/2009), pp. 5-27.

[3] Excelența, în sensul menționat de François Fédier, Le Ménon. Quatre cours, cinquante et une explications de texte, Paris, Éditions Lettrage, 2011, (1997-1998), pp. 217-220.

[4] The Hippocratic Oath – Classical Version, https://www.pbs.org/wgbh/nova/doctors/oath_classical.html.

[5] Mircea Eliade,  “Metallurgy, Magic and Alchemy”, Cahiers de Zalmoxis, 1939, pp. 3-47.

[6] „În limba greacă, masculinul ὀ ἀσκητής însemna cel ce are un meșteșug, cel care este capabil de o operă de artă. Câteodată desemnează un atlet…Heraclit spune că lumea visurilor, raportat la lumea trează, este idioată (AB, adică aceeași). Este lumea particularității pure, pe când ascetul este acela care trăiește într-o perspectivă de comunitate. Δημιουργός este artizanul, cel care face ceva pentru popor (δῆμoς)”, François Fédier, Le Ménon…, p. 224.

[7] Ana Bazac, ”Esprit de corps: Old and New Values of a Significant Social Identity”, Analele Universității din Craiova. Seria Filosofie, Nr. 36 (2/2015),pp. 179-205.

[8] Să notăm aici două idei necesare.

   Prima este aceea a specificului îndoielii carteziene față de îndoiala scepticilor antici: pe când la aceștia îndoiala avea loc în fața unor puncte de vedere contradictorii și ducea la suspendarea judecății pentru echilibru, la Descartes îndoiala e punctul de plecare al judecății și constă în prezumția că tot ce apare este doar probabil și tot ce e probabil trebuie considerat fals până la judecata ce verifică această prezumție. Este un fel de „reducere la absurd” a cunoștințelor ce stimulează curiozitatea și rațiunea.

   A doua idee este confruntarea îndoielii metodice cu relativismul și pluralismul. În urma îndoielii carteziene, rezultă cunoștințe adevărate (în intervalul spațial și temporal al judecării logice a informațiilor) deoarece toate punctele de vedere sunt considerare doar probabile – deci false – și toate sunt supuse analizei logice.Deci, îndoiala metodică nu duce la relativism cognitiv. În același timp, pluralismul poate fi rezultatul îndoielii metodice. Deoarece este posibil ca analiza să nu ajungă la certitudini, ci doar la perspective probabile care nu pot fi excluse atunci când se discută o problemă (și care sunt supuse mai departe probării). Ca urmare, pluralismul este banal, dar legitim numai cu condiția bunei-credințe,  adică a susținerii analizei logice a ambelor/tuturor punctelor de vedere concurente, fără nicio preconcepție favorizantă. Altfel, nu este vorba de pluralism ci de arbitrar. Dar ce îmi garantează buna credință ? Ce e buna credință? Intenția sinceră de a judeca corect din punct de vedere rațional/logic, ca și intenția sinceră de a a judeca critic propriile puncte de vedere, ca si intenția sinceră de a lua în seamă toate informațiile cunoscute/accesibile  (deci de a nu trece sub tăcere ceva cunoscut/cognoscibil pentru a susține propriul punct de vedere).

[9] În această descriere a conceptului de competent, am folosit sensul latin original al verbului compĕto, -ĕre, -īvi, -ītum, a se întâlni, a se potrivi, a se folosi, a fi capabil (în sensul de a putea); de unde compĕtentĭa, -ae, proporție, simetrie. Dar verbul vine de la prepoziția cŭm – cu – arătând mereu că tot ce au înțeles și formalizat în denumiri oamenii a avut loc în relațiile dintre ei, în mod colectiv, și de la verbul  pĕto, -ĕre, -īvi, -ītum, a se îndrepta spre, a ținti către. (De la acesta ultimul s-a format compĭtum, -i, răscruce, răspântie, unde  cŭm este o conjuncție ce introduce timpul (când)).

[10] În acest sens, toți oamenii sunt intelectuali, cum observa Gramsci.

[11] În istoria de început, șamanii, vracii, poeții etc. au făcut tocmai asta: au sesizat și au comunicat ceva mai mult decât evidența, căutând sensurile existenței, adică explicând – nu ne interesează aici, desigur, cum au făcut asta – cauzele profunde și consecințele și tendințele profunde ale experiențelor umane. Noi vedem, în același timp, continuitatea poziției „non-intelectualilor” vânători, agricultori etc. în demersul celor de mai sus prin dezvoltarea logicii cauză-efect (în căutarea cauzelor cauzei etc.).

[12] Arnold Van Gennep, La question d’Homère: les poèmes homeriques, l’archéologie et la poésie populaire, Paris, Mercure de France, 1909, p. 6: „Se crede cu mare convingere că savanții au nevoie mai puțin decât alții să accepte opinii și formule gata făcute. Nicidecum: ‘gândirea lor critică’ se limitează de obicei la serii restrânse de fenomene, cicluri înguste de idei. Vina constă în faptul că specializarea, inițial un simplu mijloc, a devenit treptat un scop, o ‘datorie’ pentru omul de știință. Din partea sa, publicul nu permite unui specialist să părăsească cutia pe care i-a repartizat-o pentru rezidență. Adesea specialistul nici nu vrea să o părăsească, ci se mândrește cu îngustimea orizontului”.

[13] Obiectele de interes – asupra cărora se concentrează conștiința în procesul reflectării și cunoașterii – nu sunt, deci, exclusiv temele din profesia sa.

[14] Pe căi aspre spre stele.

[15] De exemplu, cineva a ținut morțiș să formuleze în scris  „Savantul X, figură marcantă a inventicii românești”, crezând, deși i s-a spus să schimbe, că inventica ar fi un fel de inventar al invențiilor. Or, inventica este disciplina care studiază invențiile, iar X a fost mare prin invențiile făcute într-un domeniu, și nicidecum prin studiile de inventică.

   Iar altcineva s-a lăudat public nu o dată: „eu am expertiză”, crezând că asta înseamnă competență. Or, expertiza este o cercetare tehnică a unui expert, o evaluare, stabilire, prețuire tehnică.

   Iar altcineva, cu același pretenții de intelectual, a scris: „respectând principiile de morală și etică”.

[16] Vezi Ana Bazac, “’What If (There Would Be /Would Have Been)?’ The Concept of Alternative From the Physical Domain To the Historical One”, Noema, XX, 2021, pp. 41-78 (ignoratio elenchi; ignorarea argumentului; elenchus, -chi, forma romanizată a  cuvântului grec, face referire la metoda socratică a argumentului examinat critic într-un dialog. Greșeala logică ignoratio elenchi înseamnă că un interlocutor din dialog – nu respectă  metoda dialogului socratic – nu participă la dezbaterea argumentului ci, deoarece nu e în stare să accepte argumentul avansat de alți interlocutori și nici nu poate să-l respingă, aduce în discuție o cu totul altă problemă/alt argument).

[17] Hugh H. Benson, “A Note on Eristic and the Socratic Elenchus”, Journal of the History of Philosophy, 27(4), 1989, pp. 591-599.

[18] Vezi o analiză interesantă la George Boger “Eclipsing Justice—a Foundational Compromise within Philosophy of Argument”, 2009, OSSA Conference Archive. 23, https://scholar.uwindsor.ca/ossaarchive/OSSA8/papersandcommentaries/23.

[19] Deci aici este vorba exclusiv de prejudecăți logice, și nu de prejudecăți în general. Este important să nu avem față de prejudecățile logice aceeași atitudine ca față de prejudecăți în general. Acestea sunt desigur o caracteristică a omului (Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă (1960), Traducere de Gabriel Cercei şi Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin Petcana,  București, Teora, 2001, p. 212: „prejudecăţile individului sunt realitatea istorică a fiinţei sale într-o măsură mult mai mare decât judecăţile sale”), inclusiv deoarece înainte de orice cunoaștere, există o presupunere determinată de experiențe trecute sau de încrederea în cel care transmite cunoștința. Deci prejudecata are și un sens pozitiv și, oricum, ontologic. Dar sublinierea atributului (logic) al substantivului prejudecată evidențiază sensul negativ: de judecată pripită (ca verdict) în absența informațiilor suficiente și judecăților suficiente și logice.

[20] Vezi unele explicații și comentarii asupra greșelilor logice în Ana Bazac, “’What If…, și „Dacă bei, mori; dacă nu bei, mori; și atunci de ce să nu bei?” Ce înseamnă logic?, 10 ianuarie 2022, http://www.criticatac.ro/daca-bei-mori-daca-nu-bei-mori-si-atunci-de-ce-sa-nu-bei-ce-inseamna-logic/.

[21] Între multele articole legate de efectul Dunning-Kruger: Leonid Rozenblit, Frank Keil, “The misunderstood limits of folk science: an illusion of explanatory depth”, Cognitive Science, 26 (5), 2002, pp. 521-562; Gabriela Hofer, Valentina Mraulak, Sandra Grinschgl, Aljoscha C. Neubauer, “Less-Intelligent and Unaware? Accuracy and Dunning-Kruger Effects for Self-Estimates of Different Aspects of Intelligence”, Journal of Intelligence, 10(1):10, Feb. 2022.

[22] Lee Ross, David Greene, Pamela House, (May 1977). “The ‘false consensus effect’: An egocentric bias in social perception and attribution processes”, Journal of Experimental Social Psychology, 13 (3), 1977, pp. 279–301; Susan A.J. Birch and Paul Bloom, “The Curse of Knowledge in Reasoning About False Beliefs”, Psychological Science, 2007, Volume 18—Number 5, 2007, pp. 382-386.

[23] Rachel A. Ryskin and Sarah Brown-Schmidt, “Do Adults Show a Curse of Knowledge in False-Belief Reasoning? A Robust Estimate of the True Effect Size”, PLoS One, 9(3): e92406, 2014.

[24] Yoel Yinon, Avigail Mayraz & Sahaul Fox, “Age and the False-Consensus Effect”, The Journal of Social Psychology, Volume 134, issue 6, 1994, pp. 717-725.

[25] Emily Pronin, Daniel Y. Lin, D., Lee Ross, “The Bias Blind Spot: Perceptions of Bias in Self Versus Others” Personality and Social Psychology Bulletin, 28 (3), 2002, pp. 369–381.

[26] Richard Falk, Connecting Toxic Memories: Hiroshima and Nuremberg, August 12, 2022, https://www.counterpunch.org/2022/08/12/connecting-toxic-memories-hiroshima-and-nuremberg/.

[27] Platon, Gorgias, Traducere și note de Alexandru Cizek, în Platon, Opere, I, Ediție îngrijită de Petru Creția și Constantin Noica, București, Editura Științifică, 1974, de la 466e-, 470c, 472d, 473a, 475e, 478e, 479a (p. 335: rău este atunci când „cel care excelând în nedreptate reușește să nu fie admonestat”) și 479c (p. 336: „cel mei mare rău este nedreptatea și săvârșirea ei”).

[28] Pe o diplomă de licenţă eliberată de o universitate bucureşteană stă scris că, în virtutea acestei diplome, absolventul va urma să se bucure de toate „responsabilităţile, onorurile şi privilegiile”.

Dar onorurile moderne se dau numai în urma faptelor deosebite. Ca urmare, o diplomă de absolvire nu asigură onoruri, ci drepturile legate de exercitarea ocupaţiei respective conform legilor. De onoruri beneficiază individul, în urma realizărilor sale, şi nu o categorie socială sau ocupaţională: deoarece societatea are nevoie şi de brutari şi zugravi şi de ingineri şi filosofi, toate aceste ocupaţii sunt la fel de onorabile şi toate, desigur, se îndeplinesc în urma absolvirii şcolilor şi stagiilor de pregătire. Dar dacă este aşa, şi dacă, trebuie subliniat, cuvintele se folosesc pentru a transmite diferenţele specifice dintre lucruri, ce rost a mai avut specificarea „onorurilor” pe diploma respectivă? Încă o dată, în perspectivă modernă, toate ocupaţiile şi şcolile sunt onorabile, adică suscită şi permit îndeplinirea la cote înalte de calitate a activităţilor legate de acele ocupaţii. Onorabilitatea este posibilitatea deschisă ca ceva/cineva să fie onorat. Dar transpunerea în realitate a onorabilităţii – dincolo de discuţiile de principiu despre utilitatea, frumuseţea şi aprecierea socială a domeniilor, ocupaţiilor şi şcolilor – implică  recunoaşterea socială numai faţă de valoarea dovedită a individului. Arătând că nu cunosc aceste diferenţe specifice, semnatarii diplomei au indicat că, pur şi simplu, nu au proprietatea cuvintelor.

   În ceea ce priveşte privilegiile, el nu poate fi folosit „în locul” drepturilor: nu numai pentru că privilegiile semnalizează un fenomen anacronic şi răsturnat şi moral şi politic de revoluţiile moderne, dar pentru că ele semnifică încălcări ale poziţionărilor egale ale oamenilor, încălcări ale drepturilor moderne. Dacă, prin absurd, în societatea noastră modernă „privilegiul” ar înlocui „dreptul”, cum toţi au drepturile de cetăţean, toţi s-ar bucura şi de aceleaşi privilegii. Dar, deoarece, şi etimologic, privilegiul este, simplificând, o abatere de la dreptul egal, o inegalitate în considerarea oamenilor (deci unii au şi alţii n-au privilegii), privilegiul nu este acelaşi lucru cu dreptul: deci, pe de o parte, oamenii au aceleaşi privilegii (ale ocupaţiei X, ale ocupaţiei Y…), iar pe de altă parte, având privilegii, ei trebuie să le aibă faţă de alţii care nu le au. Dar cine sunt aceştia?   Iată că termenul de „privilegii” din diploma respectivă nu denotă decât neclaritatea din limba, deci din gândirea, semnatarilor documentului. Este evident că ei nu au proprietatea cuvintelor.

[29] Michael Crichton, Why Speculate?, 2002, in Be wary of the media…., WhySpeculate murray gelmman ef. pdf.

[30] Howard Wetsman, A New Corollary to the Gell-Mann Amnesia Effect, Oct. 13, 2018, https://medium.com/@addictiondocMD/a-new-corollary-to-the-gell-mann-amnesia-effect-3578a37ed3e9.

[31] Este conceptul muncii bune (în original), al lui Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut (1955), Traducere de Ihor Lemnij, București, Editura politică, 1976.

[32] La lucrătorii din ocupațiile unde rezultatele sunt vizibile imediat, intensitatea muncii (inclusiv sub aspectul prelungirii timpului de muncă) se concretizează în disfuncții ale organismului, inclusiv ale sistemului nervos, până la epuizarea completă, ceea ce s-a numit burn out (Byung-Chul Han, The Burnout Society (2010), Translated by Erik Butler, Stanford U.P, 2015).  Problema este că cei mai mulți din aceste ocupații nu pot să schimbe radical intensitatea muncii, indiferent dacă schimbă angajatorul, deoarece peste tot este vorba de „contracte precare, incertitudinile locului de muncă și ale asigurării locuinței”; de aceea regimul muncii suplimentare, depășirea orelor de program, au fost socotite necesare de către acești lucrători, fiind desigur un chilipir pentru angajatori și reflectând oferta de forță de muncă mai mare decât locurile de muncă, deci șomajul, deci concurența dintre lucrători; faptul că astăzi există și tendința – atenție, a celor de generația Z, adică până la 24 de ani – de a „demisiona liniștit” (WTF is quiet quitting (and why is Gen Z doing it)? August 9, 2022, https://www.worklife.news/culture/quiet-quitting/), adică de a face exclusiv ce este cerut de fișa postului și nici un minut „peste ora 17” sau nicio sarcină în plus, nu schimbă lucrurile. Deoarece raporturile dintre capital și forța de muncă nu sunt numai o chestiune de generații, ci de constrângere a forței de muncă lipsite de mijloace de existență. De aceea, indiferent de demisii și de faptul că locurile de muncă se schimbă ca urmare a modernizării tehnologice și informaționale – deci de faptul că oamenii oricum își vor schimba locurile de muncă, și de faptul că oamenii caută locuri de muncă mai bine salarizate și cu perspective – există și problema constrângerii forței de muncă și problema disciplinei muncii, adică a îndeplinirii corecte a sarcinilor aferente unui loc de muncă.

Nu toate tipurile de munci se pretează la „la reducerea productivității, neprezentarea la întâlniri și retragerea de la proiectele echipei, la sosirea târziu și plecarea devreme” (‘Quiet quitting’: how should HR manage it?, 8 August 2022, https://www.peoplemanagement.co.uk/article/1795213/quiet-quitting-hr-manage-it). De aceea, „demisia liniștită” nu poate avea loc acolo unde respectarea programului de lucru este esențială și nici acolo unde conlucrarea este esențială și evidențierea practic imediată a corectitudinii și competenței în îndeplinirea sarcinilor corectează, în principiu, derularea muncii.

   Dacă „demisia liniștită”sau pur și simplu demisia pentru a avea un loc de muncă cu un salariu mai bun și perspective de avansare nu sunt același lucru, ele reflectă în același fel  constrângerea forței de muncă. Deoarece dacă economiștilor care se ocupă de contabilitate și audit li se dau sarcini care nu pot fi îndeplinite în cele 8 ore de muncă legale și plătite și, pentru a face față, adică pentru a-și păstra locul de muncă, ei sunt siliți să facă ore suplimentare – „neplătite, firește, din moment ce se rezolvă sarcini curente” – este clar că echilibrul muncă-viață le este grav perturbat și că ei sunt constrânși să intre în acest regim.

   În această notă, am vrut să subliniez că „intelectualii” sunt mai degrabă aceia care nu au sarcini care să ceară prezența în timp și calitativă în munca lor: nu li se cere să fie reponsabili, deoarece nici angajatorii lor nu sunt, iar „libertatea” pe care și-o iau este considerată de ei drept condiția creativității.

[33] Un material (în text, o discuție) „în care învingi dar care nu te ajută să-ţi schimbi sau să-ţi clarifici gândurile câtuşi de puţin” – sau să  ai „sentimentul că nu au învăţat din discuţie nimic ce să nu fi ştiut dinainte” – „trebuie să fie considerată o pierdere absolută. Chiar pentru acest motiv nici o schimbare a opiniei cuiva nu trebuie să aibă loc pe ascuns, ci ea trebuie arătată iar consecinţele cercetate”, Karl R. Popper, „Mitul contextului” (1965, 1976), în Karl R. Popper, Mitul contextului. În apărarea  ştiinţei şi raţionalităţii, Traducere din limba engleză de Florin Lobonţ şi Claudiu Mesaroş, Bucureşti, Editura Trei, 1998, p. 68; citatul din paranteză, p. 70.

[34] Ibidem, p. 81.

[35] Dacă sunt acceptabile, sau nu, „consecinţele logice” ale premiselor etalate în text, vezi şi Popper, ibidem, p. 89.

[36] Immanuel Kant, Ce înseamnă a se orienta în gândire? (1786), în Kant, Ideea critică şi perspectivele filosofiei moderne. Kant prin el însuşi, ediţie, traducere şi note de Alexandru Boboc şi Liviu Stroia, Bucureşti, Paideia 2000, p. 61: „libertatea de gândire înseamnă şi: a nu aservi raţiunea nici unor alte legi decât celor pe care şi le dă ea însăşi, opusul ei fiind maxima unei întrebuinţări lipsite de lege a raţiunii…maxima independenţei raţiunii de nevoia  proprie ei (renunţarea la credinţa de raţiune) se numeşte acum necredinţă”.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.