Despre forțele de ordine

Lozinca strigată în piața universității ‚românia-stat polițienesc’ e minunată; e, in același timp, tautologică – orice stat contemporan e polițienesc. Acest text pleacă de la această observație și propune spre dezbatere următoarea chestiune: ce ne facem cu poliția? Există în imaginarul politic al gândirii asa-zis ‚de stânga’ din România o sărăcie a reflecțiilor și discuțiilor concrete pe marginea problemei forțelor de ordine din stat. Pe de o parte se deplânge violența excesivă și abuzivă îndreptată împotriva protestatarilor, pe de altă parte există încă voci care susțin legitimitatea și necesitatea unor structuri care să asigure ordinea și securitatea, atâta vreme cât se înscriu în limitele legii. Acest text propune o idee ceva mai radicală: poliția nu poate și nu trebuie să fie reformată pentru că face parte din modurile principale prin care statul își exercită autoritatea. Poliția trebuie înlocuită cu altceva, trebuie să ne gândim dincolo de forma actuală a poliției, trebuie să ne imaginăm soluții la problemele sociale în care forțe represive de păstrarea a ordinii să nu își mai găsească locul. Și asta nu doar accidental sau ca efect al unui control strict asupra poliției, ci ca principiu social și ideologic.

Am asistat la multe discuții de la începutul acestui an despre violența jandarmilor, despre abuzuri, încălcări sau îngrădiri de drepturi la manifestații, apoi despre urmăriri, infiltrări, spionări și tot așa. Dar parcă de cele mai multe ori discuțiile se mărgineau la a critica abuzurile și implicit, la a vedea violența forțelor de ordine ca pe o situație excepțională, care într-un stat cu adevărat democratic, nu ca statul polițienesc numit România, nu s-ar întâmpla. Și apoi au mai intervenit și comparațiile dintre poliția din București și forțele din provincie (de obicei din Cluj), care indicau faptul că datorită unor presupuse mize sociale și politice mai mari în capitală, poliția își permite să fie mai brutală acolo. Și cel mai grav, se mai aud din când în când voci care spun că dacă jandarmii sunt blânzi cu noi la proteste, ar trebui aplaudați.

Aceste argumente presupun că în condiții normale, în care toate instituțiile statului functionează respectând legea, forțele de ordine îndeplinesc un rol benign, și noi ar trebui sa fim recunoscători pentru treaba bună pe care o fac. Că unii jandarmi mai bat sau că alți securiști se mai infiltrează – asta se datorează ori vreunui exces de zel sau ticăloșie din partea anumitor indivizi, ori vreunor manevre politice, sau în general venite ‚de sus’. Dar în general poliția e ok. Dacă protestatarii/ele stau cuminți în locul desemnat, dacă demonstrația e legală și nimeni nu sare gardul, polițiștii sunt în general de treabă. Și la urma urmei, de ce să nu recunoaștem, sunt și ei oameni, nu?

Iluzia pe care un astfel de argument o produce este aceea a unei instituții statale care e însărcinată cu păstrarea binelui public. Doar, nu-i așa, când nu bat protestatari/ele, polițiștii sunt ocupați cu prinderea infractorilor, și în general cu corectarea relelor din societate. Așa se face că există un soi de dilemă în rândurile activistelor și activiștilor de stânga, o dilemă care poate fi ilustrată foarte simplu prin contrastarea a două tipuri de proteste și relația lor cu forțele de ordine: în unele proteste acuzăm prezența poliției, în altele ne bucurăm de ea și de protecția pe care ne-o oferă. (Această concluzie se bazează în principal pe experiența directă a autorului, cât și pe cele auzite de la alții.) Bineînțeles că lucrurile nu stau mereu chiar așa de alb-negru, dar în general avem o poziție ambiguă față de prezența poliției la proteste și în viața de zi cu zi.

Un contra-argument la această afirmație ar putea fi acela că atitudinea față de forțele de ordine este strategică (sau contextuală): atunci când demonstrația are nevoie de protecție (împotriva, să spunem, extremiștilor ortodocși), atunci poliția este binevenită; iar atunci când poliția bruschează pe cei și cele care protestează pașnic, normal că strâmbăm din nas. Ceea ce acest text încearcă să facă este exact să pună sub semnul întrebării acest argument contextual și să deschidă o discuție care să contribuie la dezbaterea asupra genului de alianțe pe care ‚stânga’ româneasca le face. Cu alte cuvinte, oare nu pierdem mai mult decat câștigăm prin încrederea dată aparatului represiv al statului?

Argumentul acestui text este că această poziție ambiguă provine din felul în care poliția (și jandarmeria) e situată în setul de relații sociale, politice și economice care constituie ceea ce numim Statul. Pe scurt, poliția se află la intersecția a două logici: o logică sistemică a securității statului, și o logică cotidiană a nevoii cetățenilor de protecție, stabilitate și ordine. Prima logică e cea a controlului populației, a păstrării suveranității pe un anumit teritoriu, și mai ales a păstrării monopolului asupra violenței. Cea de-a doua logică are de-a face cu un anumit set de idei și norme sociale care au o bază clară materială și care sunt difuzate în rândul populației. Cele două logici nu sunt neaparat mecanisme distincte, dar sunt două moduri care pot fi separate analitic pentru o mai bună înțelegere a rolului poliției într-un stat.

Funcția statului de a păstra monopolul asupra violenței într-un anumit teritoriu în care își exercită suveranitatea este esențială pentru modul în care gândim poliția. Monopolul asupra violenței este necesar pentru a asigura stabilitatea populației unui stat. Dacă fiecare cetățean ar avea dreptul la exercitarea nelimitată și nesancționată a violenței, oamenii s-ar ucide unii pe alții în goana după resurse, într-un perpetuu război civil. Așadar, Leviathanul suveran apare ca o soluție la problema violenței, pe care o rezolvă instaurând un monopol: doar instituțiile statului au acces la tehnologia, infrastructura, legitimitatea, legalitatea și capitalul necesare utilizării violenței extreme. Acest monopol are bineînteles o funcție dublă: pe de o parte menține pacea internă, evitând conflictele sângeroase dintre indivizi, iar pe de altă parte oferă protecție din partea oricărei amenințări externe. In numele îndeplinirii acestor două funcții, statul beneficiază de dreptul la a folosi violența în scopul binelui public: poliția pentru păstrarea ordinii între indivizi și pentru sancționarea și prevenirea crimelor, și armata pentru protecția suveranității și a integrității statale.

(Aici s-ar putea obiecta că din ce în ce mai mult în capitalismul târziu, statul delegă din monopolul asupra violenței unor actori privați, și că asta în sine constituie o problemă. Desigur, dar această discuție nu poate fi scopul textului de față. Pe de altă parte, în România, acest fenomen este deocamdată destul de limitat. Poliția și jandarmii sunt încă agenți ai statului.)

(Argumentele de mai sus sunt extrase din așa-zisa tradiție realistă asupra statului, o viziune care a devenit predominantă în secolul XX. Rădăcinile acestei tradiții se regăsesc în principal la Hobbes, Max Weber, Carl Schmitt și Hans Morgenthau. Pentru discuții mai ample asupra legăturilor dintre gândirea realistă și stat a se vedea Williams, 2005.)

Cuvântul cheie în toată această discuție aridă este securitatea. Prin accesul nelimitat și legitim la violență, statul îndeplinește funcția de securitate. Poliția nu trebuie văzută ca fiind independentă de această funcție. Securitatea funcționează conform logicii de amenințare-răspuns. Cu cât amenințarea e mai mare, cu atât răspunsul va fi mai vehement (Buzan et.al., 2008). Miza e întotdeauna păstrarea suveranității Leviathanului, și prin asta, garantarea păcii și ordinii publice. Pentru această miză statul e gata să meargă cât de departe trebuie: de la abuzuri și incălcări de drepturi, la instaurarea stării de urgență și declarații de război.[1] Desigur că lucrurile se complică atunci când acceptăm că statul nu e un monolit sau o instituție așezată deasupra societății, ci o relație socială, un ansamblu de alianțe materiale și discursive ce dețin hegemonia. (Din nou, acest argument se bazează pe o tradiție asupra statului care pornește de la Gramsci și care continuă cu Poulantzas, Laclau si Mouffe (1985), Jessop (2008), Bastiaan van Apeldoorn (2000) și altii. A se vedea și Robinson, 2004) Din acest motiv, poliția va acționa mereu împotriva anumitor grupuri, pentru a stabili o anumită ordine socială, un anumit status quo. Dar acest argument nu face decat sa intareasca legatura dintre stat si politie. Poliția este coloana vertebrală a statului, acesta nu poate exista fără a avea la îndemână forțe cu care să reprime pozițiile și acțiunile anatagonistice. A acuza statul că folosește represiunea poliției pentru garantarea structurilor economice, politice și sociale actuale nu e nimic altceva decât a afirma ceea ce e evident: ce altceva ar putea sistemul hegemonic să facă cu cele și cei care îl contestă? Să îi invite la Palat la o cafea? Din aceste motive represiunea poliției nu e contextuală ci sistemică. Tot din aceste motive, orice alianță cu forțele de ordine nu poate duce decât la susținerea implicită a statului și a sistemului dominant.

Dar a pune brutalitatea poliției pe seama inegalităților produse de statul capitalist, de exemplu, sau pe seama nevoii liberalismului târziu de a elibera piețele în același timp cu disciplinarea și controlul forței de muncă, nu rezolvă în întregime chestiunea. E demn de amintit că un aparat polițienesc represiv nu e o caracteristică exclusivă a statelor capitaliste. Mai e ceva la mijloc, ceea ce în acest text se consideră a fi cea de-a doua logică a poliției: difuzarea în rândul populației a unui set de idei și viziuni asupra lumii în care domină conceptul de ordine și nevoia de siguranță. Poliția nu e numai legală, ea este și legitimă. Această legitimitate derivă din structuri ale imaginarului public în care o viață bună e una tihnită și lipsită de riscuri. Aversiunea față de larmă și balamuc poate fi eventual pusă pe seama unei sensibilități mic-burgheze, dar nu poate fi trecută cu vederea în toată această discuție. Cu riscul unei generalizări grosolane, se poate afirmă că aproape toți ne dorim să ne simtim protejați și protejate, să știm că persoanele și lucrurile la care ținem sunt în siguranță, să știm că cineva stă de strajă și putem dormi liniștiti. Asta nu-i cu nimic rău. Ce e rau e modul în care aceste dorințe sunt proiectate asupra unei instituții de stat precum poliția.

Ceea ce e la fel de rău și de însemnat e felul în care dorința legitimă de siguranță se transformă în frica față de anumite grupuri sociale de care ne simțim amenințați și amenințate, frică ce la rândul ei se transformă în violență reactivă față de aceste grupuri. (Despre frică și securitate, a se vedea în principal Huysmans, 1998) Această transformare nu e numai efectul politicilor de stat, ci reflectă mecanisme care merg ceva mai adânc în imaginarul social.[2] Astfel, în cazurile în care poliția își pierde legitimitatea pot să apară erupții autoritariste precum fenomenul vigilantismului. Chiar în zilele în care e scris acest text, pe ulițele unor sate din Ungaria patrulează brigăzi de extremiști de dreapta care se simt amenințati de ‚teroarea țigăneasca’, și care se înarmează și poartă uniforme negre pentru a se auto-apăra de această amenințare.[3] Toate acestea în condițiile unei percepții ale absenței sau impotenței forțelor de ordine. Pe de altă parte, acest imaginar social se reflectă și în practica polițiștilor. Argumentul pomenit mai sus care pune violența represivă pe seama a câtorva polițiști deviați nu e în esență greșit, doar că e limitat. Ca membri ai societății, polițiștii nu pot fi desprinși de metehnele ideilor și stereotipurilor predominante în acea societate. Polițistul nu-l hărțuiește pe cerșetor fiindcă s-a trezit cu fața la cearșaf și are o zi proastă, ci pentru că un astfel de comportament e legitimat de o serie de stereotipuri și valori care fac parte din normativitatea socială pe care el, polițistul, se simte dator să o respecte. (O ilustrație specifică a acestui argument se poate găsi aici  ) Ca orice slogan anarhist, simplu dar percutant, celebrul ACAB surprinde perfect natura polițiștilor. Nu poate exista încredere în poliție, fiecare soldat are in cap ideea că e deasupra legii, și totodată că ceea ce face e în binele public, în special al victimelor violenței sale.

Aici intervine totodată o altă problemă pe care acest text nu o mai poate ridica decât pe scurt: anume, argumentul folosit de atâtea ori de forțele de ordine că știu ce e mai bine pentru noi. Cu un ton paternalist, polițistii ne îndeamnă protecționist să facem ce zic ei, pentru că ei ne vor doar binele. Chiar și când ne bat, e tot un act paternalist de corecție, că doar bătaia e ruptă din rai. Probabil că îi și doare mai tare decât pe noi. In fine, acest paternalism e semnul aceleiași nevoi de protecție pe care o avem și pe care o proiectăm, în lipsa unei alternative, asupra băieților în albastru, și de care ei profită la nesfârșit.

Așadar, despărțirea de represiunea poliției nu se poate face doar prin reformarea statului și prin legarea polițiștilor cu legi stricte. Nu se poate face nici prin încercări de genul ‚poliția comunitară’, sau printr-o așa-zisă deschidere a poliției spre nevoile comunității. Ideea insăși de poliție ar trebui eliminată de pretutindeni, inclusiv din capul nostru.

Drept concluzie, se poate arunca mănușa cui e dispus(ă) la această dezbatere prin câteva întrebari de genul: Cum ne putem reconsidera nevoia de securitate și încrederea că poliția va satisface această nevoie? Putem gândi soluții la această nevoie care să nu conțină mecanismele de violență și represiune cu care operează poliția și patrulele de vigilanți? Ce alternative ar putea aduce gândirea ‚de stânga’ la supremația conservatoare a conceptului de ‚forțe de ordine’? Putem gândi societatea ca o comunitate de oameni care nu au nevoie să fie disciplinați ca să trăiască in tihnă? Putem găsi soluții practice si ne-autoritare la nevoia de protecție a comunităților noastre? Ne putem organiza propriile mecanisme de securitate?

De îndată ce ne punem aceste întrebări, vom vedea că răspunsurile nu vin ușor. Tentația autoritarianismului nu e ușor de rezistat. Si totuși sunt exemple de comunități care și-au pus aceste probleme, de exemplu, grupurile de Autonomi din Germania, sau Zapatistas in Mexic. Miza fundamentală e cea a unei imaginații politice ‚de stânga’ în care aceste probleme să poată fi dezbătute și pe cât posibil, rezolvate.

Să ne amintim că totuși, istoric vorbind, potera nu are un bun renume.

 Referințe

 Apeldoorn, Bastiaan van. 2000. ‘Transnational Class Agency and European Governance: The Case of the European Round Table of Industrialists’, New Political Economy, vol. 5, No. 2., 2000

Buzan, Barry. 1998. Security: A New Framework for Analysis. Boulder, Colo: L. Rienner.

Huysmans, Jef. 1998. ‘Security! What Do You Mean?’ European Journal of International Relations 4 (2) (June 1): 226–255.

Friedman, Jonathan (ed.) 2003. Globalization, the State, and Violence. Walnut Creek, CA: AltaMira Press.

Jessop, Bob. 2008. State Power: A Strategic-Relational Approach. Cambridge: Polity.

Laclau, Ernesto, and Chantal Mouffe. 1992. Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics. London: Verso.

Robinson, William I. 2004. A Theory of Global Capitalism: Production, Class, and State in a Transnational World. Themes in Global Social Change. Baltimore: Johns Hopkins University Press.

Williams, Michael C. 2005. The Realist Tradition and the Limits of International Relations. Cambridge Studies in International Relations 100. Cambridge: Cambridge University Press.


[1] Legăturile dintre securitate și excepționalitate fac parte dintr-o disciplină academică de sine stătătoare, care își propune să studieze în mod critic securitatea. Acest domeniu ar fi singurul din care autorul și-ar permite să citeze și să argumenteze cu condescendența unui așa-zis „expert”, întrucât se întâmplă a-l studia de câțiva ani 🙂

[2] Autorul recunoaște că e pe teren mlăștinos aici, întrucât astfel de afirmații de psihologie socială necesită dovezi mai ample decât poate el da. Pe de altă parte, ar merita subliniate o serie de studii asupra violenței, incluzând munca unor oameni gen Adorno, Milgram, Arendt, Rene Girard și chiar Agamben, care deschid calea către înțelegerea violenței colective ca o culminare a stereotipurilor, discriminărilor și prejudecăților cu care operează indivizii în viața de zi cu zi. (A se vedea și Friedman, 2003) Această violență nu are nevoie decât de un țap ispășitor pentru a erupe. In zilele noastre, acești țapi ispășitori sunt ”țiganii”, câteodată ungurii, alteori imigranții.

[3] Fenomenul patrulelor de extremă dreapta din Ungaria durează de mai mulți ani. Escaladările cele mai violente au avut loc anul trecut în Gyöngyöspata și in august anul acesta în Devecser. Se pot citi mai multe despre ultimele incidente aici http://thecontrarianhungarian.wordpress.com/2012/08/08/we-attacked-the-gypsies-and-we-are-proud-of-it-extreme-right-demonstration-gets-violent-in-devecser-hungary/

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.