Criza stângii

meleghAcesta este textul conferinţei CriticAtac susţinute la Bucureşti, pe data de 18 aprilie, de dr. Attila Melegh, cercetător principal la Institutul de Studii Demografice din Budapesta şi profesor asociat la Universitatea Corvinus

 

Dacă privim scena est-europeană şi ne întrebăm ce stângă organizată autentică mai avem (nu cea liberală, cinică şi oportunistă) imaginea pe care ne-o facem e una foarte proastă. Printr-o stângă autentică înţeleg o critică deschisă şi sistematică a capitalului: companii, tehnologii şi structuri instituţionale înrudite care organizează şi regulează reproducerea economică şi socială prin exploatarea intensă, mondială şi concurenţială a resurselor, pieţelor de consumatori şi a muncitorilor. O stângă reală care să atace deschis un sistem căruia îi pasă extrem de puţin de alocarea veniturilor, bunurilor şi serviciilor către grupurile marginale sau către masele de oameni care trăiesc în ziua de azi sau care vor trăi în viitor. O stângă care să se constituie în opoziţie cu un sistem în care mari mase de oameni sunt lăsate să agonizeze cu drepturile lor umane şi politice cu tot.

Situaţia socială e de-a dreptul dramatică: toată lumea se luptă pentru resursele rămase, folosindu-se pentru aceasta de false resurse simbolice şi pretinşi inamici – cum sunt veşnicele discuţii despre cine e român, ungur, alb, ţigan, ortodox sau cine mai ştie ce. Există nişte clase “inactive” imense (20 – 40%) formate din oameni care stau acasă – milioane de români, unguri, moldoveni, bulgari şi albanezi ce formează un uriaş trup domestic şi lipsit de chip, de servitori rurali şi industriali nu doar în Europa, ci şi în Israel, America, Canada, statele din Golf şi chiar în Africa de Sud. Ucraina are peste 6 milioane de cetăţeni care locuiesc în afara graniţelor ţării. Doar România pierde peste 10 oameni dintr-o mie în fiecare an (în jur de 200.000 pe an). După cum ne-o arată Borocz, în ceea ce priveşte dependenţa lor de banii trimişi de emigranţi în ţară (procentul acestora din PIB), statele est-europene au întrecut acum Filipinele, stat care şi-a făcut o politică din a-şi expedia cetăţenii la muncă în strănătate (Borocz 2012). Albania a trecut pe locul doi la acest capitol, pierzând prima poziţie în favoarea Tadjikistanului. Societăţile din estul Europei şi-au pierdut avântul şi nu mai există nicio stângă autentică capabilă să propună idei care ar putea galvaniza energiile în vederea unor relaţii sociale mai umane. Nu mă înţelegeţi greşit, aceste relaţii nu înseamnă un comportament frumos. Nici pe departe! Mă refer la un sistem progresist şi dinamic, bazat pe relaţii complexe de proprietate, muncă, etc., care mai mult ca sigur că nu se va naşte fără nişte conflicte dramatice.

În privinţa situaţiei actuale din Europa de Est, iată câteva scurte concluzii. Deşi tematica şi ideile stângii sunt prezente pe scena politică, stânga politică este în criză sau a căzut pradă unui  somn  vrăjit, asemănător “frumoasei din pădurea adormită”. Nu avem o stângă organizată pentru că ideile şi tipul ei de critică au fost oferite pe tavă dreptei şi extremei drepte. Trebuie să ni le reînsuşim sau, mai bine zis, să le reformulăm, astfel încât să-şi piardă valenţele fascistoide pe care le căpătaseră în reprezentarea politică a dreptei. Oportunităţi există deja (dacă nu le vom rata ca de fiecare dată) şi elanul o să apară şi el pe parcurs. Hegemonia discursivă a apologiei liberale s-a prăbuşit deja într-o oarecare măsură, ceea ce, dacă am reuşi să punem stavilă cât mai repede valului naţionliasto-fascistoido-conservator, ar putea reprezenta o mare ocazie pentru noi.

Dar haideţi să analizăm această criză a stângii est-europene ceva mai în detaliu. Intrebarea este ce putem afla despre această criză a noastră comparând Europa de Est cu America Latină. O excelentă ocazie o reprezintă compararea contextului şi politicilor unor evenimente oarecum asemănătoare produse de aplicarea aceloraşi politici economice neoliberale în anii 1989-1990. Sfârştiul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 reprezintă victoria cvasi-absolută a neoliberalismului. Analiza comparativă a acestei perioade ne poate oferi indicii preţioase care să ne ajute să înţelegem diversele dinamici locale.

Ca evenimente, am ales aşa-numitele revolte “Caracazo” (lovitura de la Caracas), din 27 februarie, şi aşa-zisa blocadă a taxmetriştilor de la Budapesta, produsă între 25 şi 27 octombrie 1990. Atât în Venezuela cât şi în Ungaria a avut loc o creştere dramatică a preţului benzinei, iar guvernele au optat pentru liberalizarea preţurilor, privatizare şi deschiderea pieţelor, după o perioadă de control al statului asupra economiei (în cazul Venezuelei, acesta dura din 1958). Ambele ţări erau apropiate ca PIB per cap de locuitor. De fapt, Ungaria începea să ajungă din urmă Venezuela în privinţa venitului mediu.

 

Untitled-crop

Figura 1. PIB pe cap de locuitor (Gheary Khamis, 1990, USD), comparaţie între Ungaria şi Venezuela 1950-2010. Sursa: banca de date Maddison

Atât Venezuela cât şi Ungaria erau extrem de îndatorate la nivel internaţional, fiind pe punctul de a intra în incapacitate de plată. De fapt, Venezuela chiar a suspendat pentru un timp plăţile. În ambele ţări, evenimentele supuse analizei au avut un caracter de şoc şi au fost spontane. Dar între dramaturgia şi politica lor au existat diferenţe ca de la cer la pământ.[1]

Există un contrast pronunţat între cele două serii de evenimente. La Caracas, oamenii au început să protesteze pentru că patronii firmelor de autobuze au scumpit preţul biletelor, aşa că au ieşit în stradă, ajungând chiar să ardă câteva autobuze când unii dintre călătorii mai săraci au fost aruncaţi afară din acestea de gorilele companiei. Manifestanţii au jefuit casele din cartierele bogate, luând cu ei alimente şi alte bunuri. Guvernul lui Perez a instituit starea de necesitate şi a început să tragă în populaţie. Soldaţii au împuşcat cel puţin 400 de persoane, dar numărul morţilor ar putea ajunge la 2000. 400 e deja o cifră uriaşă. Chavez a scăpat de dilema morală de a ordona soldaţilor să tragă numai pentru că era bolnav. Politicile neoliberale nu au fost schimbate (au fost făcute doar unele schimbări mărunte, cosmetizante, care au mai încetinit întrucâtva ritmul privatizărilor), iar în 1992 a avut loc lovitura de stat a lui Chavez – aceste două evenimente au condus la aşa-numita revoluţie bolivariană din 1998, susţinută de diverse grupuri de stânga. Acum, Chavez e mort, dar se pare că mişcarea spre stânga n-a dispărut. Oamenii apără cu glas tare tipul de “socialism” pe care l-au trăit. Ca să vă daţi seama de asta, e suficient să vă uitaţi la reportajele de după moartea lui Chavez, care s-a aflat la putere timp de 10 ani. Oamenii n-au nicio problemă în a recunoaşte că apără sistemul pentru că au avut anumite beneficii de pe urma lui. Maduro de-abia a ajuns la putere cu o majoritate restrânsă, dar tot o majoritate. Proprietarii plantaţiilor de cacao se plâng de rezultatul alegerilor, fiind susţinuţi de un politican emigrat din Europa de Est. Iată, aici, o problemă, dat fiind că trebuie să răspundem la întrebarea de ce mulţi emigranţi din Europa de Est au jucat un rol tragic în istoria Americii Latine, spre exemplu, sau a Statelor Unite s.a.m.d. Adeseori, ei par să reprezinte elita, sunt anticomunişti sau pur şi simplu iau parte la activităţi teroriste. Chiar şi latino-americanii de stânga au devenit naţionalişti ultra anticomunişti după ce-au petrecut o bucată de vreme aici [în Europa de Est – n.tr], ca Flores Rozsa, care a luptat alături de croaţi în războiul din Iugoslavia, care a sprijinit Jobbik şi, odată ajuns în Bolivia pentru a lupta împotriva lui Evo Morales, a fost împuşcat de trupele speciale boliviene. Întotdeauna sunt neliniştit când est-europenii îşi dezvăluie perspectiva asupra situaţiei politice mondiale. Avem o adevărată înclinaţie pentru poziţii politice cum nu se poate mai neinspirate.

În 1990, la Budapesta, oraşul a fost blocat spontan de către taximetrişti. Întreaga manifestare a fost extrem de paşnică şi până şi poliţia a spus că n-ar fi folosit forţa nici măcar dacă ar fi primit ordin s-o facă. Şi totuşi, guvernul conservator al lui Antall luase în calcul astfel de măsuri dacă ar fi considerat că ordinea constituţională era pusă în pericol. Fără să ia explicit partea taximetriştilor, preşedintele, un politician non-conservator, a intervenit în favoarea găsirii unei soluţii paşnice. Materialele video arată că a existat o largă solidaritate, dar şi o opoziţie deschisă faţă de mişcarea taximetriştilor, aceştia fiind consideraţi reprezentanţi ai clasei antreprenoriale, nu ai proletarilor. Ei erau simbolul tuturor acelora care, cu puţin înainte şi după prăbuşirea socialismului de stat, începuseră să caute noi surse de venit. În 1990, ţara pierdea deja locuri de muncă într-un ritm accelerat. În doi ani de zile, Ungaria a pierdut peste un milion de locuri de muncă. Din ce în ce mai mulţi oameni priveau taximetria ca pe o soluţie. Creşterea preţului benzinei a venit în tot acest proces de tranziţie ca parte a unor politici generale de liberalizare legate de unele porbleme ale furnizării din URSS şi de pregătirile pentru primul Război din Golf. Dar, spre deosebire de Venezuela (şi majoritatea ţărilor latino-americane), în Ungaria a existat un conses privind menţinerea politicilor de liberalizare. Susţinătorii guvernului scandau că “nu vor Balcanii”, adică lipsa de ordine, nivelul scăzut de civilizaţie, dar, bineînţeles, nici “America Latină”, pe care o considerau mult sub pretinsul lor statut “european”. Opoziţia, din rândul cărora făcea parte, fireşte, şi Viktor Orban, şi-a limitat criticile la discursul mincinos al guvernului şi la incapacitatea sa de a explica măsurile populaţiei. Pretenţia unora, potrivit căreia partidul de opoziţie Democraţii Liberi ar fi fost cel care a organizat blocada este total irelevantă, atâta timp cât, până la desfiinţarea sa (în 2009), acesta a fost un susţinător constant al tuturor politicilor de liberalizare. Socialiştii n-au pus nici ei la îndoială nevoia de liberalizare. Potrivit grupurilor din opoziţie de la vremea respectivă, populaţia ar fi înţeles necesitatea măsurilor dure dacă le-ar fi fost explicată corespunzător. Oricum, la şedinţele de guvern, chestiunea şocului pe care acestea l-ar fi reprezentat pentru populaţie n-a fost cu siguranţă luată în considerare (vezi: http://atlatszo.hu/wp-content/uploads/2011/07/jkv901026.pdf) . Toată lumea era în favoarea liberalizării economice şi nu exista nicio grupare politică care să se opună acestei politici promovate de diverşi actori internaţionali, printre care FMI-ul şi ţările Uniunii. Au existat doar câteva chemări disparate la grevă generală. Până şi taximetriştii s-au comportat ca un grup de presiune cu un singur subiect pe agendă. Revelator în materialul video pe care l-am citat este că reprezentantul aşa-zisului Consiliu al Muncitorilor nu şi-a dat seama unde să stea. Ceea ce e emblematic: un reprezentant al unui consiliu muncitoresc habar n-are unde să se poziţioneze între liberalizarea economică şi manifestanţi, în ciuda semnelor clare ale uriaşelor probleme care erau pe cale să apară.

În Venezuela a existat şi continuă să existe o mişcare de stânga, dar în Ungaria nu există una, nici măcar acum, în 2013. De ce? Să fi avut Ungaria o cu totul altă evoluţie economică? Dacă ne uităm pe statisticile celor două ţări după 1989, acestea par să fie similare, cu excepţia lui 2002, când Venezuela a avut o cădere din care şi-a revenit repede. Ungaria a suferit şi ea una, imediat după 1990. O creştere uşoară, o stagnare aproape ciclică, în special dacă le comparăm performanţele cu cele ale economiei mondiale. Ar fi putut Ungaria evita problemele liberalizării economice şi pe cele ulterioare, ale dezvoltării economice? N-ar fi putut: problemele structurale majore există în continuare şi sunt o perspectivă destul de familiară pentru toate ţările semi-periferice. Şi-atunci, de ce nu avem o stângă ca în Venezuela? Pentru că acolo persistă inegalităţi mult mai mari? Într-un fel, da (în special în acei ani, 1989-90), chiar dacă, potrivit statisticilor mai recente, acestea sunt mult mai puţin dramatice. Astfel, în această privinţă, Ungaria a ajuns mai rău, în vreme ce Venezuela şi-a îmbunătăţit situaţia. Să fie de vină faptul că Venezuela n-avusese parte de socialismul de la noi, care reuşise să demoralizeze stânga? Aşa este, şi vom discuta despre faptul că reprezentanţii socialismului de stat din Europa de Est au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a demoraliza socialismul est-european. Cu toate acestea, Cuba se vedea foarte bine din Venezuela, fiind cea care a şi inspirat revoluţia bolivariană şi, ca atare, nu putem spune că n-aveau niciun socialism real în faţa ochilor. Mai mult, după anii ’50, intervenţionismul etatist în absenţa democraţiei le este cât se poate de cunoscut venezuelanilor. Aşa că s-ar fi putut teme de o nouă formă de intervenţionism. Pentru că represiunea a fost mult mai brutală în Venezuela? Şi asta-i adevărat şi, cu siguranţă că atunci când sute de oameni sunt ucişi de forţele armate, opozanţii regimului trebuie să-şi caute altă arenă politică. Cu-atât mai mult cu cât ştim că această violenţă şi-această represiune conduc la şi mai multă violenţă “revoluţionară”. Cu toate astea, spre deosebire de Venezuela, unde puteai fi împuşcat dacă vorbeai despre prăbuşirea pieţei muncii şi alternativele socialiste,  în paşnica Ungarie, nimeni n-a îndrăznit să vorbească deschis despre astfel de lucruri. Asupra acestor chestiuni exista un consens general. Tot ce ţinea de piaţă era primit cu aplauze şi tot ce era critic era redus la tăcere. Colegii mei economişti aplaudau faptul că oamenii erau daţi afară şi toată lumea a sprijinit liberalizarea economică din anii ’90, inclusiv toate partidele şi chiar şi scriitorii (în esenţă, ştiu cam trei oameni din rândul intelectualilor maghiari care au avut dubii serioase în 1989). Eroul media al acestei blocade din 1990 a devenit un tânăr antreprenor pe nume Palotas, care negocia din partea antreprenorilor, criticând guvernul din punctul acestora de vedere. Ulterior, a înfiinţat partidul antreprenorilor. Un final fabulos pentru o demonstraţie antiliberalizare!

Există multe astfel de răspunsuri, axate pe diferenţele dintre contextele sociale şi politice. Dar ele nu sunt, cu siguranţă, suficiente. Într-un fel, în Ungaria avem o stângă extrem de puternică. E vorba, fireşte, chiar de Viktor Orban şi de FIDESZ! Priviţi imaginile care urmează ale giganticei demonstraţii organizate de suporterii guvernului în ianuarie 2012. Pe pancarta principală e scris: Nu vrem să fim o colonie! O frază cum nu se poate mai nimerită dacă nu e promovată de un semi-fascist ca Bayer, unul dintre principalii organizatori ai demonstraţiei. Mai apoi, guvernul a scos propriile pancarte, prin care susţinea că Ungaria ar trebui respectată, că sprijinul social pentru familii n-ar trebui tăiat. Prin urmare, avem o stângă, doar că poartă uniforma greşită. Manifestanţii împotriva FMI-ului fluturau Szeklere, steaguri cu Ungaria Mare, pentru a arăta că subiectul rezistenţei este naţiunea ungară. Nu popoarele, muncitorii, clasele inactive şi statele Europei de Est, ci Ungaria ca atare. Şi trebuie să ne întrebăm, care sunt motivele pentru care Orban nu vrea să vadă nicio intervenţie în afacerile Ungariei, în favoarea căror grupuri sociale acţionează el? Cum se face că un guvern care a încercat să facă din vagabondaj o faptă penală şi să limiteze acoperirea media a alegerilor la un canal de stat pe care îl controlează complet cere acum respect? Din punctul meu de vedere, această confuzie este aspectul-cheie al întregii probleme. Şi în Ungaria, ca şi în Venezuela, problemele create de liberalizarea economică, privatizare şi prăbuşirea pieţei muncii, etc. au creat nevoia de soluţii. Aceasta e o lege de fier, care spune că, cu cât numărul de probleme e mai mare, cu-atât mai intensă e încercarea acestora de-a-şi găsi o formă sau alta de reprezentare politică. Chestiunea e că aceste probleme au fost exportate, împinse spre clasa conservatoare, naţionalistă şi “nobilă” (adică angajaţii la stat, pensionarii din clasa de mijloc, etc.) şi către dreapta mai radicală cu o orginie socială mai puţin favorabilă. Muncitorii radicali de dreapta şi ţărănimea caută şi ei să lupte împotriva FMI-ului, multinaţionalelor, băncilor, etc. Şi nu-i doar o problemă maghiară. După cum foarte bine a scris Mariya Ivancheva, problemele sociale au fost acaparate de grupările de dreapta chiar şi în timpul demonstraţiilor de la Sofia împotriva companiilor furnizoare de electricitate.

De ce a tot pierdut şi continuă să piardă stânga pe toate aceste planuri? De ce n-avem parte decât de contrarevoluţii care să preia o parte din tematica stângii? Prin contrarevoluţii mă refer la acele eforturi conjugate iniţiate în secolul al XIX-lea de diverse grupuri elitise de a (re)monopoliza controlul asupra resurselor şi a reduce sau a îngheţa emanciparea societăţii. Asta s-a întâmplat într-un context în care inovaţiile tehnologice, diviziunile internaţionale ale muncii şi competiţia mondială acerbă între state şi diverse grupuri sociale a dus la transformări dramatice, care au marginalizat largi grupuri de ţărani, muncitori şi chiar pături superioare ale societăţii. Toate au fost tratate ca nişte saci de cartofi (vezi 18 Brumariul lui Marx, pentru analiza pe care o face ţărănimii), care pot sau nu să devină mobili, în funcţie de motivaţia fiecăruia, sau care pot aştepta un ajutor de la stat. Simplu spus, aceste grupuri au fost constant descompuse. Problemele sociale create de existenţa acestor grupuri au dus la apariţia unor contrarevoluţii, care au o dinamică locală-globală aparte, în funcţie de diversele epoci ale modernităţii est-europene. Principala problemă este că, prin neînţelegerea întrepătrunderii dintre local şi global, şi căutarea unor poziţii privilegiate în societatea locală, stânga s-a dovedit a fi slabă, cedând de bună voie unele dintre principalele sale teme grupurilor liberale şi/sau fascistoid-conservatoare. De ce? Există mai multe cauze şi voi enumera câteva dintre ele.

Dar, mai întâi, pentru că încă trăim sub imperiul multor iluzii, trebuie să facem un pic de ordine în istoria Europei de Est. În istoria de după Primul Război Mondial a statelor est-europene mai mici au existat întotdeauna perioade mai lungi de guvernare conservatoare şi autocratică, cu foarte puţine iniţiative şi preocupări legate de asistenţa socială. Acesta a fost cazul regimului horthist, din Ungaria, care a reprimat sovietele maghiare. Regimul contrarevoluţionar al lui Horthy a iniţiat o reformă limitată a proprietăţii, implementând şi măsuri de asistenţă socială pentru clasa mijlocie, inclusiv pentru păturile cele mai de jos ale acesteia, cum ar fi lucrătorii poştali. Apoi, au lansat o reformă şcolară benefică pentru populaţie. Şi acesta era un regim de dreapta, absolut conservator din punct de vedere social, care încerca să suprime comunismul şi orice încercare de a participa la viaţa politică venită din partea claselor inferioare. În afara regimului opresiv din interior, în exterior nu-şi dorea altceva decât “dreptate internaţională” pentru recâştigarea teritoriilor istorice. În interbelic au mai existat şi alte regimuri de stânga care nu difereau substanţial de cel al lui Horthy, dar măcar erau mai puţin anti-comuniste. Ca Stamboliyski, care a iniţiat o reformă a sănătăţii şi o reformă agrară în Bulgaria, în încercarea de a soluţiona chestiunea ţărănească, semnând apoi tratatul de la Nis, pentru care a şi fost ucis, şi care a fost urmat la putere de diverşi naţionalişti de dreapta. Sau ca Pilsudski, care s-a îndreptat din proprie voinţă spre autocraţie şi naţionalism. Aceste regimuri au întâmpinat opoziţie fie din partea comuniştilor şi social-democraţilor anti-naţionalişti, fie din partea narodnicilor naţionalişti. Amândouă aceste tabere nu formulaseră decât o critică parţială care nu ducea nicăieri, fiind incapabilă să vadă întrepătrunderea dintre local şi global în soarta naţiunilor: imperialismul occidental, ierarhiile mondiale şi destructurarea sistemelor agrare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, relaţia local-mondial s-a schimbat din nou, jocul geopolitic dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică reuşind să impună socialismul de stat. Fireşte că această impunere nu a fost deloc una revoluţionară. Nu vreau să pătrund prea adânc în natura violenţei politice de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, dar e limpede că n-a mai fost aceeaşi violenţă strict legată de oprimare ca înainte (ca în America Latină, vezi Grandin, 2010), ci o metodă politică de redistribuire de la nivel înalt a controlului asupra resurselor (ca în multe părţi ale lumii supuse capitalismului colonialist). Muncitorii, victimele epocilor anterioare, rareori au cerut sau au acaparat cu forţa controlul asupra proprietăţii private drept recompensă pentru represiunea la care fuseseră supuşi. Oamenii erau bucuroşi să vadă că se distribuie pământul, dar în alte sectoare domnea pasivitatea, chiar dacă aceasta era benefică pentru grupul social în chestiune. Acesta este, desigur, principalul argument formulat împotriva socialismului, atât din interiorul, cât şi din afara sistemului, dar eu aş vrea să previn pe toată lumea că ar trebui să privească această perioadă ca pe o epocă globală, în care violenţa politică occidentală, estică şi colonială s-au întrepătruns la nivel mondial. Privirea critică istorică trebuie să cuprindă toate aceste tipuri de violenţă, nu doar pe cea comunistă (Melegh, 2012). Ceea ce nu se face decât rareori.

Iar aici e un punct foarte important de discutat. Şi anume că, după cum a explicat succint şi Gáspár Mikló Tamás (Tamás 2010), atunci când socialismul a pătruns în aceste societăţi şi încă mai exista o şansă de trecere la un socialism participativ, ca în Ungaria anului 1956 (şi în Polonia sau România), s-a produs o contrarevoluţie în favoarea partidelor înseşi. Şi da, Tamas are dreptate. Biszku şi Kadar au făcut o contrarevoluţie în 1957, în Ungaria. Şi au făcut atât din punctul de vedere al suveranităţii naţionale, prin suprimarea consiliilor muncitoreşti şi supunerea întregii ţări jugului concurenţei internaţionale cu Occidentul, în termenii şi pe teritoriul acestuia, dar şi din punctul de vedere al menţinerii controlului militar sovietic. Un alt mijloc de control a fost şi satisfacerea maselor prin îmbunătăţirea consumului şi un mai bun sistem de asistenţă socială. Consider că acest ansamblu de măsuri a fost extrem de eficient, iar această schemă, care a dus aproape automat la privatizarea şi prăbuşirea ulterioară a sistemului, a fost un factor-cheie în demoralizarea stângii.

De asemenea, n-ar trebui să uităm că, în 1956, Tito a negociat cu Hruşciov situaţia Ungariei, aşteptând mai multe garanţii pentru Iugoslavia şi mai mulţi bani (vezi studiul lui Andrei Edemskiy din Fink, 2006). N-a avut absolut nimic de spus în apărarea consiilor muncitoreşti, unul dintre idealurile sale profesate. În octombrie 1956, Gomulka a uitat şi el destul de repede ce-avea de spus despre un sector rural mai cooperativ, continuând să tolereze mecanic existenţa fermelor ţărăneşti. Când Lech Walesa şi colegii săi şi-au început revolta, la Gdansk, idealurile şi structurile consiilor muncitoreşti erau acolo, şi participarea era ridicată, dar acestea au fost strivite de contrarevoluţia lui Jaruzelski, un paria la nivel internaţional, care i-a asigurat muniţie lui Margaret Thatcher în operaţiunea ei de nimicire a minerilor. În anii ’70 şi ’80, Ceauşescu a făcut şi el o contrarevoluţie de tip est-european, îngheţând relaţiile sociale şi sifonând capitalul din ţară pentru a achita datoriile externe. Acesta nu era doar un comunism local. Şi nu era un simplu totalitarism birocratic asemănător celui semnalat de criticile troţkiste.

Îmbinarea dintre represiunea locală şi cea globală a făcut ca această perioadă să fie una tragică. Şi n-a fost vorba de un eşec al socialismului de stat în sine. Pe baza statisticilor existente Borocz a arătat că socialismul de stat ar fi putut continua din punctul de vedere al dezvoltării mondiale (Böröcz 2009, capitolul 3). În aşa-zisa represiune contrarevoluţionară comunistă, competiţia capitalistă mondială a avut un rol de jucat, la fel ca şi logica blocului socialist, dar şi factori locali precum teama elitelor de muncitorime. La nivel local, a persistat o neînţelegere a evoluţiilor globale şi locale, cuplată cu maşinaţiuni cinice menite să menţină controlul elitei locale a partidului şi cu dorinţa maselor de-a se bucura de o mai mare abundenţă. Iar când s-a decis reîntoarcerea la “normalitatea” capitalistă, se pare că toată lumea a uitat să privească la capitalismul din afara Europei sau, pur şi simplu, l-a ignorat cu bună ştiinţă.

In propaganda lor, altfel corectă, asupra inechităţilor capitalismului, activiştii au făcut o altă mare greşeală. Au susţinut, pur şi simplu, că sistemul capitalist occidental se degradează, ceea ce era absolut amăgitor. Căci, în acea epocă, cu veniturile din relaţiile sale internaţionale şi neocoloniale Vestul îşi putea cumpăra la propriu clasa muncitoare. De asemenea, Occidentul putea îngheţa pieţele globale, în sensul că regiunile cu mână de lucru excedentară ieftină nu-şi puteau capitaliza avantajul comparativ. Astăzi, însă, situaţia s-a schimbat, iar Vestul pierde pentru că există o piaţă pentru această nouă diviziune internaţională a muncii.

Mereu acuzăm elita de partid de aceste greşeli. Dar eu cred că a existat un factor şi mai dăunător: intelighenţia însăşi, care s-a ridicat singură în slăvi ca forţă umanizantă. Trecem întotdeauna cu vederea faptul că, chiar şi în socialismul de stat, intelectualii aveau o poziţie de clasă, iar majoritatea lucrurilor pe care le făceau ţineau de strategia lor de a-şi menţine privilegiile (vezi Konrád-Szelényi 1979). Iniţial, spre deosebire de politicieni autentici precum Kadar sau Ceauşescu, intelectualii rareori proveneau din clasele inferioare ale societăţii. Chiar şi atunci când această inteligheţie a trecut la comunism, a făcut tot ce-a putut pentru a-şi obţine vilele şi apartamentele proprii. Există nenumărate poveşti despre cum au reuşit să pună mâna pe vilele intelectualilor marginalizaţi sau ale altor foşti oameni de afaceri. În anii ’70 şi la începutul anilor ’80, acest grup de comunişti şi-a unit forţele cu intelighenţia necomunistă, marginalizată, pentru a reveni pe scena publică şi-a-şi construi o poziţie socială care să fie “realmente de breaslă”, adică, care să ateste că deţin o poziţie legitimă chiar şi în “Europa” sau în “Vest”. Iar această strategie nu respecta nimic. Ceea ce a dus la burse, idei şi propuneri de reformă politică ce ignorau pur şi simplu orice consecinţă locală. Hai să avem mai multă piaţă, o reproducţie socială de mai bună calitate, mai multă bursă, hai să ne alăturăm FMI-ului, etc. – şi totul s-a făcut fără nicio analiză a ce s-a întâmplat în alte colţuri ale lumii şi a ce-ar însemna toate astea la nivel local (Melegh 2011). Cum se spunea pe-atunci, hai să ne întoarcem la realitate – prin care se înţelegea realitatea FMI-ului. Aceşti privilegiaţi au fost cei care au creat consensul favorabil FMI-ului, ei fiind cei care considerau (pe bună dreptate) că schimbarea le va aduce numai lucruri bune. Trebuie să recunosc că aici a fost vorba de o tier-mondializare, cum spune şi Claude Karnoouh, dar una lipsită de o intelighenţie care să propună alternative (Karnoouh 2003). Se pare că ofiţerii venezuelani erau mai bine pregătiţi pentru mişcări de genul acesta. Iar de-aici trebuie să tragem toate învăţămintele necesare.

Ca să fim clari – chiar şi astăzi, când Uniunea Europeană se prăbuşeşte, cu câteva excepţii notabile, stânga critică din Europa de Est n-a fost în stare să renunţe la ideea poziţiei sale privilegiate la nivel mondial şi nici la atitudinea caracteristică unei astfel de poziţii. De fapt, avem de-a face cu o caricatură: ne aflăm în Europa, iar Vestul şi Uniunea sunt factorii civilizatori. Ei ne vor civiliza (şi finanţa) elita capitalistă şi apoi şi pe noi, permiţându-ne să facem o autentică critică de stânga. Nu există prostie mai mare, care să contrazică flagrat toate lucrurile pe care le-am învăţat în aşa-numita tradiţie stângistă. Tovarăşii noştri din America Latină, India şi, să zicem, Mozambic, ar trebui să izbucnească în râs văzându-ne ce facem. Dar ei nu văd ce facem şi nici nu vor s-o facă. Şi slavă domnului pentru asta!

 

Bibliografie

Böröcz, József (2009). The European Union and Global Social Change: A Critical Geopolitical Economic Analysis. Routledge London: 2009

Böröcz, József. (2012) Regimes of Remittance Dependency: Global Structures and Trajectories of the Former Soviet ‘Bloc’, Manuscript. 2012.

Fink, Carola and Frank Hadler, Tomasz Schramm (eds.): 1956. European and Global Perspectives, Leipzig 2006

Grandin, Greg and Gilbert M. Joseph, Eds. 2010. A Century of Revolution: Insurgent and Counterinsurgent Violence During Latin America’s Long Cold War. Durham, NC: Duke University Press

Karnoouh, Claude (2003). Eastern Europe at the Time of Disenchantment (From the fall of Communism to the Advent of a Third World Status) Social Justice: Anthropology, Peace and Human Rights 4, no. 3–4 : 228–267.

Konrád, György and Szelényi, Iván. The intellectuals on the road to class power. New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1979.

Melegh, Attila (2011) Living to ourselves. Localizing global hierarchies in state socialist Hungary in the 1970s and 1980s. Journal of Modern European History.  No. 2 August

Melegh Attila (2012): A magyar és a globális ötvenes évek (Hungarian and Global Fifties). Élet és Irodalom LVI. évfolyam, 42. szám, 2012. október 19.

Tamás, Gáspár Miklós (2010) A Vörös Rém – Biszku Béla és 1956: forradalom tollal és fegyverrel. (The Red Monster – Béla Biszku and 1956: revolution with pen and arms). Magyar Narancs. 2010, 42 vol. 10 21.

 


[1] Putem face o rapidă trecere în revistă a acestor evenimente pe youtube….Caracazo February 27 1989, Caracas,, http://www.youtube.com/watch?v=uDZNNPvBsRM

Budapest taxi blockade , 1990. October 25-27

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.