Recent, mîndria culturală franceză a fost pusă, o dată în plus, la grea încercare, pe care însă a depăşit-o, o dată în plus, cu eleganţă – cu spirit, spirit public: în 2008, legatarei universale a lui Guy Debord, părintele situaţionismului şi autorul acelei cărţi epocale care rămîne Societatea spectacolului, Alice Debord, Universitatea Yale i-a făcut o ofertă irezistibilă pentru achiziţionarea arhivei Debord. Imediat, Biblioteca Naţională a Franţei (BNF) a sărit ca arsă, organizînd adică o „cină pentru mecena”, autorităţile s-au mobilizat şi ele peste noapte, de parcă „dădeau turcii”, cum am spune noi – şi chiar dădeau, ca să ia! –, iar ministerul francez al culturii a blocat tranzacţia privată clasificînd, mai întîi (opusul de-clasificării, operaţiunea cea mai frecventă în România în materie de patrimoniu!), arhiva debordiană drept „tezaur naţional”, şi apoi lansînd un „apel la mecenat către întreprinderi”, valabil 30 de luni, astfel încît, în februarie 2010, oferta privată americană a putut fi contrabalansată, arhiva lui Debord rămînînd public accesibilă, deşi salvată cu fonduri private, acasă, în Franţa.
Nu sînt un fetişist nici măcar al moaştelor de scriitori şi artişti, dar dacă tot s-a vorbit, zilele acestea, de vînzarea la licitaţie, la Paris, a unui fond arhivistic cioranian mult inferior tipologic celui debordian, şi dacă tot am văzut joi seară, în Cadrul Jurnalului de la TVR 1, trei domni – un jurnalist-gazdă, un reprezentant al Ministerului Culturii şi pe legatarul moral, simbolic autodeclarat al lui Cioran, editorul său în România, G. Liiceanu –, mi-am zis că în sfîrşit ideea unui astfel de parteneriat patriotic, public, clasic, între stat şi marele capital privat pentru valori comune va înmuguri şi în România.
Nici pomeneală! Cît de filosof trebuie să fii ca să nu crezi, cel puţin implicit, că statul trebuie, da, reformat, dar numai pentru a fi făcut cu adevărat responsabil şi eficient în a coaliza şi struni forţele private ale naţiunii, şi că asta, tocmai asta înseamnă spirit public, adică atunci cînd nu orice valoare este lăsată să fie subordonată valorii de piaţă, şi chiar dacă este lăsată, statul intervine să o salveze nu împotriva pieţei, ci tocmai pe piaţă, prin decretarea punctuală a unui adevărat regim valoric de excepţie.
Nicăieri, nici în ţările mult mai bogate decît România, statul nu are bani, nu trebuie (poate, să zicem) să aibă bani, adică să-i deţină. Un stat responsabil, adică eficient (chiar „de dreapta”, aşa cum este, acum, cel francez), trebuie să aibă inima şi mintea de a putea să intervină la nevoie (chiar şi pentru valori opuse, adică, în cazul de faţă, de „stînga”, precum Debord) pentru a strînge bani în interes public.
A deplora soarta postumă a lui Cioran, ilustrată de recenta vînzare la licitaţie (care s-ar putea, cine ştie, dovedi chiar un gest patriotic!) în care statului român nu i-a dat prin minte că nu el trebuie să aibă bani, ci trebuie să ştie să-i ceară şi să-i obţină de pe piaţă şi pentru piaţă din buzunare private pentru salvarea unor valori considerate comune, dar a nu înţelege că acesta nu este decît unul dintre epifenomenele palide ale generalei retrageri a statului din susţinerea spiritului public, dovedeşte, trist, o dată în plus, că „le plus irréparable des vices est de faire le mal par bêtise” (Baudelaire).
Printre intelectualii de carton (de la coperţile tari şi trufaşe) care urăsc valoarea în sine, singura transcendentă, a comunului, lucrînd ideologic şi prin toate mijloacele sinecuriale posibile la distrugerea însăşi cadrelor pentru a putea să-l concepem, şi miliardarii de hîrtie (lucioasă şi colorată) nu se mai poate, deocamdată, trece. Terţul comunului a fost înghiţit.
Imaginaţia, inteligenţa, cu cît mai instituţionale, cu atît mai tehnice, mai procedurale, sînt o virtute morală.
Iar Cioran are, din nou, din păcate, o soartă profetică.
POST SCRIPTUM. Apariţia providenţială a unui miliardar discret, pe numele său George Brăiloiu, obişnuit a se „juca” financiar cu valori comune (precum aerul, din cîte se pare), care, deci, a cumpărat întregul lot cioranian nu numai pentru ca acesta să nu fie înstrăinat, ci şi pentru a nu fi dezmembrat, şi care, intenţionînd să-l doneze statului român, aşteaptă acum să fie contactat de către autorităţi, în speţă de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (sic!) (grăbirea sau, cel mai probabil, nonşalanţa caracteristică instituţiilor româneşti urmînd să constituie, aici, următorul subiect de presă), nu schimbă, evident (decît cel mult pentru fast-thinkers), datele problemei semnalate mai sus, ci doar le confirmă şi le adînceşte. „Providenţialitatea” nu poate ţine loc de stat (instituţii, tehnici, proceduri în slujba unor valori publice deoarece comune) nici măcar în teocraţii. Căci dacă ar exista ceea ce, cu o formulă tot mai golită de conţinut, persistăm a numi stat român (în sensul de entitate publică, nu privatizată, pe rînd, de către puterile succesive), n-ar mai fi nevoie nici măcar în momente excepţionale, precum acesta, de gesturi care, tocmai pentru că sînt „providenţiale”, nu pot asigura mersul curent al lucrurilor.