Cazul Stahl: o reevaluare

Gabriel TrocCartea lui Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl[1], este, înainte de orice altceva, un exercițiu de iconoclasm. A nu se înțelege greșit: autorul rezonează puternic cu punctele de vedere ale lui Stahl, readucând în atenție nucleul demersului lui științific și realizând o sinteză a operei lui Stahl care era de mult timp necesară. Iconoclasmul amintit se referă la reevaluarea interpretărilor operei lui Stahl produse în mediul sociologiei românești de după 1990. Orientarea dominantă a acestora, identificabilă în majoritatea textelor dedicate lui Stahl de către sociologi, a fost de a evalua marxismul lui Stahl fie ca o preocupare marginală și neglijabilă, fie ca o formă de compromis pe care gânditorul l-ar fi făcut în timpul socialismului pentru a trece de cenzura oficială și a-și vedea lucrările publicate. Guga afirmă că ambele perspective sunt greșite, iar pentru a dovedi acest lucru realizează o lucrare care centrează opera lui Stahl în jurul materialismului istoric pe care sociologul l-ar fi îmbrățișat pe parcursul întregii sale cariere științifice.

Cartea este construită pe două aliniamente.

Primul aliniament scoate la lumină orientarea „retro-utopică” a sociologilor români după 1990, care, țintind la reașezarea câmpului de cunoaștere al disciplinei lor în relație cu sociologia interbelică (hiperbolizată ca standard absolut la care se poate aspira), își dispută aproprierea uneia dintre figurile centrale ale sociologiei epocii. Cele mai multe dintre articolele lor îl vizează pe Stahl în calitate de membru al binecunoscutei „Școli Gusti”, individualizându-l ca „omul de încredere al maestrului”, organizatorul exemplar al campaniilor de teren și „metodologul” grupării, o strategie de portretizare care, arată Guga, are drept consecință ignorarea operei substanțiale pe care Stahl a produs-o în interiorul paradigmei marxiste, atât înainte, cât și după 1945.

În primul capitol al cărții, „Lupte simbolice, aproprieri și delimitări”, Guga demontează reducerea postsocialistă a lui Stahl la ipostaza de „părinte” al monografiei sociologice și discipol fidel al sistemului gustian al „cadrelor și manifestărilor”. Analizând in extenso literatura dedicată lui Stahl în diferite volume și reviste științifice (cu un accent pe Sociologie Românească), Guga probează felul în care capitalul cultural al lui Stahl a fost constant desconsiderat, trecut în plan secund ori interpretat greșit, în timp ce capitalul său simbolic a fost instrumentat pentru acumularea de prestigiu individual sau instituțional. Ceea ce s-a întâmplat, în fapt, consideră Guga, a fost o rescriere a biografiei intelectuale a lui Stahl – printr-o selecție deliberată și un accent pe anumite texte „convenabile” – în scopul adecvării la o seamă de standarde imaginate ale unei „onorabilități postsocialiste”, specifice noului conformism intelectual, dominat de etosul anticomunist și de nostalgia pentru un trecut presocialist idealizat. Rezultatul acestui proces a fost transformarea lui Stahl dintr-un „autor” cu subiectele și realizările lui proprii, într-un „lector”, mai precis unul dintre interpreții și contribuitorii (poate chiar cel mai important dintre aceștia) ai programului de cercetare gustian. Încă mai important, iar acesta este un argument principal al analizei lui Guga, reducerea lui Stahl la figura „lectorului” are drept consecință desconsiderarea lui ca creator al unei sociologii istorice originale și, în aceeași măsura, desconsiderarea lui ca autor marxist, în fapt unul dintre cei mai importanți gânditori marxiști români.

Această reducere nu a fost determinată strict de amintitul etos postsocialist, ci, după cum argumentează Ștefan Guga, are rădăcini mai adânci în sociologia românească de după 1965, care a trasat constant linii de demarcație între sociologie, înțeleasă ca un domeniu „pur”, informat de cadrele teoretice „neutre” ale lui Durkheim, Weber, Parsons și alții, și materialismul istoric sau marxismul, care este văzut ca o doctrină politică impură și destabilizatoare, ce ar invada ilegitim cercetările „obiective”. Redus la dogmele regimului comunist, marxismul a fost treptat eliminat din preocupările teoretice ale sociologilor, făcându-i inapți să înțeleagă și să aprecieze ideile lui Stahl. Ca urmare, procesul de portretizare și apropriere a lui Stahl după 1990 a pendulat între două imagini extreme la fel de inadecvate: fie aceea (cu totul improbabilă) a unui gânditor care ar fi realizat un soi de sinteză între Durkheim și Weber, fie (în cazul celor care au fost cel puțin atenți la limbajul său marxist) a unui intelectual cu anumite vederi politice „social-democrate”[2], însă în niciun caz a unui gânditor a cărui epistemologie a fost adânc informată de dezbaterile marxiste. Rezultatul acestei aproprieri a fost că piesa centrală a gândirii lui Stahl și cea mai importantă contribuție științifică a sa, proiectul unei sociologii istorice, a fost ignorată, neproducând, prin urmare, discipoli și dezbateri nici în câmpurile sociologiei sau istoriei, nici în arena culturală românească mai amplă. Când perspectiva sa istorică a fost totuși adusă în atenție, datorită faptului că o lucrare extinsă precum Contribuții la studiul satelor devălmașe românești nu putea fi ignorată, această perspectivă a fost redusă, în cuvintele lui Guga, la „o istorie inofensivă a satului românesc, fascinată mai ales de fenomenele «arhaice» ca atare și, astfel, tocmai bună de admirat ca într-un muzeu”[3].

Lăsând pentru moment la o parte lucrarea lui Guga, este de remarcat că opțiunile politice de stânga ale lui Stahl (care nu a avut o adeziune partinică nici în perioada interbelică, nici în timpul socialismului de stat), precum și viziunea sa materialist istorică consecventă, nu necesită multă interpretare după 2000, mai exact după publicarea interviurilor realizate de Zoltán Rostás cu Stahl între 1985-1987[4], unde aceste opțini sunt clarificate de către Stahl însuși, cu toate nuanțele necesare. Chiar și în aceste condiții este evidentă o „voință de necunoaștere”, ca să folosesc o sintagmă foucaldiană, care se manifestă în continuare în cazul acestui autor, ca și preferința pentru lectura „printre rânduri” a textelor lui Stahl pentru a se descoperi, chiar și în interviurile amintite, mai degrabă „dizidența”, decât convingerile apăsat exprimate (fapt care confirmă, dacă mai era cazul, nevoia unei cărți precum cea a lui Guga). Pentru a exemplifica, putem aminti că discuția critică a lui Stahl în legătură cu activitățile „caselor de cultură” rurale din timpul comunismului[5] nu este o șansă de a-și exprima opinia „disidentă”, cât o oportunitate de a clarifica cum puteau fi lucrurile facute eficient în sens socialist, dacă s-ar fi luat drept referință casele de cultură proletare înființate de către social-democrații din Viena în anii 1920. Convingerea lui genuină în legătură cu nevoia unor forme cooperative de organizare a agriculturii nu este nici ea ascunsă, însă cu o nuanță importantă: organizarea optimă în acest sens ar fi trebuit realizată, în opinia sa, de jos în sus, prin grefarea, cu ajutorul unor stimulente din partea statului (și nu a controlului acestuia), a unor instituții noi pe fundamentele vechilor structuri sociale comunitare și de proprietate colectivă sătești, ca opțiune liberă a țăranilor. „… dacă statul ar fi fost [cu adevărat] un stat socialist”, spune Stahl, criticând fără ambiguități statul socialismului real, o cooperativizare de succes s-ar fi putut realiza.[6] Când vine vorba despre poziționarea sa teoretică, Stahl se identifică pe sine cu claritate drept un sociolog care țintește către o sinteză a informațiilor istorice cu faptele sociale din prezent, orientare care i-a fost proprie doar lui între ceilalți „monografiști” datorită faptului că „te obligă marxismul să faci această sinteză între toate disciplinele sociale particulare” – căci „de acolo am avut eu ideea de bază, îndemnul să încerc așa ceva”[7]. Mai important, Stahl amintește că îmbrățișase perspectiva marxistă înaintea întâlnirii sale cu Gusti, iar dacă a găsit convenabil modelul gustian al cadrelor și manifestărilor pentru cercetările de teren, propria sa orientarea teoretică s-a situat mai degrabă „împotriva lui Gusti”[8].

Revenind la cartea lui Guga, în capitolul al doilea, „Aventuri marxiste”, găsim un set diferit de argumente și explicații pentru desconsiderarea principalei contribuții a lui Stahl, dar și, de asemenea, unde în mod precis poate fi găsită disidența autorului. Eseuri critice, o carte publicată în 1983 care reunește texte produse încă din perioada interbelică, a avut o recepție aproape unanim negativă. Tratând problema „specificului național”, o temă intens dezbătută în perioada interbelică și care a fost redeschisă odată cu turnura naționalistă a lui Ceaușescu, cartea analizează critic diferite variante ale acestei teorii, cu un accent asupra operelor lui Lucian Blaga și Mircea Eliade, autori de curând reabilitați în epocă, după decenii de interdicție sau marginalizare oficială, și care se găseau pe traseul transformării lor în „figuri sacre” ale culturii înalte românești. Scopul cărții era acela de a revela, în interiorul dezbaterilor asupra „specificului național” centrate în jurul folclorului și a culturii rurale, interpretarea personală a lui Stahl despre cultura țărănească, interpretare fundamentată pe analizele sale științifice. Punctul său de vedere principal era că lui Eliade și lui Blaga le lipsea cunoașterea directă și detaliată a vieții rurale și că, prin promovarea unor metode inadecvate subiectului – introspecția sau hermeneutica textului –, ei au construit o seamă de teorii ale specificului național cu caracter metafizic, teorii antiempirice, non-istorice și non-sociologice. Pentru Stahl aceste teorii sunt reacționare și antimoderne, promovând obscurantismul și un naționalism șovin, și fiind opuse unei cercetări științifice a lumii țărănești, care poate fi asigurată doar prin cercetare sociologică fundamentată empiric. Ceea ce clarifică Guga în acest capitol este că prin intermediul Eseurilor critice, Stahl a reluat critica pe care o întreprinsese deja în perioada interbelică împotriva promotorilor filosofiilor naționaliste și împotriva mișcării de extremă dreaptă a Gărzii de Fier. Prin reluarea acestui demers Stahl viza întărirea locului sociologiei în câmpul academic, în special împotriva filosofiei, care preluase sociologia sub tutelajul ei, și avea deopotrivă în vedere asigurarea unui discurs alternativ discursului dominant conservator pe care comuniștii români și l-au însușit după 1968. În fapt Stahl realiza, în opinia mea, o critică – rară în peisajul românesc – de la stânga a establishmentului cultural oficial, o formă de critică egalată poate doar de analiza stalinismului întreprinsă de Pavel Câmpeanu. Judecata lui Guga în privința receptării negative a cărții este că dacă reacția reprezentanților doctrinei oficiale era de înțeles, nu la fel a fost și reacția sociologilor. Aceștia au interpretat constant poziția lui Stahl, atât înainte, cât și după 1990, ca una „pozitivistă”, interpretare înlesnită de aprecierea implicării lui Stahl în dezbaterea despre specificul național prin prejudecata rolului de „metodolog” jucat de Stahl, care îndreptățea identificarea opoziției sale față de ontologiile metafizice ca opoziție față de teorie tout court. Reducând la pozitivism aplecarea lui Stahl către o teorie informată empiric, și considerând marxismul lui Stahl ca secundar sau ca o formă de compromis specifică vremurilor socialiste, sociologii au pierdut din vedere aderența foarte timpurie a lui Stahl la viziunile dezvoltate de acea ramură a marxismului care a dezbătut în detaliu problematica naționalistă dintr-o perspectivă materialist istorică, anume austromarxismul. Ca urmare, au ignorat eforturile susținute ale lui Stahl de a edifica o sociologie românească marxistă pe solul acestei influențe timpurii, la care s-au adăugat influențe dinspre opera lui Dobrogeanu-Gherea și cele venite dinspre grupurile socialiste pe care le-a frecventat în perioada interbelică. O astfel de sociologie ar fi putut asigura, pe lângă alte rezultate, o abordare a problemei naționale informată istoric și sociologic și viabilă din punct de vedere științific.

Dacă primul aliniament al cărții lui Ștefan Guga a fost dedicat clarificării utilizării lui Stahl, după 1990, ca figură totemică pentru diferite interese de legitimare, pe de-o parte, și a ignorării lui în privința celor mai importante contribuții ale sale, pe de altă parte, în cel de-al doilea aliniament se cerea făcut pasul logic de a se arăta ce anume a fost cu adevărat ignorat, această a doua parte a cărții fiind dedicată unei prezentări detaliate a sistemului teoretic al lui Stahl și dezvoltărilor acestuia de-a lungul timpului. Cele patru capitole care alcătuiesc această parte a cărții, care este și cea mai extinsă, reprezintă o analiză sistematică a vastei opere publicate de Stahl, realizată cu scopul de a surprinde cele mai relevante formulări ale proiectului său de sociologie istorică. Notând că Guga nu caută niciun fel de scurtături în lecturarea operei lui Stahl, producând ca urmare o analiză comprehensivă și densă (cu riscul de a fi uneori redundantă), trebuie să mă limitez în cele ce urmează la prezentarea principalelor linii directoare ale acestei analize.

Capitolul trei, „Un proiect de sociologie istorică”, identifică geneza proiectului lui Stahl în preocupările lui concrete legate de schimbările sociale rapide și maligne ale vieții rurale românești aflate, în interbelic, sub o puternică presiune modernizatoare. Un caz particular a fost cel al deposedării țăranilor din satele din Vrancea de proprietățile lor colective forestiere prin intervenții capitaliste care au fost încurajate de o legislație națională indiferentă la organizarea socială ancestrală a acestor comunități. Soluția pentru a corecta această stare de fapt însemna, pentru Stahl, în primul rând înțelegerea – prin cercetări detaliate și în adâncime – a aranjamentelor sociale locale, o sarcină care putea fi realizată doar prin angajarea unei perspective deopotrivă istorică și sociologică. Avantajul văzut de Stahl în această combinație era acela că o astfel de perspectivă dublă poate fi aplicată atât asupra cercetărilor empirice, focalizate pe nivelul micro-analizelor, cât și asupra proceselor sociale mai ample, cum ar fi cel al relațiilor feudale din estul Europei și a specificului acestora. Prin practicarea unei „arheologii sociale” ca mijloc de a retrasa trecutul organizării sociale a satelor pe seama vestigiile vechilor structuri teritoriale (ca elaborare „de-a-ndărătălea” a istoriei satelor în situația absenței documentelor scrise), Stahl urmărea să dea răspunsuri informate empiric la problema specificului tranziției de la feudalism la capitalism, a modurilor de producție, ori a formării statelor în cazul teritoriilor românești și est-europene. Ceea ce Guga clarifică în legătură cu acest demers este că, mergând pe această cale, rezultată din aderența sa timpurie la marxism ca știință socială, Stahl a contribuit la dezbaterile internaționale asupra acestor teme ca un gânditor autonom, realizând acest lucru – spre deosebire de diferiți intelectuali postsocialiști – fără să imite gânditori occidentali, ori să caute legitimitate prin invocarea lor.

În următorul capitol, „De la capitalism la feudalism”, se aduce în atenție că liniile de gândire strategice ale lui Stahl s-au cristalizat înainte de 1949 și că au fost centrate în jurul principiului arheologiei sociale, în mod similar abordării lui Marc Bloch, însă cu un accent pe luptele dintre clasele sociale ca factor al schimbării sociale, care a avut un rol cel puțin la fel de important ca tehnologia și cultura, factori cărora Bloch le acorda întâietate. Accentul este însă unul decisiv, dacă considerăm că în eforturile sale de a crea o tipologie care să cuprindă diversitatea cunoscută de satele românești de-a lungul timpului, Stahl considera proprietatea sătească devălmașă primitivă (cu vestigii încă identificabile în satele din Vrancea de dinainte de al Doilea Război Mondial) un aranjament social anterior apariției statelor medievale românești și formării unei clase de nobili organizate politic. El argumentează că aceasta din urmă s-a format treptat din rândurile conducătorilor băștinași ai vechilor ginți care, în urma însușirii sistemului de colectare fiscală impus de către cuceritorii nomazi, au configurat la un moment dat o formă centralizată de guvernământ și au intervenit gradual în modul de producție local, punând presiune asupra sistemului devălmaș de proprietate, apropriindu-și ulterior pământurile obștilor și transformând în cele din urmă locuitorii satelor în populații aservite. Notabil însă, nu toate satele au urmat același parcurs; satul primitiv însuși a avut o dinamică proprie, ce a produs diferite tipuri de organizare socială, care, în timp, au dus la apariția unor sate aflate în situații diferite în privința luptelor dintre clase, și fiind, ca urmare, diferit poziționate în raport cu penetrarea capitalismului în provinciile românești. Ca urmare, prin considerarea satului devălmaș primitiv drept primordial și determinant pentru istoria socială românească, Stahl a contestat teoria „descălecării” – teoria dominantă a istoriografiei românești în privința formării statelor – și, mai important, a conturat un tablou mai fidel decât cel uzual (inclusiv decât cel elaborat de Gherea) despre condițiile pătrunderii capitalismului în spațiul autohton, făcând vizibil un proces mai timpuriu și de mai lungă durată de acumulare capitalistă primitivă, care a avut loc prin lupta boierilor și a statului feudal pentru demontarea aranjamentelor sociale colective ale țăranilor, pentru deposedarea lor de pământ și pentru impunerea cadrului juridic al proprietății individuale. Punerea în lumină a acestor relații și lupte specifice pentru pământ dintre nobili și țărani, precum și reliefare consecinței că feudalismul românesc a fost diferit de feudalismul occidental, i-au asigurat lui Stahl argumente importante pentru intrarea în dezbaterile internaționale (în special în cele din câmpul marxismului, pe care Guga le sintetizează detaliat) referitoare la tranziția de la feudalism la capitalism și, de asemenea, i-au dat ocazia de realiza o contribuție relevantă. Daca, așa cum Guga aduce în atenție, Stahl a intrat relativ târziu în celebra dezbatere dintre Dobb și Sweezy în privința cauzelor tranziției la capitalism (intrare marcată prin publicarea în Franța, în 1969, a unei sinteze a Satelor devălmașe), în schimb elaborările sale asupra „celei de-a doua iobăgii” în provinciile românești a reprezentat sursa pentru argumentele empirice și teoretice pe care Immanuel Wallerstein le-a adus mai târziu în disputa sa cu Robert Brenner în privința amplorii și extinderii capitalismului începând cu secolul al XVI-lea. În legătură cu acest moment al gândirii lui Henri H. Stahl, Guga observă că dacă Stahl a fost în acord cu Wallerstein asupra ideii că atunci când capitalismul s-a instalat a influențat imediat și Europa de Est, chiar dacă aceasta era diferit dezvoltată, în schimb el rămâne ambiguu și ezitant (la fel ca Gherea în acest caz) în a abandona „națiunea” ca unitate principală de analiză. În fapt, aceasta este principala poziționare critică a lui Guga față de proiectul lui Stahl de sociologie materialist istorică. Pe scurt, dacă Stahl a reușit să elaboreze teoretic, ca urmare a participării în dezbaterile marxiste internaționale, un mod de producție specific („orânduirea tributară”, pe care Guga o explicitează în capitolul cinci), în schimb Stahl nu ar fi reușit – asemenea lui Eric Wolf sau Samir Amin – să facă pasul către un cadru mai amplu, care să poziționeze modul tributar de producție în interiorul unor câmpuri sau „civilizații” economice și politice mai largi, și în relație cu alte moduri de producție regionale sau globale. În ultimii săi ani de viață, însă, o orientare a lui Stahl în această direcție era clar vizibilă.

În ultimul capitol al cărții, „Turnura structuralistă și ultima critică”, Guga discută și speculează asupra proiectului neîncheiat al lui Stahl de analiză comparativă a feudalismelor Europei Centrale și de Est, proiect care ar fi fost cel mai probabil elaborat în aceeași paradigmă structuralistă care marchează și modul de producție tributar, și care, consideră Guga, s-ar fi concretizat cel mai probabil ca o tipologie a formelor particulare („naționale”) de feudalism, analizabile pe baza asemănărilor și diferențelor. Dacă acest proiect nu a putut fi dus la bun sfârșit din cauza vârstei înaintate a lui Stahl, dar și a scandalului survenit în urma publicării Eseurilor critice, Stahl reușește în schimb să scrie o carte în mod particular acidă (Probleme confuze în istoria socială a României), în care critică apăsat falsul materialism al istoriografiei românești. În privința acestei critici, Guga clarifică încă odată că aceasta nu reprezintă o poziționare antimarxistă, așa cum interpreții postsocialiști ar fi gata să creadă, ci o reafirmare a convingerii în cercetarea trecutului prin intermediul unei sociologii istorice științifice, opusă istoriei dominante orientată teleologic, ghidată de evenimențialitate și preocupată îndeosebi de fapte politice și culturale.

În ciuda titlului relativ neutru, care evocă cel mult intenția readucerii în atenție a proiectului științific al unui mare sociolog, cartea lui Ștefan Guga nu este deloc o carte neutră sau confortabilă. Fără îndoială, autorul nici nu a dorit să scrie o astfel de carte. Ea este o carte inconfortabilă pentru sociologia românească mainstream, care din perioada interbelică până azi s-a afirmat rareori independent în arena internațională, mulțumindu-se mereu cu o poziție de subordonare teoretică și fiind înclinată să preia in mod deosebit teoriile cele mai conservatoare. Ea nu este de asemenea o carte confortabilă pentru istoriografia dominantă, care și-a făcut sieși o mare nedreptate prin ignorarea operei lui Stahl. Ar fi, de asemenea, o mare eroare ca lucrarea lui Guga să fie receptată ca demersul unui tânăr intelectual excentric, care, scriind de pe o poziție marginală instituțional, urmărește să provoace „burghezia” sociologică din România prin revelarea marxismului lui Stahl într-o epocă și o țară în care asocierea lui Marx și a marxismului cu defunctul regim comunist este de rigueur. După cum am schițat mai sus prin selectarea câtorva fragmente din cartea lui Zoltán Rostás, nu este nevoie de o carte de 380 de pagini pentru a demonstra că Stahl a fost marxist. Guga nu a ales această cale ușoară în primul rând pentru că nu asta trebuia demonstrat (iar primele două capitole ale cărții sale ar fi fost oricum suficiente în acest sens). Ceea ce s-a dorit a fi demonstrat (o demonstrație dusă la bun sfârșit de către autor prin analizele dense din cea de-a doua parte a cărții) a fost că o contribuție locală empirică și teoretică la sociologia globală a fost și rămâne posibilă, și că, departe de a putea fi ignorat, marxismul ca sociologie a fost și rămâne și azi paradigma în care sunt purtate unele dintre cele mai importante dezbateri sociologice. În fine, Guga clarifică de asemenea că problema cu recuperarea postsocialistă a lui Stahl doar prin grila implicării lui în „Școala Gusti” este că prin această recuperare au fost puse în umbră mizele mai mari ale operei lui Stahl, care nu s-au limitat doar la interesele și la obiectivele Școlii.

[1] Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015, 387 p.

[2] Folosindu-se în mod eronat înțelesul contemporan al social-democrației, iar nu cel specific perioadei de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, care era intim legat de opțiuni marxiste.

[3] Ibid., p. 54, n. 46.

[4] Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia, București, 2000.

[5] Ibid., p. 31-33.

[6] Ibid., p. 294-297.

[7] Ibid., p. 256.

[8] Ibid., p. 257.

 

2 răspunsuri la Cazul Stahl: o reevaluare

  1. criticatac spune:

    Ne-a fost semnalat acest text pe care îl postăm aici în prelungirea dezbaterii:

    http://www.cooperativag.ro/precizari-punctuale-pe-marginea-unei-recenzii-cazul-stahl-o-reevaluare/

  2. Gabriel Troc spune:

    Interpretarea fragmentului amintit din recenzie ca “un proces de intentie si un soi de psihanalizare a lui Zoltan Rostas” este total gresita. Dimpotriva, amintesc si selectez din aceasta carte tocmai pentru ca apreciez valoarea ei de document, si depling faptul ca comentatorii operei lui Stahl, pe care Stefan Guga ii are in vedere, nu utilizeaza, sau utilizeaza distorsionat acest document. Inca odata, nu este vorba despre dl Zoltan Rostas aici, in calitatea sa de intervievator sau in alta calitate, ci despre cei care utilizeaza sau ignora cartea dinsului de interviuri cu Stahl.

    Cit despre celelalte observatii, ele trebuie sa se raporteze, evident, direct la cartea pe care o recenzez si la argumentele punctuale de acolo.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.