Care e problema cu PSD-ul?

Cel mai probabil, decizia de a-l exclude din partid pe Mircea Geoana va genera o serie de dezbateri și discuții, toate având ca temă luptele pentru putere din interiorul PSD. Poate că va fi o discuție interesantă în care se vor afla detalii din culise despre diferitele zone de putere din interiorul partidului, despre poziția lui Ponta de după acest episod (a ieșit întărit din asta sau nu?), despre ce va face Geoană (va urma un nou partid? se va duce înspre UNPR?), despre ce-a făcut Hrebenciuc la New York (cum, nu știați?) și altele asemenea. Sau poate nu va fi o discuție interesantă. Cert este că în analiza acestor jocuri interne de putere, vor rămâne (din nou) neadresate problemele structurale ale PSD-ului.  O parte din aceste probleme sunt globale, prin urmare PSD nu prea are multe de făcut în privința lor. Altele sunt însă cauzate de incapacitatea și lipsa de imaginație politică a liderilor acestui partid de a răspunde provocărilor structurale, locale și globale cu care se confruntă. Evident, nu mi-am propus o analiză detaliată ci doar schițarea unor teme generale.

Epuizarea rolului istoric al partidelor clasice

Principala formă de organizare politică în secolul 20 a fost Partidul-Stat. În esență, Partidul-Stat urmărea preluarea puterii asupra statului în numele intereselor de clasă pe care le reprezenta. Structurile statului trebuiau să devină interne structurilor partidului, iar de cele mai multe ori partidele însele erau organizate în asemenea mod încât copiau aproape identic structurile statului. În spatele acestui tip de organizare politică existau două mari presupoziții. Prima presupoziție se referea la antagonismul fundamental dintre stânga și dreapta (sau dintre muncă și capital) pe care, în diferite formule, o împărtășeau toți participanții la lupta pentru putere. Prin urmare, partidul era în același timp o instituție de clasă și una de masă: mobilizarea se făcea la nivelul întregii societății pe baza acestei diviziuni esențiale. A doua presupoziție era aceea că accesul la punctele de comandă ale statului era esențial pentru obținerea și exercitarea puterii. Statul era principalul nod de acumulare a puterii. Desigur, în diferite momente între 1968 și 1989, și din diferite cauze care nu pot fi schițate aici, aceste presupoziții au fost în mare parte abandonate. O urmare esențială a acestui fapt este aceea că, astăzi, peste tot în lume, partidele ca formă de organizare politică de masă sunt în criză, adică nu mai joacă rolul istoric pentru care au fost create. Așadar, acestea sunt o rămășiță a trecutului. Accesul acestora la putere se face mai degrabă inerțial, nu atât prin mobilizarea populației, cât mai degrabă prin demobilizarea și depolitizarea acesteia. Cum bine se știe, România e perfect parte din acest fenomen global. Pentru cine a uitat, la alegerile parlamentare din 2008 au votat puțin peste 39% din cei cu drept de vot. Pentru a pune această cifră în context, PSD (în alianță cu PC) a obținut puțin peste 2 milioane de voturi, atât la Camera Deputaților cât și la Senat –adică puțin peste 10% din totalul celor cu drept de vot. Fără să exagerăm prea mult, se poate spune că PSD-ul atrage o dată la 4 ani un număr de votanți comparabil cu numărul zilnic de cititori ai principalelor publicații sportive din țară.

Există două moduri principale prin care se încearcă depășirea blocajului ridicat de epuizarea rolului istoric al partidelor clasice: pe de o parte, populismul (adică renunțarea la caracterul de clasă al partidelor clasice), pe de alta inventarea unor mișcări mai mult sau mai puțin grassroots (în principiu, alterarea modului de organizare și expresie politică pe bază de rețea), menite a reînvigora partidele clasice deja existente sau de a le înlocui complet, după caz. Populismul și mișcările grassroots nu se exclud reciproc, ba din contră, în multe cazuri sunt complementare: în America, Tea Party susține Partidul Republican, în Ungaria, Fidesz a beneficiat semnificativ în urma mobilizărilor de tipul Gărzii Marghiare, iar în România scenariul optimist este acela că mișcarea Noua Republică (mai degrabă astroturf, decât grassroots) să dea un imbold necesar PDL-ului în alegerile de anul viitor.

În acest context, PSD-ul pare într-adevăr blocat în secolul trecut. Și nu este deloc vina lui Ion Iliescu, așa cum se spune. Trebuie observat în primul rând faptul, uluitor în sine, că PSD-ul a fost realmente incapabil să articuleze într-un mod inteligibil și concret valul de nemulțumiri populare generate de criza economică și de răspunsul neoliberal-inept al guvernului și președintelui. În plus, PSD-ul pare de asemenea că nu are nici un fel de forță politică și organizațională pentru a mobiliza contradicțiile existente acum în societate în cadrul unui proiect politic coerent. În fine, PSD-ul pare complet închis în propriile idiosincrasii și mecanisme instituționale încât rămâne opac față de diferitele mișcări alternative de stânga și anti-sistem care s-au conturat în România în diferite forme începând cu 2008. Aceste rigidități acumulate în funcționarea partidului nu pot fi atribuite unor cauze sistemice, precum cele generate de epuizarea rolului istoric al partidelor clasice, ci trebuie căutate în contextul local al istoriei și funcționării partidului în ultimele două decenii.  

PSD și politica de clasă post-1989

PSD este partidul capitaliștilor autohtoni. Mare parte din deținătorii locali de capital sunt în PSD, sau în orice caz, apropiați acestuia. Alianța cu PNL (în care sunt restul de capitaliști autohtoni), pe care unii în mod eronat au considerat-o împotriva naturii pe baze ideologice (uitând astfel că alianțele se fac pe bază de interese de clasă), a transformat USL în mod explicit în forța politică a capitaliștilor locali. Astfel, această alianță este una dintre cele mai semnificative mișcări politice și de clasă de după 1989 și singura de altfel care a ieșit din logica anti-comunistă a tranziției, în care politica era subordonată unor dubioase considerente „morale”, deci non-politice. Acest pol se află în competiție cu PDL, un partid care în mod explicit din 2004 până azi a reprezentat interesele capitalului global în România, atât în mod direct (prin susținerea fățișă a unor proiecte precum Roșia Montană sau Nokia la Cluj) cât și indirect (prin măsurile neoliberale de dezmembrare a statului, privatizare, reduceri bugetare, etc). Nu e de mirare că România a fost lăudată la Berlin recent, în centrul din ce în ce mai nedemocratic al imperiului UE, pentru măsurile „de austeritate” luate (adică, în traducere, pentru măsurile burtale de reducere a costului reproducerii forței de muncă în raport cu capitalul global).

Această polarizare de forțe este rezultatul mecanismelor tranziției și nu este specifică doar României (Ungaria și Ucraina sunt cazuri comparabile). Oricum ar fi, este o dispunere atipică. În vestul Europei partidele care reprezintă interesele capitaliștilor autohtoni sunt cele în general plasate la dreapta (vezi Italia sau Olanda drept cazuri exemplare), fiind așadar în poziție să mobilizeze sentimentele populare împotriva capitalului global și a elitelor locale care îl reprezintă, prin condamnarea efectelor acestora (coruperea națiunii, creșterea imigrației, dispariția slujbelor în industria națională etc).  De cealaltă parte, elitele tehnocratice neoliberale, în general salariate și nu proprietare de capital, sunt mai degrabă plasate la centru-stânga, în diferite combinații de a treia cale și liberalism a lamericaine.

În planul local românesc, și aici este de găsit problema PSD-ului, lucrurile nu stau pe dos (ar fi prea simplu), ci sunt suprapuse. Asta pentru că PSD-ul reprezintă în același timp și clasa capitaliștilor autohtoni, și clasa tehnocratică neoliberală, cosmopolită și transnațională. Suprapunerea este întruchipată în mod exemplar, evident, de Adrian Năstase – o altă problemă recurentă a PSD-ului. Originea îndepărtată a acestei stări de fapt vine din faptul că în Partidul Comunist Român nu a existat o scindare între o veche gardă conservatoare și o facțiune liberal-reformatoare, spre care să se facă transferul de putere în 1989. Opoziția s-a manifestat doar în legătură cu Ceaușescu și cu cei câțiva din jurul său, prin urmare Partidul, din nou cu mici excepții de la vîrf, a supraviețuit intact trecerii în noua viața de după 1989. Adevărata scindare în Partidul Comunist s-a petrecut odată cu ruperea FSN-ului în 1992, între cele două aripi (Iliescu și Roman) – o scindare, după cum se vede astăzi, care a structurat în mod fundamental politica românească (rolul partidelor “istorice” fiind chiar mai marginal decât s-a crezut inițial). Sciziunea FSN nu s-a făcut aleatoriu, ci pe baza clivajelor de clasă pre-existente înainte de 1989: simplificând, pe de o parte nomenclatura de partid de la toate nivelurile (de la ministere, la șefii de fabrică), pe de alta intelighentsia tehnică (incluzând aici diferite categorii, precum ingineri, birocrați, intelectuali). Primii au câștigat în 1992 promițându-le muncitorilor și țăranilor o dezmembrare blândă a economiei socialiste (pe fondul acumulărilor primitive de capital de după 1989), iar rolul lui Ion Iliescu în acest proces a fost imens (atât de a păstra masele muncitorești sub control –vezi mineriadele- cât și de a media discrepanțele acumulărilor de capital, evitându-se polarizări majore, așa cum a fost cazul în Ucraina sau Rusia). Iliescu și aripa sa au revenit la putere în 2000, după o scurtă perioadă de reorganizare politică în opoziție, în care practic partidul a trecut de la un partid post-comunist tipic, organizat în jurul acumulării primitive de capital (perioada 1992-1996), la un partid social-democrat european modern care a pregătit aderarea la UE (2000-2004). Desigur, guvernarea dezastruoasă a CDR dintre 1996 și 2000 a făcut această tranziție mult mai simplă decât ar fi putut fi în realitate. Așadar, această schimbare a fost determinată mai puțin de presiuni venite din partea bazei electorale a partidului (deși muncitorii industriali și țăranii din 1992 nu mai existau în aceeași formă în 2000, fiind transformați la rândul lor, în diferite forme, de efectele tranziției), cât de presiunile pentru integrarea în sistemul de producție și acumulare a UE a noilor deținătorilor autohtoni de capital. Contradicția aceasta acumulată în partid (între interesele capitaliștilor autohtoni și efectele integrării UE) s-a resimțit cel mai acut în momentul pierderii alegerilor în 2004 de către Adrian Năstase (să ne amintim că atunci partidul a ieșit totuși câștigător la parlamentare), înfrângere suferită pe fundalul unui paradox: măsurile neoliberale luate de guvernul său au dus la crearea segmentelor de clasă care au votat împotriva sa. Altfel spus, guvernarea Năstase a dus la crearea unui electorat de dreapta (noua clasă muncitoare din multinaționale, emigranții din Spania și Italia, profesioniștii meseriilor liberale, etc) pe care PSD-ul însă nu-l putea mobiliza și capitaliza electoral. Această contradicție a fost exploatată de Traian Băsescu și de PD (deci de aripa Roman a FSN) care s-a mutat decisiv la dreapta, acolo unde se aflau interesele economice ale unei clase nou formate (și  care odată ajunsă la putere a condamnat freudian comunismul, adică facțiunea lui Ion Iliescu).  

Trebuie reamintit cum în campania pentru alegerile din 2004 mai mulți observatori au notat următoarea imagine contrastantă: în timp ce Năstase săruta doamne în vârstă prin diferite sate ale României, Băsescu discuta despre arhivele Securității cu intelectualii de la GDS pe Calea Victoriei și devenea candidatul cool al generației tinere care ratase momentul 1996. Astfel, în timp ce Năstase și PSD încercau să mobilizeze în zadar fostul electorat al lui Ion Iliescu (între timp dispărut, sau complet depolitizat și demobilizat de urmările nefaste ale tranziției), Băsescu și PD reușeau să mobilizeze un electorat adus la viață chiar de Năstase. Au trecut aproape 8 ani de atunci, și PSD-ul pare prins, inert, în aceleași dileme, deși contextul a evoluat semnificativ. În timpul celor două mandate succesive, Băsescu și PD(L) au urmat traiectoria pe care au intrat în 2004 și și-au asumat în mod explicit o poziție conservatoare, reușind astfel să efectueze o ruptură definitivă cu ruptura fondatoare precedentă, cea a FSN-ului. Acest moment a fost evident în alegerile din 2008/2009 când opoziția nu a contat, singurele poziții existente fiind pro sau anti-Băsescu. La scară mai largă, victoria lui Băsescu a reprezentat de fapt incapacitatea capitaliștilor locali de a se (re)mobiliza politic în noul context în vederea preluării politice asupra statului, relativ ostil cu privire la propriile lor interese. Totodată, prin figura patetică a lui Geoană, a demonstrat faptul că PSD-ul, ca partid, a devenit subordonat jocurilor de culise (inevitabil transpartinice) ale capitaliștilor autohtoni și nu principalul mediator al acestora, așa cum fusese cazul în perioadele Iliescu și Năstase. Concomitent, dreapta conservatoare a reușit să își consolideze propriile poziții, mobilizând mai ales noua clasă muncitoare din multinaționale (de tipul celor care au fluierat la concertul Madona când a venit vorba de romi și care cred despre ei înșiși că fac parte din clasa de mijloc doar pentru că lucrează într-un birou, și nu la fabrică, susceptibili așadar la mesaje atât naționaliste cât și anti-stat), segmentul relativ înstărit al agricultorilor și al negustorilor locali, sub-proleatrii migranți, intelectualii anti-comuniști conservatori, precum și micii funcționari privați de tipul notarilor. Această mobilizare s-a făcut printr-un mix specific de măsuri neoliberale, anti-comunism, populism (incluzând aici activarea sentimentelor naționaliste, xenofobe și anti-roma), dar mai ales prin exacerbarea retoricii anti-stat, adică prin declanșarea de sus în jos a luptei de clasă cu cei care primesc diferite forme de venituri de la stat (angajați, pensionari, etc). Desigur, aceste segmente de clasă, precum și lucrătorii industriali încă sindicalizați din fabricile străine (Dacia, Nokia), studenții, artiștii și intelectualii urbani critici ar reprezenta bazele rearticularii unui electorat PSD. Așadar, asistăm la o mutație semnificativă, care nu poate fi exprimată aici decât în termeni foarte schematici și reductivi: dreapta conservatoare este partidul noii clase muncitoare (în sens larg), în timp ce PSD-ul (plus PNL), cel al elitei capitaliste locale și al clasei de mijloc apropiată (dacă nu chiar dependentă, cum este cazul cu mare parte din oamenii din media și ONG-urile autohtone) de interesele acestora. Evident, unul dintre principalele efecte ale acestei mutații este regândirea relației stânga-dreapta, atât în sensul contradicției dintre muncă-capital, dar și a articulării acesteia în politici de clasă și electorale. Deocamdată însă aceste lucruri nu par a tulbura pe nimeni din PSD (sau USL), partidul continuând să joace în deplasare, pe terenul adversarului, atât din punct de vedere al electoratului cât și al gândirii economice. Deși ne aflăm în plină criză a capitalismului, programul economic al PSD-ului rămâne în continuare unul neoliberal, cu ceva față umană, partidul nefiind pregătit să își asume vreun risc în afara doxei. În plus, toți liderii PSD, de la Ponta la Mazăre sunt în competiție directă cu Băsescu la concursul de populisme fără egal. Nu cred că miră pe cineva că Băsescu e cel care câștigă. Ceea ce ne aduce la ultimul punct.

Ce-ar fi de așteptat?

Lipsa de combativitate în afara partidului face ca întreaga luptă să se transpună în interior. Episodul Geoană apare astfel drept ceea ce e: o nouă probă de impotență la vârful PSD, de reacțiune în loc de acțiune. Nici nu contează cine pleacă și cine rămâne, sau cine o să capitalizeze o presupusă victorie în partid. Aceasta nu se va putea capitaliza în exterior oricum. Problemele structurale ale PSD-ului sunt mult mai mari, iar pericolele pe măsură. Un scenariu foarte probabil pentru viitorul nu foarte îndepărtat este, mutatis mutandis, repetarea în România a situației din Ungaria, în care partidul conservator a obținut aproape 70% din voturi, iar social-democrații puțin peste 17%. Mi se pare un scenariu plauzibil, tocmai pentru că ne aflăm într-un context dominat de lipsa unor politici de clasă clar delimitate, de evanescență ideologică și de vot uninominal, în care partidul are dificultăți din ce în ce mai mari de a implementa o politică unitară la nivel național, prin urmare alianțele orizontale, transpartinice, la nivel local pot deveni extrem de importante. Întrebarea care se pune atunci: este Victor Ponta omul care să reinventeze partidul, să-l rupă cu adevărat de moștenirea Iliescu (în sensul descris mai sus nu în sensul destul de grobian pe care îl invocă tot mai frecvent Ponta) și să determine mobilizarea în jurul unui nou proiect economic și de clasă? Cel mai probabil nu. Asta pentru că Ponta nu se poate impune nici în fața capitaliștilor autohtoni, ale căror interese să le subordoneze partidului, nici în fața vechilor lideri, precum Iliescu și Năstase. Și acest eșec pare a fi unul de strategie. Ponta și-a început mandatul de președinte al PSD destul de promițător, părând că înțelege nevoia unei reorientări a partidului, atât în sens electoral cât și doctrinar. Tinerețea părea totodată un atu în raport cu vechii leaderi. Tricourile cu Che, în toată naivitatea lor, păreau a fi semnalul unei poziționări mai clare la centru stânga, sau măcar disponibilitatea de a introduce în mainstreamul politic o serie de teme culturale și sociale de stânga (în condițiile în care economia e un subiect tabu tot timpul). Foarte rapid însă, noua conducere a PSD a picat în jocul populist al puterii (și desigur în fascinația freudiană pentru Băsescu), iar impulsul insurecțional inițial a devenit doar luptă internă de partid.  În mare parte, Ponta pare a repeta traiectoria lui Mircea Geoană de după ce a devenit președintele partidului (fricțiuni cu fostul leder, obsesie cu Băsescu). Ca și Geoană, Ponta pare a fi mai degrabă parte din trecutul partidului, decât din viitorul acestuia.

Cel mai probabil, PSD-ul condus de Ponta își va propune acum să își pună cât mai puține piedici, sperând astfel că va scoate un scor mulțumitor la alegerile parlamentare viitoare. Chiar dacă le va câștiga însă, diferența va fi prea mică pentru a fi semnificativă. E greu de crezut însă că PSD-ul va câștiga prezidențialele, indiferent cine va fi candidatul conservator. Aceștia au deja o mașinărie ideologică foarte bine pusă la punct, plus toate armele populiste la îndemână. Ponta, în eventualitatea unei candidaturi, ar fi o victimă sigură.

Cel mai puțin probabil (cel puțin pe termen scurt), PSD-ul se va muta ceva mai viguros la stânga pe teme economice, sociale și culturale și va ataca astfel în mod frontal temele conservatorilor, scâpând totodată de obsesia cu Băsescu. Totodată ar readuce în discuție rolul statului în economie pe coordonate ceva mai Kensyene. Practic, PSD-ul ar trebui să propună un New Deal național între capitalul și munca autohtone și o acomodare ceva mai puțin obedientă a intereselor capitalului global. Pentru că stânga e la pământ peste tot în Europa, e greu de imaginat forme de alianță la nivelul Uniunii, prin urmare nemulțumirile populare generate de efectele crizei ar trebui capitalizate prin alianțe cu diferite mișcări populare. În fine, partidul ar trebui deschis spre forme mai puțin rigide de conducere și conectat la seria de mișcări orizontale existente, păstrând însă beneficiile pragmatice ale centralismului și ierarhiei specifice unui partid. Prin urmre, o serie de lideri actuali ar trebui împinși în spate și o dată cu ei o serie de practici de tip Vanghelie (care oricum nu pot genera decît un număr limiatat de voturi și în zone strict localizate). În acest scenariu, președintele partidului ar trebui să fie o femeie, promovând un alt tip de feminitate decât Elena Udrea și un alt tip de retorică politică decât cel macho-penibil existent. Desigur, acest scenariu poate părea utopic (deși e modelat în mare parte pe experiența recentă și cât se poate de concretă a Islandei de după criză). Însă, utopia pentru PSD ar fi să creadă că actualul model de oranizare și de politică îi poate aduce, în mod realist, mult mai mult decât 10% din totalul de voturi posibile. Poate a venit vremea să se preocupe și de restul de 90%.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.