BOR SRL

 

TEMA: Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică

Dezbaterea care are loc acum între grupurile laice (societatea civilă) şi politica statului român, cu privire la biserica majoritară BOR (Biserica Ortodoxă Română), pare a fi un măr al discordiei ce revine neobosit în presă şi societate. Pe de o parte, se constată în rândul politicienilor o serie de manevre electorale (într-o uniformizare a puterii şi opoziţiei), pe de altă parte, devine transparentă o rapacitate şi o cupiditate insaţiabilă.

Toate acestea orchestrează eterna recurenţă a uneia şi aceleiaşi probleme. Care sunt, aşadar, relaţiile dintre BOR şi Stat, sau dintre Stat şi BOR? Ba se discută calitatea de colaboratori ai Securităţii a preoţilor şi a Înalţilor Prelaţi ai Bisericii; ba despre acest colos financiar care se numeşte „Catedrala Mântuirii Neamului”[1], care ridică din nou, în secolul al XXI-lea, probleme etno-politice. Altfel spus, nu există oare românism autentic decât în sânul BOR-ului?

Nu poţi fi considerat cu adevărat român dacă, să spunem, aparţii de Biserica greco-catolică sau romano-catolică, nemaivorbind de minorităţile ortodoxe sârbe, ucrainene şi fără să mai vorbim de maghiarii care, cu excepţia unei minorităţi reduse din Satu-Mare, nu sunt ortodocşi, ci greco-catolici? O a treia temă de discuţie s-a ivit recent cu privire la subvenţia de 80% acordată pentru activităţile sociale ale BOR, printr-un proiect de lege care a trecut de Parlament (şi care ar urma să fie promulgat de preşedinte).

O să treacă acum la retrocedarea terenurilor agricole, pădurilor, proprietăţilor închiriate, hotelurilor din staţiunile turistice etc… Să nu uităm, de asemenea, că preoţii şi Înalţii Prelaţi ai Bisericii sunt totodată salariaţi ai Statului, cu toate beneficiile aferente (şi pensia, desigur)  statutului de funcţionari publici.

Pentru francezul din mine[2], această discuţie pare ivită din subteranele istoriei moderne şi contemporane, un fel de Jurassic Park al relaţiilor dintre Biserică şi Stat, care mă face să mă gândesc la versul lui Saint John Perse, „ochiul se adânceşte un secol în provinciile sufletului”, numai că în cazul de faţă nu este vorba de un secol, ci de mai multe secole… De un conflict care în Occident îl readuce pe Masiglio di Padova de la începutul secolului al XIV-lea, în lupta iniţiată de acest gânditor între raporturile dintre politică, societatea civilă şi comunitatea religioasă, şi puterea temporară a papalităţii şi a preoţilor.

Pentru Masiglio di Padova, Biserica şi preoţii săi ar trebui să se dedice evanghelizării şi propovăduirii tainelor, fără să se amestece vreodată în politică sau administraţie economică. Dacă politica vine printr-o cale foarte lungă de la Dumnezeu, spunea Masiglio, aceasta nu poate fi, în exerciţiul său pe acest pământ, decât administrarea puterii şi nu se poate legitima decât prin alegerea de reprezentanţi ai vox populi.

Această discuţie mă duce, desigur, cu gândul la secolul al XIX-lea francez, care s-a încheiat cu legea din 1905, care stabilea separarea completă a Bisericii de Stat.[3] Bunurile imobiliare ecleziastice au devenit în totalitate proprietatea statului, regiunilor, departamentelor şi comunelor (acestora revenindu-le şi sarcina de a le întreţine şi, mai ales, de a le restaura: imaginaţi-vă ce costuri ar presupune restaurarea unei catedrale ca cea din Chartres, Reims, Bourges sau Albi).

Bisericii nu îi revine decât dreptul de uzufruct, acoperind deci costurile de funcţionare, pentru electricitate, telefon, impozitele imobiliare. Revenind de asemenea Bisericii obligaţia de a plăti, din propriile fonduri, salariile preoţilor, episcopilor şi arhiepiscopilor, în timp ce călugării şi călugăriţele trăiesc de pe urma propriilor activităţi, a donaţiilor credincioşilor sau a susţinerii Bisericii şi chiar a Vaticanului, dacă ordinul monastic este direct subordonat acestuia, cum este cazul Societăţii lui Isus.

Desigur, de mai bine de cincizeci de ani, Parlamentul francez a votat în favoarea unui ajutor financiar acordat şcolilor religioase cu care Statul a încheiat un contract. Acestea sunt obligate să respecte curicula oficială naţională a Ministerului Educaţiei şi, desigur, pe acelea care au ca scop apărarea secularismului.

Printre obligaţiile care le revin, este imperativ pentru aceste şcoli religioase să permită înscrierea copiilor de orice altă confesiune fără ca aceştia să fie obligaţi să participe la cursurile de religie. Din acest motiv, sistemul educaţional în aceste instituţii este controlat cu regularitate de către inspectori din sistemul public de învăţământ. Iar şcolile religioase (catolice, evreieşti sau musulmane), care nu acceptă obligaţiile impuse pentru funcţionarea şcolilor religioase private pe baza unui contract cu Statul, apelează la fonduri colectate atât de la părinţii elevilor, cât şi de la sponsori privaţi francezi sau străini…

Protestanţii francezi, în schimb, au apărat, după Revoluţia franceză şi ratificarea prin vot la 26 august 1789 a Declaraţiei pentru drepturile omului şi cetăţeanului, care garantează libertate de cult protestanţilor, laicitatea Statului şi a învăţământului public şi au avut întotdeauna o atitudine pozitivă faţă de separarea Bisericii şi Statului…

Pentru un intelectual francez, catolic, protestant, agnostic, de dreapta sau comunist, situaţia BOR-ului sub comunism este de-a dreptul suprarealistă: preoţi plătiţi de Stat, Înalţi Prelaţi ai Bisericii deţinând posturi de miniştri cu maşină de serviciu şi şofer la scară, plus posibilitatea, la care am fost martor, de a construi biserici parţial din subvenţii de stat şi de a le repara nu pentru a le transforma în muzee, ci pentru a întreţine locurile de cult.

Iată ce surprinde orice simpatizant al stângii venit din Europa de Vest… Cum a fost posibil ca un regim de un „ateism feroce” (conform anticomuniştilor) să întreţină o Biserică, preoţi, să le plătească salarii, să le permită tipărirea de biblii, cât şi distribuirea acestora? Ce ateism neobişnuit! Desigur, dacă în oraşe le părea dificil unora (deşi nu tuturor) din cei care aveau funcţii oficiale să meargă la biserică pentru slujbele obişnuite, în oraşele de provincie şi la sat, mai ales în Transilvania şi Moldova, unde credinţa populară este mult mai puternică decât în Regat, bisericile erau pline duminica sau la marile sărbători, şi nu numai bisericile ortodoxe, ci şi cele romano-catolice, calviniste, unitariene sau luterane (pe când se mai găseau saşi).

În sate, multe din zilele închinate cultului sfinţilor erau nelucrătoare. Chiar şi în industrie, prin tot felul de artificii iezuitice, conducerea acorda concediu cu plată în zilele marilor sărbători religioase… Astfel, ca din întâmplare, timp de două săptămâni, între Crăciun şi Bobotează, marile mine din zona Cavnic intrau în reparaţii de întreţinere, nici un muncitor-ţăran român nu lucra şi numai inginerii asigurau lucrările de mentenanţă necesare pentru securitatea utilajelor.

Oficial, totul era în stare de funcţionare când, de fapt, nimic nu funcţiona şi toată lumea de la sate şi oraşe se dedica libaţiilor, ritualurilor creştine şi necreştine din această mare trecere, de la naşterea lui Hristos la botezul acestuia, cu anul nou între ele. Chiar pe 25 decembrie, în curţile parohiale, grupuri de tineri interpretau Viflaimul, cu Maria, micul Isus în leagăn, îngerii şi diavolii (ceea nu putea fi arătat în sărbătorile oficiale ale obiceiurilor hibernale laice (sic!) care se organizau pe strada principala din Sighet pe 30 decembrie la amiază, unde avea loc o defilare care aducea a Carnaval).[4] Şi să nu uitam că însuşi şeful Statului şi al Partidului, Nicolae Ceauşescu a organizat şi a participat la funeraliile religioase ale părinţilor săi… Încă o dovadă a relaţiilor extrem de ambigue dintre Statul comunist român şi BOR.

De fapt, situaţia din România comunistă nu avea nimic în comun cu Rusia sovietică. Desigur, totul era departe de a sta pe roze, dar în provincie şi la ţară se descurcau, cu atât mai mult cu cât colaborarea, pe de o parte, a preoţimii şi călugărimii (şi au fost şi colaboratori care aparţineau altor confesiuni) cu Securitatea oferea Statului comunist beneficii considerabile, mai ales ca surse inegalabile de informaţii, cum ar fi cele de la spovedanie, şi prin aceasta un control total asupra singurii contraputeri posibile înafara câmpului ideologic al marxismului (de exemplu o contraputere stângistă sau troţchistă)…

Pentru că, nu trebuie să uităm, pentru un preot ortodox sau catolic, este un păcat de moarte să dezvăluie taina spovedaniei (de care au fost apăraţi preoţii protestanţi, enoriaşii lor spovedindu-se direct lui Dumnezeu, fără vreun al intermediar care să aibă conştiinţa ontologic păcătoasă a omului alungat). Este de la sine înţeles că o astfel de situaţie nu a făcut decât să perpetueze poziţia BOR-ului sau chiar să o consolideze, dat fiind că experienţa a demonstrat că dintre extrem de numeroşii greco-catolici care aparţineau noii clase de mijloc, ţărani şi muncitori înainte de 1948, şi proporţional cu creşterea populaţiei, un număr destul de redus s-a întors în sânul bisericii unite cu Roma după 1989.

Cu toate că BOR s-a comportat de o manieră incalificabilă cu preoţii greco-catolici ieşiţi din subterane, poporul a dat dovadă de înţelepciune, considerând că, până la urmă, este vorba de unul şi acelaşi Dumnezeu şi că nu era cazul să stârnească tensiuni în sate; or tocmai popii BOR-ului sunt cei care au generat tensiuni, refuzând, de exemplu, să înmormânteze defuncţii greco-catolici în singurul cimitir din sat, cum s-a întâmplat, printre sutele de exemple, în satul Filea de jos, din comuna Ciurila, judeţul Cluj (sub jurisdicţia de foc a Mitropolitului Anania).

Astfel, pentru cei mai mulţi, greco-catolicismul a devenit o religie urbană, mai mult sau mai puţin elitistă. Astfel de fapte, ţin de istorie, şi în cele din urmă lumea se va împărţi întotdeauna în învingători şi învinşi!

Ceea ce mi se pare cel mai penibil nu este faptul că BOR nu înfăptuieşte un aggiornamento ecleziastic[5], este dreptul său absolut, ci faptul că refuză, în ciuda evidenţei, să îşi recunoască culpele etice (implicarea masivă în mişcarea legionară, urmată de colaborarea cu Securitatea)[6] şi că din acest motiv permite revenirea implicită a unui neolegionarism autosuficient şi, după părerea mea, profund anticreştin în pretenţia de a crea o identitate între ceea ce se vrea a fi „un adevărat etnic român” şi un veritabil român ortodox, de parcă în ultimă instanţă, BOR-ul, nereuşind să depăşească statutul limitat de biserică naţională, ar pierde astfel calitatea de membră a bisericii creştine universale, în cadrul căreia ar trebui să se regăsească orice individ, indiferent de provenienţă, din momentul în care acceptă dogma şi se botează.

Acest paradox sau această contradicţie reactualizează conflictul dintre părintele Stăniloaie şi Lucian Blaga, cu privire la natura ortodoxismului românesc… Lucian Blaga nu se înşela atunci când susţinea că, în versiunea sa ortodoxă, creştinismul nu este definitoriu caracterului specific românesc, căci „veşnicia s-a născut la sat”, şi nu pe malurile Iordanului.

Ortodoxia este o religie care s-a născut în Orientul Apropiat şi care a căpătat o răspândire universală, ca urmare a argumentului paulin cu privire la Gentili şi adoptarea acestora de către un imperiu, Imperiul Roman, care, la rândul său, se dorea şi se proclama universal… O dată cu dispariţia Imperiului Roman de Răsărit, cu excepţia Rusiei („a treia Romă”), toate elitele ortodoxe au participat începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea (parţial sub influenţa protestantismului şi a variantei sale de biserică naţională) la lenta transformare a Bisericilor locale în religie etno-naţională.

Or această naţionalizare a creştinismului nu a extins mesajul creştin, ci dimpotrivă, a redus scara… Or, ce constatăm dacă luăm în considerare relaţia dintre legionarism (şi teoreticienii poeţi care îl precedă) şi BOR? Intenţia de a da acestei reducţii naţionale a mesajului creştin o legitimitate politico-metafizică articulată de o ontologie a „fiinţei naţionale”. Pe de o parte, acceptăm că onticul, efemerul, istoria politică şi trăsăturile acesteia, modelarea ţării ca entitate politică vizată de marile puteri, statul-naţiune român în prima sa variantă (1878), apoi în cea de-a doua, după Primul Război Mondial (Trianon, 1919) şi, pe de alta, construim discursul unei eternităţi politice naţionale binecuvântate, graţie Arhanghelului Mihail, de  un creştinism etnic şi particular românesc, se repliază pe un exclusivism absolut şi legitim al argumentelor unui rasism feroce care, pus în practică în momentul unei situaţii excepţionale, cum ar fi războiul, are ca rezultat acte profund criminogene, morţi colective la scară largă. Cum a putut, aşadar, o biserică creştină să accepte, fără să spună un cuvânt, astfel de crime? Acesta este fondul problemei pe care o are BOR-ul şi relaţia sa cu politicul.

Se remarcă, fără îndoială, de-a lungul istoriei recente a statului-naţiune român, că BOR-ul a ştiut dintotdeauna, cu o mare abilitate, să se supună puterii politice dominante, atâta vreme cât, de o manieră sau alta, puterea sa spirituală (dacă poate fi astfel numită) şi puterea sa materială sunt perpetuate sau chiar consolidate.

În situaţia în care preoţii şi călugării erau închişi din motive fundamental politice şi nereligioase, în timpul primei faze a comunismului[7], BOR-ul, prin politica sa implicită de colaborare cu comuniştii, întâi împotriva greco-catolicilor şi catolicilor, apoi mai direct cu Securitatea, nu numai că a salvat situaţia dar a reuşit, de fapt, să îşi consolideze poziţia.

Desigur, mai ales în Transilvania, a pierdut enoriaşi, pentru că foştii greco-catolici s-au alăturat neoprotestanţilor, astfel încât, în momentul căderii comunismului, puterea greco-catolică s-a arătat foarte slăbită şi încă nu şi-a revenit de pe urma acestei înfrângeri. Pe de altă parte, Statul, în ciuda unei Constituţii care susţine laicitatea, practică favoritismul financiar, care a transformat astăzi BOR-ul într-una din primele puteri financiare din România, cu atât mai mult cu cât Patriarhul, dacă nu este un om de mare credinţă (şi nu eu sunt cel care susţine asta!), are în schimb excelente talente în comunicare şi este unul dintre cei mai buni oameni de afaceri din ţară…

Cu toate acestea, viitorul BOR-ului se arată sumbru, pentru că metodele sale o ameninţă pe termen lung. Ar trebui să analizeze cu atenţie istoria contemporană a bisericii romano-catolice… Din cauza faptului că a jucat prea mult şi prea îndelung pe teren lumesc, şi apoi, mai recent, că a cochetat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu puterea nazistă şi acoliţii[8] acesteia, şi în ciuda faptului că ultimul său Papă anti-comunistul sexi (Ioan-Paul al II-lea), se regăseşte acum aproape părăsită, cel puţin în Europa, dincolo de măreţele sale spectacole din timpul vizitelor papale, care reunesc asistenţa unei mase de tineri spectatori, aceeaşi care merg şi la concertele de pop-rock.

Spania franchistă, înalt fief al unui catolicism combatant ultra de drepta (v. Războiul Spaniol) a devenit după aproape douăzeci de ani teritoriul ateismului postmodern militant (căsătoria între persoane de acelaşi sex, de exemplu, tocmai a fost recunoscută de către Stat); Franţa laică nu este decât o ruină catolică, în ciuda genuflexiunilor lui Sarkozy la Vatican sau la Lourdes; cât despre Italia, aceasta este din ce în ce mai puţin influenţată de puterea papală (cu excepţia unei vechi tradiţii spectaculare şi a bigotismului din Sud, San Gennaro, Padre Pio etc.), ca urmare a tangentopoli-ului împotriva democraţiei creştine şi a unei fulgurante revoluţii a moravurilor.

Singurele ţări unde Biserica Catolică este în continuare la putere şi păstrează o aură populară sunt cele din America de Sud şi, mai ales, din Africa neagră, fostă franceză, datorită teologiei eliberării, care a combinat analiza sociologică marxistă a luptei de clasă cu mesajul evanghelic despre sărăcie, egalitate şi respingerea businessului de către Hristos (alungarea negustorilor din templu)…

Revenind, BOR-ul riscă să se trezească la rândul său părăsită, redusă la nimic mai mult decât o întreprindere de cadre… În fond, după părerea mea, supunându-se puterii politice şi jucând jocul economic al celui mai rău dintre capitalisme, nu va reuşi să îşi salveze propria versiune a mesajului creştin, pentru că, atunci când vine vorba de business, protestanţii şi neoprotestanţii se descurcă mult mai bine, fiind legitimaţi de propria versiune a teologiei creştine. Nu se va putea salva decât printr-o revenire la sărăcia misionară evanghelică, alăturându-se patimilor unei ţări care se adânceşte din ce în ce mai mult într-o profundă sărăcie structurală, caracteristică ţărilor din lumea a treia![9] Dar nu este prea târziu… pentru că BOR în statul său naţiune, asemenea tuturor societăţilor europene, asemenea restului lumii, este jucăria pe care Nietzsche a numit-o nu demult nihilismul european, răspândit astăzi, în deplinătatea sa, în toată lumea.

Nihilismul care ne gândeşte pe noi mai mult decât noi înşine îl putem gândi pe acesta… Nihilismul care ne orbeşte, aşa cum îi orbea Zeus pe cei pe care vroia să-i piardă…

Nefiind totuşi resentimentar sau vindicativ, cu binevoitoarea mea impietate, voi îndrăzni să spun Înalţilor Prelaţi ai BOR: voi, fraţii mei întru oameni, nu mai cheltuiţi, cugetaţi şi vă rugaţi…

Bucureşti, 25 martie al anului de graţie 2011, în ziua Bunei Vestiri şi a naşterii mele.


[1]       Mi-aş permite, sperând că prin asta nu o să-mi atrag injurii, să reamintesc, Înalţilor Prelaţi ai BOR că „timpul catedralelor” nu a fost niciodată timpul bisericilor închinate unui poporu-naţiune, ci unui popor creştin… Notre-Dame din Paris, nu mai puţin ca Notre-Dame din Chartres, Reims, sau Bourges, sau Amiens, sau Poitiers, sau Milano, sau Sfântului Ioan de Latran de la Roma nu sunt catedralele unui popor-naţiune… Numai protestanţii au instaurat catedrale naţionale, cum este Canterburry în Anglia…

[2]       Un german ar vedea lucrurile cam din aceeaşi perspectivă, pentru că de mai mulţi ani au fost desfiinţate taxele religioase obligatorii, Kirchentsteuer, în republica federală, ceea ce permite ateilor şi agnosticilor liberi să direcţioneze donaţiile pe care le pot face către organizaţiile caritabile recunoscute de varii Landuri.

[3]       Cu excepţia Alsaciei şi Lorenei germanofone recuperate după Primul Război Mondial, unde este încă în vigoare Concordatul germanic…

[4]       Stupiditatea comitetului pentru educaţie şi cultură socialiste mi se părea incomensurabilă. Organizau şi prezentau „obiceiuri laice de iarnă” cu un Viflaimul format doar din diavoli… Când le-am atras atenţia că nici diavolii nu sunt prea laici, pentru că presupun existenţa îngerilor şi a lui Hristos, nu am primit drept răspuns decât o tăcere jenată…

[5]       Nu mi-aş permite să vorbesc de un aggiornamento teologic… Această abordare nu ţine de domeniul meu…

[6]       Alegerea noului Mitropolit de Cluj nu arată decât că, după Preafericitul Anania, vechi legionar, vechi securist şi persoană cultivată de o inteligenţă remarcabilă, a sosit un nou securist…

[7]       Este vorba despre epoca Gheorghiu-Dej, cu liderii aureolaţi de ani de luptă în clandestinitate, cât şi despre ilegalişti curajoşi, adesea de origine evreiască sau chiar de evrei maghiari, care aveau toate motivele legitime să se ridice împotriva legionarilor.

[8]       În fond, de ce nu a excomunicat Pius al XII-lea doi dintre Înalţii Prelaţi ai Bisericii Catolice, manifest fascişti, aliaţi ai Germaniei naziste, şeful de stat fantoşă al Slovaciei, Preaînaltul Tiso, şi Mitropolitul Croaţiei, Preaînaltul Stepinac… Eroare cardinală ale cărei consecinţe le plăteşte astăzi… în ciuda protecţiei acordate evreilor italieni în toate lăcaşurile şi bisericile subordonate Vaticanului la 1944.

[9]       Există oraşe, cum ar fi Galaţiul, unde săracii nu pot fi îngropaţi cu slujbă creştină, popi din sate refuzând gratuitatea serviciului pentru morţii mai nevoiaşi, a persoanelor fără familie, părăsiţi de toţi, morţi în stradă asemenea câinilor. Numai groparul, în fata gropii comune în care este aruncat corpul, adesea fără linţoliu, rosteşte o rugăciune pentru mort…

Ultimele statistici arată că, în momentul de faţă, doar 1% din copiii de la ţară au acces la învăţământul superior. Să comparăm, în ciuda tuturor greşelilor sale, cu campaniile sociale pentru cunoaştere organizate de regimul comunist la ţară! După 1989, era tenebrelor îşi etalează din ce în ce mai mult spectrul îndoliat al analfabetismului chiar şi înafara satelor româneşti.

Traducere: Sanda Watt

Imagine slide: Dragos Burlacu-Understanding History

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.