Țara lui Iohannis Vodă

copilas„Dacă România ar fi o companie privată, Klaus Iohannis, primarul Sibiului, ales de aproape 55% din alegători pentru funcţia de şef al statului, ar fi intrat pe lista scurtă de candidaţi pentru o poziţie de CEO, spune Sorin Roibu, managing partner în cadrul firmei de consultanţă şi executive search Arthur Hunt. Motivul? „Mediul de business din Sibiu este, în general, corect.

Există foarte mult spirit antreprenorial acolo şi, per total, vorbim despre mult «lucru bine făcut». Însă cred că principalul motiv pentru care Klaus Iohannis ar fi pe lista mea scurtă pentru o poziţie de CEO în compania România ar fi networkingul de care acesta dispune. Cred că prin politica sa externă ar putea da mai multă credibilitate României şi ar putea apropia mai mult relaţiile cu alte ţări, nu doar Germania, ci şi Franţa sau Japonia, spre exemplu, care în Sibiu deja sunt investitori importanţi“, explică Sorin Roibu”. La prima vede, fraza aceasta nu conține nimic absurd, nimic deranjant, nimic deplasat. O chestiune de bun simț, dom’le, să îl pui pe noul președinte al României într-o poziție cheie în cadrul unei gigantic corporații, ne explică managerul Sorin Roibu. Metafora țării-corporație i se pare probabil firească, îl încântă prin posibilitățile monstruoase de câștig și prin perspicacitatea retorică pe care a dovedit-o prin enunțarea ei. Ce mi-e cazarma soldatului prusac, ce mi-e megacorporația secolului XXI? Pentru că asta se cam profilează la orizont: neopatriarhalism/neofeudalism românesc ținut în perfuzii de un stat anemic la rândul său ținut într-un obositor și peremptoriu șah de către UE. Neoiobăgie făcută cu o nemiloasă eficiență germană.

Și acum să vă explic de ce am votat Klaus Iohannis, deși mi-a tremurat mâna pe ștampila de vot știind că în spatele lui rânjea dizgrațios Blaga și o întreagă rețelistică de căpușe nerăbdătoare, (relativ) subțiate de cei câțiva anișori pe care i-au petrecut pe tușă. Iohannis se bazează pe un program de guvernare relativ coerent și pare destul de previzibil, de monoton, în urmărirea scopurilor pe care și le-a propus. Că lasă acestea de dorit din punct de vedere al protecței sociale e un truism. Parcă ale lui Ponta nu lăsau. Dar între cameleonismul balcanic totalmente lipsit de orice formă de vertebralitate și împănat cu o exacerbare politică a ortodoxiei în sens xenofobic, respectiv între rutina înspăimântător de ternă a unui mecanism de o precizie germană, înclin spre ultimul.

Stânga independentă a fost divizată în contextul alegerilor prezidențiale în ceea ce privește acest subiect. Între cei care au votat pentru Iohannis, cei care și-au anulat votul și cei care au stat acasă. Dar unii dintre cei care au stat acasă au început să dea lecții de materialism istoric votanților lui Iohannis pe motiv că ar fi lipsiți de capacitatea de a lua pulsul abstract al concretului. Pseudo-stânga pesedistă ar însemna în acest context o formă, e drept penibilă, în căutarea însă a unui conținut emancipatoriu adecvat. Dreapta este în schimb nefrecventabilă din principiu. Sigur că este. Dar analiza concretului în termeni marxiști presupune o capacitate de echilibristică politică încastrată cât mai profund în contextul asupra căruia se apleacă pentru a-i expune și pe cât posibil corija inegalitățile. Nu transformarea marxismului într-o metafizică tot mai puțin sensibilă la condițiile în interiorul și asupra cărora acționează. Pare o contradicție în termeni să votezi dreapta când ai sensibilități de stânga. Dar tocmai contradicțiile dau măsura și impulsul unei dinamici calitative noi, nu „încremenirea în proiect”, pentru a cita una dintre puținele vorbe adânci ale lui Liiceanu. De pacea de la Brest-Litovsk vă mai amintiți? Lenin a semnat-o într-o atmosferă infernală, tot partidul bolșevic fiind împotriva sa, inclusiv Troțki, al cărui fler politic s-a dovedit, de data aceasta, sub înălțimea așteptărilor. Și Lenin a avut dreptate. Politic vorbind, și strict despre acest episod – nu ideologic, Lenin a salvat tânăra și insuficient dezmeticita Rusie sovietică de mașinaria de război germană printr-o pace deosebit de umilitoare și de rușinoasă. Dar a salvat-o. Alternativa ar fi fost un război iremediabil pierdut, dar care ar fi gâdilat însă sensibilitățile ideologie ale majorității bolșevicilor. Mie treaba aceasta îmi cam miroase a romantism, a național-comunism și a rupere de „practica teoretică”, pentru a îl cita Gramsci, în numele unei teorii tot mai puțin practice. Și cu atât mai militante.

A trecut un secol de atunci. Prezenta situație politică a României este desigur extrem de diferită de cea a Rusiei revoluționare, dar și aici alegerea s-a făcut între o pseudo-stângă și o dreaptă pleznind de virilitate, aroganță și cu o grămadă de ași în mânecă. Pseudo-stânga bolșevică a fost desigur mai perspicace decât pseudo-stânga pesedistă. De fapt, perspicacitatea i-a aparținut, am spus-o deja, într-o măsură copleșitoare, lui Lenin; (putem aminti aici, pe lângă pacea de la Brest-Litovsk, și noua economie planificată, care i-a oripilat pe bolșevici prin pragmatismul ei cu iz compromițător la adresa ideologiei pe care o profesau; Lenin însuși a considerat-o cel puțin rebarbativă, dar și-a dat seama, în condițiile acelea, de indispensabilitatea ei). Prima era o stângă falsă pentru că divizase și apoi dinamitase vechea mișcare muncitorească rusă, în timp ce pseudo stânga pesedistă nu este decât un clan de oligarhi responsabil pentru privatizările de după 1989 și pentru o corupție strigătoare la cer. Corupția pesedistă era mai socială, mai democratică, spun unii. Adică pe atunci, trăiau și ei, dar trăiau și ceilalți pe lângă ei, pe când acum trăiesc numai ei (dreapta). Așa este, dar facturile pentru firmiturile de protecție socială se adunau și continuă să se adune; cuplate cu evenimente de gen privatizarea Petrom și multe altele, ajung inevitabil la o dureroasă scadență. Pe care o plătesc numai ceilalți, nu și ei. Se consideră uneori că fenomenul corupției ascunde o anumită formă de protecție socială, ridicol de minusculă și de insignifiantă, dar totuși existentă. Dacă ne uităm însă la planul național de dezvoltare rurală 2014-2020, observăm că aceasta privează de facto 97% dintre „exploatațiile agricole din România” de posibilitatea de a beneficia în mod adecvat de fonduri europene. Ghici cui aparțin restul de 3%? Și cine a girat noul plan de (sub)dezvoltare rurală? De ce ar fi de preferat „turcii de dinăuntru”, așa cum se numeau odată, celor din afară? Primii sunt mai puțin capabili de a inscripționa România pe un traseu progresist decât ultimii. Pentru că sunt extrem de conservatori, în timp ce ultimii favorizează o anumită dinamică, e drept, de esență neoliberală, dar este totuși o dinamică, oricând preferabilă unui statu-quo, mai ales celui propus de PSD.

Degeaba ne cramponăm în direcția vetustă a unui model strict etatist orientat împotriva UE. În termeni (populari) hegelieni, nu mai putem lua în considerare astăzi doar statul ca teză, care neagă vehement UE într-o dinamică a cărei sinteză nu se întrevede și astfel, pentru a îl parafraza pe Zizek, situația lâncezește, atât UE cât și, mai ales, statul și statele (membre) care neagă „zăbovind (împreună) în negativ”. Nu. UE reprezintă la rândul ei o teză, și una care se afirmă tot mai puternic, așa tarată de particularitățile agresive ale statelor principale care îi dau substanță, Germania în primul rând. Și UE neagă la rândul ei statele membre în sensul că le poate proiecta într-o perspectivă progresistă, deși acesta pare, la prima impresie, un deznodământ foarte contraintuitiv. Numai că, am dat în paragraful anterior un exemplu în acest sens: Comisia Europeană a tras recent un semnal de alarmă în privința excluderii majorității copleșitoare a terenurilor agricole din România din perspectiva obținerii de subvenții europene în perioada noii politici de coeziune a UE, 2014-2020. Și asta nu e nici pe departe tot. Ne tot plângem că rata absorbției proiectelor europene este ridicol de mică. Nimic mai adevărat. Dar din ce cauză? De ce Polonia a primit o sumă de aproximativ 77,6 miliarde de euro pentru acest interval iar România o sumă de numai 22,9 de miliarde, cea mai mică sumă pe cap de locuitor dintre toate țările membre est-europene? Sumele se referă la maximul de fonduri care pot fi obținute de la Comisia Europeană, nu la sumele efective prin care se vor implementa proiecte. Din multe puncte de vedere, Polonia și România sunt țări aproximativ egale. De ce România contribuie la bugetul european cu o sumă mai mare decât cea pe care o accesează prin diferite tipuri de proiecte? Pentru că UE e un mega-angrenaj al mai marilor-Europei în fruntea cărora tronează Germania și care tratează Estul sărac (și Sudul, care înaintea valurilor de extindere din anii 2000, avea rolul Estului de astăzi) ca pe o sursă de muncă ieftină, ridicol de ieftină, inundând de asemenea piețele statelor sărace din Est cu propriile produse alimentare și dezintegrându-le iremediabil industria, care nu poate face față coloșilor industriali germani, francezi și nu numai, masiv susținuți financiar și politic de propriile state? Ca pe niște colonii fericite că fac parte dintr-un club select în care pot fi exploatate mai blând decât dacă s-ar afla în colimatorul altor centre de putere regională și sau globală – și gândesc deci extrem de reducționist, clișeistic și stupid?

Sigur că putem răspunde și așa, și nimeni, din păcate, nu ne poate contrazice. Ne contrazic în schimb tendințele de anvergură, longue durée-ul economiei politice europene. Când corupția structurală de factură pesedistă împiedică o rată a absorbției fondurilor europene decentă, ca să nu spunem mai mult, cine are de suferit? Agricultura și infrastructura, pentru a enumera doar cele mai importante două domenii în care stagnăm îngrozitor de foarte mulți ani. Iar o agricultură și o infrastructură prospere avantajează enorm categoriile sociale defavorizate, oricât de dialectic am învârti problema. Sigur că și fondurile europene pot fi cheltuite prost, fără a ține cont de nevoile reale ale comunităților locale și doar pentru a bifa sume cât mai multe pentru a avea ce raporta la sfârșit de an și sau de etapă a unei politici de coeziune. Sigur că de multe ori ele sunt deturnate – cazuri în care UE suspendă proiectele și cere rambursarea fondurilor, rambursare pe care o face nimeni altul decât statul român, din impozitele pe care le plătim cu toții. Sigur că – și acesta reprezintă miezul problemei – avem o rată penibilă de absorbție a fondurilor europene, dar aceasta nu se datorează unei penurii de experți în domeniu, ci faptului că statul român nu își onorează, fie datorită corupției, fie datorită incompetenței – partea în ceea ce privește proiectele implementate prin fonduri europene, parte care oscilează de obicei între 10 și 30% din întregul proiect. Cu toate aceste neajunsuri, UE, flexibilizarea ei într-un sens social pe care, începând cu a doua jumătate a anilor 1970, l-a cam uitat – poate funcționa și ca parte a soluției, nu numai a problemei. La urma urmei, Hegel însuși, deși considera statul „mersul Ideii (rațiunii) prin istorie”, o formă de organizare perfectibilă și dezirabilă atât în forma ei modernă, parlamentară, cât și în forma monarhică, important fiind ca părțile să ființeze cât mai mult în și prin întregul (statul) care le exprimă și (re)compune permanent în sens emancipatoriu, nu una împotriva celeilalte – afirmase fără echivoc faptul că Spiritul – rațiunea care se gândește pe sine oferindu-și o tot mai adâncă ancorare într-un real căruia îi imprimă cu timpul, în cadrul unui proces oscilant din toate punctele de vedere – propria dinamică, propria devenire ca libertate plenară, înțeleasă numai ca parte a unuia sau mai multe forme de colectivitate, niciodată împotriva lor – reprezintă o realitate suprastatală, globală, cu alte cuvinte. De ce nu am putea, forțând filozofia hegeliană, să considerăm UE un construct sui-generis aflat între spiritul în miniatură (statul) și Spiritul deplin, adică Absolutul, pe cale de auto-construire la scară istorică? Sigur, am putea identifică numeroase motive pentru a ne îndoi și chiar a lua în derâdere o astfel de punere în problemă, dar a vedea numai minusurile, numai carențele, nu și potențialitățile unei forme care nu a apucat încă să își ofere un conținut matur, adecvat – reprezenta o abordare criticată acerb de același Hegel.

Dar tot perorând despre UE și Hegel nu am apucat să spun nimic despre țara lui Iohannis Vodă, expresia care dă titlul acestui panseu. Țara lui Iohannis Vodă nu va fi țara lui Papură-Vodă (Ștefăniță Lupu), domnitor moldovean de la mijlocul secolului XVII pe timpul căruia foametea și bolile i-au adus pe oameni la o asemenea exasperare încât consumul de papură devenise ceva la ordinea zile. Dar mă tem că nu va fi nici foarte departe. Prețul agentului termic, datorită „liberalizării” care va intra în vigoare în 1 decembrie 2015, va crește cu până la 38%. Pentru cei care nu au centrale de apartament, se adaugă imediat pentru a liniști posesorii dispozitivului salvator. În rest, pentru cele 1,6 milioane de apartamente care depind încă de RADET – Dumnezeu cu mila. Ca până acum. Doar cu tot mai puțin Dumnezeu și tot mai puțină milă din partea autorităților. Marii producători de gaze au suferit destul menținând prețurile neverosimil de mici pentru români, nu-i așa? Avem deja experiența unui întreg interval de politică de coeziune (2007-2013), timp în care ne-am pus la punct și am devenit competitivi, termenul însemnând, în această logică absurdă și ingrată, un sinonim pentru suficient de inteligenți încât să înțelegem că am intrat în horă și trebuie să jucăm. Mai mult pentru profitul altora decât pentru bunăstarea noastră, dar hora se încinge tot mai repede și cine nu ține pasul este călcat una-două în picioare. Nu e loc aici pentru văicăreli și scuze: competitivitatea înseamnă selecție naturală, darwinism social. Te adaptezi sau te resemnezi. Dar cu cât îți dai seama mai repede că unii (puțini) cântă și alții (mulți) joacă – cu atât nu te poți sustrage implacabilei perspective de a fi călcat în picioare tocmai de unul dintre cei mulți, categorie din care faci parte și tu. În asta stă toată măreția orchestrei și a melodiei. Și toată fragilitatea lor. Așa cum bine și percutant a scris odată Emil Dorian, „Dreapta politică (ca și grupurile privilegiate) e ostilă Justiției sociale și obsedată de ordine”. De ce? Deoarece ordinea avantajează modul de producție care reflectă privilegiile celor înstăriți, educați, „competitivi” – că tot vorbeam de UE – pe când dezordinea, dinamica socială oferă speranță și categoriilor sociale, precare, excluse de la beneficiile unei economii politice pe care o reproduc și sunt la rândul lor reproduși de ea în cadrul unei dialectici de o asimetrie îngrozitoare. Continuând firul argumentării, „Goethe spunea: „dezordinii îi prefer nedreptatea”, motivul fiind acela că „domnul consilier de la Weimar, în caz de dezordine, suferă odata cu clasa lui, pe câtă vreme, în caz că există nedreptate, ea li se aplică numai celor de jos, și nu conducătorilor din care făcea și el parte» (Emil Dorian – Cu fir negru de arnici, Compania, 2013; mulțumiri profesorului Adrian Paul-Iliescu pentru semnalare)”. Și totuși, UE…

Ar fi desigur ipocrit, imoral și realmente abject să li se explice pensionarilor, săracilor, exclușilor – al căror număr va crește, nu am mari dubii în această privință – că rațiunea e vicleană și că istoria avansează numai pe latura sa negatică, așa cum consideră același inepuzabil Hegel. Și totuși, dacă vrem să inscripționăm în abstractul concretului de azi potențialitățile unei deschideri mai ample, trebuie să înțelegem că nu mai suntem în secolul XIX, în care (aproape) nimeni nu vedea dincolo de stat. Trebuie să fim capabili astăzi să vedem dincolo de stat prin stat. Pentru că fetișizarea statului reprezintă cel mai mare pericol la adresa funcționalității lui.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.