Amurgul intelectualilor

claudiu-gaiu2-224x300Stingerea dizidenţei în umanism

Kosovo e numele sfârşitul visului liberal umanist est-european. O iluzie a intelectualităţii răsăritene, dospită în apropierea unei birocraţii adesea inaccesibile şi având ca ferment speranţa pusă în Apus, se sfărâma. Ea a slujit contestării unei puteri locale obtuze, dar devenea orbire voluntară părtinitoare în înţelegerea crizelor globale. Au fost mai multe dizidenţe în blocul socialismului real: marginalităţile literare, rockul progresiv, creştinismul neoprotestant sau greco-catolic, dar chip politic au primit doar curentele naţionaliste şi civismul. Ultimul şi-a închipuit că poate impune virtuţile cetăţeneşti – de la cele republicane clasice la drepturile omului – ca (substitut de) program politic. El s-a topit încet, încet în liberalismul vag ce ţine loc de ideologie în lumea postideologică a capitalismului global. Mulţi am mai crezut o vreme în acest umanism virtuos. Dar în timp n-au mai rămas din el doar doze mici ce pot mulţumi ultimii dependenţi de mesajele halucinogene ale militarismului umanitarist şi din care îşi umflă conturile câţiva dealeri regionali ai propagandei atlantiste. Printre capii mafiei propagandei internaţionale merită amintiţi Bernard-Henri Lévy, eroul mediatic al tuturor războaielor murdare ale SUA, şi Bernard Kouchner, faţada medical-filantropică a imperialismului occidental.

Demisia dizidenţei răsăritene de la rolul său critic a fost prezentată pe 29 aprilie 1999 în faţa Senatului şi Camerei Comunelor de la Ottawa de către Václav Havel, cu mai puţin de o lună înainte de începerea bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. Un discurs pentru sfârşitul mileniului, intitulat: Kosovo şi sfârşitul statului-naţiune. Textul e o reuşită literar-diplomatică în noua limbă de lemn internaţională, invocând multipolaritatea ce ar explica alianţa dintre Canada şi Cehia, amândouă aliniate în spatele Statelor Unite în scopuri belicoase. Ilegitimitatea internaţională a atacului e depăşită prin invocarea birocraţiei greoaie a ONU şi a arhaismului Consiliului său de Securitate, ai cărui membrii permanenţi reprezintă un timp istoric revolut. E bineînţeles vorba de Rusia, China e uitată, iar Statele Unite probabil subînţelese în rolul de agent al modernizării. Preşedintele Havel făcea un elogiu Alianţei militare nord-atlantice în care orice ţară se poate simţi liberă să-şi găsească locul, aşa de pildă, micuţa Estonie, iar învechitei Rusii nu-i rămâne decât să priceapă o dată că noile baze militare de la graniţele ei nu-i vor sub nici un chip răul. Panegiricul unei organizaţii armate ascundea expirarea necesităţii ei după Războiul Rece şi depăşirea atribuţiilor acordurilor defensive ale Tratatului Atlanticului de Nord. Toate acestea pentru o încheiere apoteotică:

„Alianţa la care Canada şi acum Republica Cehă participă susţine o luptă împotriva regimului genocidar al lui Slobodan Milošević. Această luptă nu e nici uşoară, nici populară şi putem avea viziuni diferite asupra strategiilor şi tacticilor ei. Dar e un lucru pe care nicio persoană raţională nu-l poate nega: acesta este probabil primul război care nu s-a declarat în numele intereselor naţionale, ci în numele principiilor şi valorilor. Dacă se poate spune despre un război că este etic şi că e dus până la capăt din motive etice, acesta este acel război.”[1]

În România, fie că era vorba de un disident şi un activist pentru drepturile omului, ca Gabriel Andreescu, fie că era vorba de intelectuali proaspăt politizaţi ca Andrei Cornea sau Gabriel Liiceanu, reprezentanţii partidei civic-liberale au trecut cu arme şi bagaje în tabăra propagandei militariste occidentale. Era şi poziţia oficială afirmată cu tărie de preşedintele Emil Constantinescu şi susţinută în surdină de premierul Radu Vasile, bucuros să lase explicaţiile în seama şefului diplomaţiei, Andrei Pleşu. Din rândurile guvernului s-au auzit şi câteva slabe mârâieli ale unui anume Traian Băsescu, la acea dată, mai mare peste Transporturi.

Poziţia României a fost ruşinoasă, deschizând spaţiul aerian pentru zborurile NATO şi susţinând oficial atacurile, însă exprimându-şi uneori compasiunea pentru victime. Periodic şi aniversar, preşedintele Constantinescu se laudă că ar fi obţinut încetarea bombardamentelor pe perioada Paştelui ortodox. E ca şi când un mic comerciant îşi vede vecinul asaltat de gangsterii veniţi să-şi încaseze taxa de protecţie. Oportunist, sare să-i ajute pe bandiţi cu răcoritoare, cu paza intrării, iar la final, îi şopteşte nenorocitului însângerat: „cu sufletul am fost mereu alături de tine!” Există vreo circumstanţă atenuantă pentru cei ce au susţinut o intervenţie ilegitimă şi criminală? Şi pentru cei ce creditau explicaţiile lor, ca junele studinte din vremea aceea ce vă încearcă răbdarea cu aceste rânduri? Poate că una singură. Nu s-a întâmplat la noi. După agresiunea occidentală, Stanko Cerović, unul din opozanţii muntenegreni pro-occidentali ai anilor 80, menţinând chiar şi prin legături de familie moştenirea criticii comunismului întreprinsă de Milovan Đilas, îşi mărturisea neputinţa de a mai trasa o distincţie între acţiunile externe ale democraţiilor occidentale şi cele ale statelor totalitare. Ca-n tragediile antice, doar durerea proprie i-a deschis ochii: „Desigur, de n-ar fi fost războiul împotriva Iugoslaviei, am fi putut totuşi afirma că mijloacele folosite de imperiul democratic sunt mai eficiente şi mai umane de cele ale imperiile totalitare.”[2] Iar în faţa propagandei umanitariste a susţinătorilor războiului, Cerović se regăseşte în trista ironie a poetului Osip Mandelştam în faţa explicaţiilor progresiste care însoţeau abuzurile puterii staliniste: „Nu ştiam că mă aflu în ghearele umaniştilor.”

Bombe, naţionalisme, privatizări

Cu opoziţia propriilor camarazi politici s-a luptat şi Václav Havel în Cehia, care avea dreptate să sublinieze impopularitatea războiului. Desigur, majoritatea populaţiilor central şi est europene nu avea nimic împotriva unor invazii îndepărtate, ca cele din Irak şi Somalia, ţări cu nume exotice evocând nisip, turbane, banane şi dictaturi sângeroase. Dar morţii şi răniţii de la Niš, Kragujevac, Belgrad sau Pancevo, prima sau a doua generaţie de proletari, bătrânele îmbrobodite şi târgoveţii ocazionali surprinşi de bombe pe podul de la Varvarin le erau chipuri familiare. Erau feţe şi atitudini pe care le puteai întâlni şi la Zlín, Jimbolia, Arad, Brno sau Mioveni/Colibaşi. În România, în ciuda presiunii mediatice şi oficiale, majoritatea a fost potrivnică intervenţiei militare, nu din raţiuni geostrategice sau consideraţii savante asupra suveranităţii, ci din compasiune şi omenie. Şi asta fără să li se aducă la cunoştinţă momentele de eroism ale sârbilor simpli, cum a fost scrisoarea deschisă a muncitorilor de la uzinele automobile Zastava prin care avertizau liderii occidentali că viaţa lor depinde de locul de muncă şi vor face un scut viu pentru a-l apăra, că, alături de locuitorii oraşului, vedeau în distrugerile produse de NATO dovezi de nebunie şi cinism[3]. Răspunsul a venit sub forma unui scurt bombardament nocturn pe 9 aprilie 1999, lăsând în urmă 124 de răniţi. Misiva conţinea în esenţă acelaşi mesaj pe care muncitorii din Kragujevac îl transmiseseră în timpul marilor greve social-politice din 1996. Doar că represiunea poliţienească şi mediatică a regimului Milošević nu a fost la fel de eficientă precum operaţiunea aeriană Nicovala Nobilă, după cum au botezat de poeţii din conducerea NATO campania balcanică.

Deloc surprinzător, Slavoj Žižek este unul din susţinătorii acestui act umanist de dezindustrializare şi vede în toţi cei ce ridică semne de întrebare frustrarea stângii utopice[4]. În vreme ce el, în timpul serviciului militar în armata federală iugoslavă a ţinut în mână o armă automată produsă de Zastava, dovadă că fabrica era un obiectiv strategic. Era, dar nu în mod direct. Atelierele de armament sunt situate la 4-5 kilometri distanţă şi au suferit pagube minore, aşa încât la câteva luni după bombardamente, în urma unui acord cu Remington, au putut vinde pe piaţa americană. Dacă asta e precizia „loviturilor chirurgicale”, păstorii afgani sau fermierii sarzi ar putea oricând da lecţii de balistică artileriştilor NATO. Desigur filosoful sloven poate continua. O fi ţinut cândva în mâna şi un pachet de ţigări DIN, produse la Niš, fără ca asta să poată justifica bombele cu fragmentare ce au lovit fabrica de tutun sau spitalul din localitate. Toate aceste ţinte ale aviaţiei aliaţilor au fost între timp privatizate.

 

Uitări istorice

Viziunea istorică din care derivă atitudinea autorul sloven e părtinitoare şi fragmentară. Se opreşte asupra reformelor constituţionale iugoslave din 1987 şi recucerea autonomiei provinciilor Kosovo şi Voivodina[5]. Acţiunea juridică ar fi însemnat sfârşitul republicii federative, care a mai continuat să trăiască „pentru că nu şi-a dat seama că era deja moartă”. Apoi lovitura a venit de la naţionalismul sârb armat care a trădat visul frăţiei titoiste a unor republici egale. Rapide explicaţii prin care Žižek îşi aduce modesta contribuţie la confuzia pricinuită de dispariţia conştiinţei istorice în dezbaterile contemporane. Federalismul iugoslav nu a fost mereu o doctrină egalitară, atribuind republicilor drept de secesiune. Acesta e un mod binevoitor de a descrie lovitura reacţionară a mareşalului Iosip Tito în faţa liberalizării societăţii în anii 60-70, mişcare ce ameninţa să-l debarce de la putere. E o perioadă în care cetăţenii celor şase republici se bucurau de o libertate de circulaţie înspre Vest străină celorlalte membre ale blocului comunist răsăritean şi în care creşterea economică bazată pe autogestiune şi planificare, nu mereu în armonie, atingea sau depăşea pe cea a ţărilor Europei meridionale. Conservatorismul forţelor la putere era resimţit ca oprimant, iar revoltele împotriva lor cunosc apogeul în 1968, când studenţii ocupă Universitatea din Belgrad, redenumind-o „Universitatea Roşie – Karl Marx”, afişând bannere cu „Jos burghezia roşie!” sau „Suntem fiii poporului muncitor!” Spre deosebire de Mao care pentru a relua frâiele puterii se foloseşte în anii 60 de elanul tinerimii, lansând Revoluţia culturală, Tito se aliază cu naţionalismele republicilor federaţiei, pentru a rămâne la putere alături de o camarilă de aparatcici. Târgul care s-a produs a fost următorul: distrugerea mişcării libertare comuniste iugoslave, cu centrul la Belgrad, în folosul libertăţilor naţionale regionale. Această istorie recentă a naţionalismelor slave e lăsată în umbră de Žižek, care ni le prezintă inocent ieşite din ţeasta unui Zeus al Adriaticii, pe la sfârşitul anilor 80 şi opunându-se lui Milošević, de altfel, o vreme, aliatul lor obiectiv.

Nu sunt multe de spus despre farsa care a fost războiul sloven de independenţă, cu cazărmi ale armatei iugoslave predându-se fără luptă sau cu detaşamente blindate pornite dinspre Belgrad fără să mai ajungă vreodată la destinaţie. Vodevil a lui Marte, susţinut imediat de Germania şi Austria, vestind adevăratul război ce urma în Croaţia şi apoi masacrele din Bosnia. Dar la vremea aceea Slobodan Milošević nu era încă un „nou Hitler”, ci un partener responsabil şi frecventabil al cancelariilor apusene. Evenimentele din Kosovo au fost dramatice, iar responsabilitatea autorităţilor iugoslave şi ale naţionalismului sârb sunt recunoscute şi blamate. Ar mai fi ceva de spus despre naţionalismul trupelor albaneze din UÇK şi crimele lor, însă conform doctrinei Žižek trebuie să menţinem tăcerea din pricina dezechilibrului militar, care a dus la înfrângerea lor în august 1998. Totuşi, armata rebelă a fost rapid reconstituită cu sprijinul unor consilieri occidentali fără vreo acoperire oficială. A urmat apoi masacrul de la Račak, una din frecventele lupte din satele kosovare, desfăşurate sub supravegherea OSCE. Este vorba de 45 de cadavre ale sătenilor albanezi – sau ale combatanţilor secesionişti, conform părţii sârbeşti. Dubii asupra evenimentului au fost ridicate de jurnaliştii de la Le Figaro şi Le Monde, după care ar fi fost vorba de o acuză montată de UÇK. Îndoielile au crescut după publicarea biografiei specialistului criminalist finlandez Helena Ranta, care afirmă că trimisul american, Wiliam Walker, şi guvernul de la Helsinki au obligat-o să-şi rescrie raportul. În fine, un pretext tot s-ar fi găsit până la urmă. Noua doctrina NATO era străbuna atacurilor cu drone din zilele noastre ce pot curma viaţa oricărui adolescent paştun sau yemenit aflat întâmplător în miezul zilei la locul nepotrivit. Ea nu îngăduia pierderi proprii, pentru a preveni acasă o reacţie emoţională potrivnică. Fără o interveţie la sol, abia bombardamentele aliaţilor au creat un dezastru umanitar, cum recunoaşte şi Žižek, fie indirect, în reacţie la bombardamente, trupele sârbe silind kosovarii la exod, fie direct, refugiaţii albanezi fiind loviţi în urma unor erori de ghidaj a piloţilor occidentali, mulţi considerând în cele din urmă zona de luptă ca improprie vieţii.

 

 

Sângele veacului

Toate aceste date sunt absente din reflecţia filosofului sloven care dizertează în volute libere şi digresiuni spectaculoase asupra noul stadiu tehnologic al războiului şi aseptizarea sa mediatică, asupra orbirii egolatre a sârbilor, asupra noii legislaţii internaţionale impusă statelor de marile companii, asupra depolitizării prin victimizare a albanezilor sau asupra necesităţii şi aşteptării unei alternative la capitalismul global. Depărtat de fapte, ca un F-16 care aflat la sute de metri de sol poate încurca un obiectiv militar cu un spital civil sau cu ambasada Chinei, Slavoj Žižek pune semnul egalităţii între exploatarea cinică a suferinţei albaneze de către tabăra occidentală şi protestele stângii politice faţă de crimele NATO. Astfel Javier Solana şi Bill Clinton, de o parte, Tariq Ali şi Alain Badiou, de cealaltă, sunt cu toţii prinşi în logica compasională a umanitarismului bio-politic. Sigur de-o parte era un buget militar de 454 de miliarde de dolari, cam de 300 de ori mai mare decât cel iugoslav. În cazurile altor acţiuni disproporţionate – puternicul naţionalism sârb contra plăpândelor mândrii naţionale croate şi slovene – starul media de la Ljubljana ne invita să nu le tratăm cu aceeaşi măsură. Nu e singura contradicţie explicită sau implicită din text. Revăzând cronica negocierilor ultimei şanse de la Rambouillet, concesie făcută de Madeleine Albright molatecilor europeni, se admite că motoarele bombardierelor erau deja pornite, iar Iugoslaviei i s-au pus condiţii inacceptabile, practic ocuparea ţării şi cedarea Kosovo. Duritatea acestor poziţii e pentru psihanalistul Žižek dovada unei „frustrări de înţeles” din partea occidentalilor, duşi cu preşul ani de zile de către Slobodan Milošević. E o opinie comună a intelectualilor din fostul bloc estic, adesea auzită şi-n presa bucureşteană. Şefii de stat apuseni sunt nişte tipi manieraţi, lucrând după legi şi regulamente scrise şi nescrise, incapabili să înţeleagă brutele ruse, mardeiaşii belgrădeni sau şmecherii atenieni. Toţi cei din urmă, fără lege, fără mamă! Rolul României, al Poloniei sau al Sloveniei e să-i tragă de mânecă pe americani sau pe nemţi. Să le explice natura sălbatecă a acestor umanoizi ce „te fac” imediat ce ţi-ai întors privirea de la ei. Noi îi cunoaştem. Am trăit alături de ei şi ne-au stricat civilitatea. Dar acum ne corectăm încet şi de preferinţă asistaţi. Ajunge însă o trecere în revistă superficială a doctrinei „primei lovituri nucleare” menite să anihileze forţa de răspuns a adversarului, să constaţi dezastrele din Irak sau Libia, catastrofele umane ale războaielor coreene vietnameze sau laoţiene, ori genocidele coloniale europene ca să te luminezi: capii neoimperialismului NATO nu au venit ieri pe lume. Când angajează un război, prezentul şi tradiţia lor ne arată că mai bine fac ţăndări planeta şi cufundă popoare întregi în sânge şi întuneric decât să-l piardă. Nu prea au nevoie de canapeaua lui Žižek pentru a-şi îmblânzi exigenţele libidinale.

Poziţia generală a lui Žižek, dacă există vreuna privitoare la criza din Kosovo, nu e în favoarea intervenţiei NATO. Doar că punctual găseşte acţiunilor imperialiste justificări strategice sau psihologice care reduc radicalitatea chestionărilor sale juridico-filosofice la adresa neoimperialismului apusean – aşa de pildă reducerea chestiunii torturii la practica riturilor umilitoare de intrare în societăţile secrete ale elitelor studenţeşti americane[6]. Totuşi, care ar fi această poziţie? Ceea ce ţine laolaltă , dincolo de poante, fragmentele sale „kosovare” – în care tratează despre prăbuşirea şi privatizarea sistemului juridic internaţional, incapacitatea stângii radicale de a produce programe alternative de guvernare, perversitatea umanitară a victimizării actorilor politici – e o meditaţie asupra dispariţiei politicului şi a acţiunii cetăţeneşti, reduse amândouă de ultimul capitalism la cea mai simplă umanitate, privată de orice atribut al vieţii civile. Arendt, Foucault şi Agamben sunt sursele transparente ale acestui discurs nu neapărat original. Drumul de la Václav Havel la Slavoj Žižek e cel de la proclamarea crispată a civismului şi umanismului ca politică la denunţarea apolitizării vieţii conţinută în acest program al fostei dizidenţe centrate în jurul drepturilor omului şi valorilor iluminismului. E doar o jumătate de drum pentru că refuză orice încercare de repolitizare. Refuzul politicului are loc uneori prin replieri pe poziţiile media-dominante ale propagandei occidentalist-militariste. Alteori, o face prin trâmbiţarea europocentrismului său ce ar trebui să însemne tradiţia unui egalitarism radical, fără a putea însă să numească agenţii europeni ce poartă încă acest mesaj[7]. Şi întotdeauna se află în căutarea unui „transnaţionalism” indefinit, ce scuteşte de orice acţiune locală şi care se deosebeşte de un internaţionalism comod în care nimeni nu se simte dator să gândească Revoluţia doar prin aceea că este mutat pe platourile televiziunilor şi în paginile marilor trusturi media.

Ceea ce a pierdut intelectualitatea central-răsăriteană e imaginea unui adversar care să o oblige să-şi structureze critica. Azi, sfâşierea e în egală măsură interioară şi planetară. De ruptura umanităţii nu poate da seama nici entuziasmul militarist justificat prin cultul drepturilor omului, nici o teorie lacanian-marxistă ce se pierde în anecdote şi justificări ale intervenţionismului armat. E necesară recuperarea unei vederi tragice, ce ştie să citească suferinţa din spatele propagandei şi a jocurilor intelectuale. Care ştie unde să-şi antreneze privirea ca odinioară Osip Mandelştam:

 

„Un veac mai liber şi-n pupile/Lumină nouă stă să înceapă. (…)

Priveşte, veacul este peste tot brăzdat/ De valuri cu jale-omenească.[8]

 

 

[1] Václav Havel, Kosovo and the End of Nation-State, New York Review of Books, 10 June, 1999. Sau într-o versiune mai accesibilă, Václav Havel, Kosovo y el final del Estado-nación, Pasajes, Enero/ Abril, 2000.

[2] Stanco Cerovic, Dans les griffes des humanistes, trad. Fr. Mireille Robin, Climats, 2001, p.92.

[3] O versiune a acestei scrisori emoționante poate fi citită aici : http://emperors-clothes.com/misc/car.htm.

[4] Slavoj Žižek, Agon Hamza, From myth to symptom. The case of Kosovo, Prishtinë, 2013, p.22-23.

[5] Idem, p. 18.

[6] Idem, p. 52-53.

[7] Vezi articolele şi şi replicile sale din discuţiile publicate în culegerea Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea, trad. Alex Moldovan şi Adrian T. Sîrbu, Idea Design& Print editură, Cluj, 2014.

[8] Versuri, traducere Valeriu Bucuroiu, Albatros, Bucureşti, 1984, p. 78.

 

3 răspunsuri la Amurgul intelectualilor

  1. Bogdan Popa spune:

    Pai cei de la Critic Atac (cu tine inclusiv) par sa stie cine e adversarul, asa ca nu toata intelectualitatea asta e pierduta, nu?

    Altfel, din ce spui tu, Zizek nu e foarte critic fata de interventia NATO. E interesant de pus in contrast cu partile lui mai radicale, cum ar fi recuperarea lui Lenin sau a ipotezei comuniste.

    Nu ma convinge ce propui tu, cititul suferintei ascunse cu o perspectiva tragica. Nu mi se pare foarte departe de umanismul pe care il critici. Poate o sa descrii altadata diferenta mai pe larg.

  2. Claudiu Gaiu spune:

    Mersi pentru lectură, observaţii şi punerea pe gânduri. Fără să pretind că răspund, pun câteva remarce.
    O anumită poziţionare public a intelectualului modern – critic/sfătuitor/comentator – se surpă în zilele noastre. Cel mai vizibil prin înregimentare, însă cauzele sunt
    mai profunde. Nu mai e loc pentru o anumită libertate devenită nesemnificativă
    prin mutaţiile media, raportat la care intelectualul se putea defini cu un citat din Evanghelii: „pe toate le judecă şi de nimeni nu e judecat”.
    Nu un umanism generic îl găsesc criticabil, ci aplicaţiile lui, uitările lui. Adaug imediat că a zgâlţâi imaginea lui Havel sau a lui Žižek e singura formă adecvată de a
    lua în serios opera lor. Hagiografiile sunt calea ce-a mai sigură de a îngropa un
    autor. Vezi recentul pui de scandal legat de relectura Monicăi Lovinescu, când
    unii au tratat chestiunea ca pe o blasfemie: „c’é una donna santa!” Ar trebuie revăzut ce fel de Lenin reinventează Žižek şi dacă Lenin-ul critic al imperialismului şi capitalismului colonial are loc în lectura lui. Din acest punct de vedere, îmi pare că ne dă un Lenin fără dinţi, un tigru de hârtie. Poate mă înşel. Poziţionarea într-o chestiune concretă – agresiunea NATO – s-ar putea să fie revelatoare şi pentru speculaţia lui filosofică. Nu că teoretizarea ar avea în sine o hibă. Un speculativ ca Badiou a ţinut aceleaşi poziţii ca şi empiristul Chomsky din The New Military Humanism.

  3. Bogdan Popa spune:

    Am inteles mai bine acum ce spui si de ce critici intelectualii de tip Havel si Zizek. Altfel, nu mi se pare epuizat modelul de critic/comentator/sfatuitor. Daca ne uitam la universitati si mass media, ele produc nesfarsite conversatii de analiza si critica. Poate ca ingropam un mort care de fapt e viu, umbla in spatiul public. Dar eu inteleg ca tu vrei critica adevarata, reala, cu dinti. Dar ce spun eu e sa nu ne grabim sa trasam atat de repede distinctia intre morti si vii.

    Daca contextualizam putin, Havel din 1999 e diferit din Havelul pe care s-a construit mitologia eroului anti-comunist, cel al Cartei 77. Atunci aveai un Havel care risca, si nu doar denunta sau cauta aliati din pozitia de presedinte. Havel risca, in contextul unui grup si a unor oameni care vroiau un alt tip de socialism. El se punea intr-o pozitie dificila pentru a spune ca un model de socialism cehoslovac e epuizat, si el trebuie gandit ca un tip diferit de regim. Poate ca Havel ca producator de opinii personale nu e important aici, cat pozitia din care vorbeste. Havel ca artist si critic e diferit de Havel ca functionar politic.

    Zizek mi se pare important si pentru a zgaltii imaginea unei intelectualitati hranite cu modele liberale, si de asta marxismul si psihanaliza lui sunt vii. De ce Leninul lui e de hartie? Ce l-ar face sa muste pe Lenin cu adevarat? Ce ar insemna politizarea adevarata a lui Zizek? Si apropo, Zizek a scris despre America Latina, de multe critic, ca tine, asa ca nu e doar eurocentric. Si tu poti fi acuzat de eurocentrism (scrii de Havel si Zizek) ori de sexism (nu ai femei). Mai interesant este cum poate se poate iesi din eurocentrism (ori alte “isme” defecte), si mai putin ca Zizek e vinovat de o anumita afinitate intelectuala (canapeua lui Zizek e inlocuita cu canapeaua ignorantei expuse; sa ne bucuram de deficientele eroilor pe care ii adoram, nu?).

    Problema mare cu empatia cu victimele (fie ele ale razboaielor, fie cu marginalli) este ca ne pune in pozitia “de dorit” de a simti ce simt ei, si astfel sa justificam o dorinta de critica, de a avea dinti. Noi nu simtim cu adevarat durerea lor. Nu exista suferinta ne-mediata si neprodusa ideologic. De asta intoarcerea la un umanism al suferintei, al empatiei, pare un alt mod de a reproduce subiectul umanist al culturii, al lui “simt durerea ta,” care e mobilizat colonialist pentru a critica hegemonia, ori puterea. Ce s-ar intampla daca am abandona pretentia ca sufar ca victima colonialista? Poate am pierde subiectul umanist cu totul, si asta ar fi un nou inceput.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.