Recent, în paginile acestui site a apărut o pledoarie de grup pentru un proiect de resuscitare sau intensificare a vieții democratice din societățile noastre obosite: bugetarea participativă. Așa cum îi șade bine unui astfel de proiect progresist și inovator, bugetarea participativă este, cel puțin la prima vedere și în viziunea susținătorilor săi, în același timp o soluție pragmatică, rezonabilă, conștientă de constrângerile situației și de necesitatea pașilor mici, și totodată o alternativă potențial revoluționară, capabilă așadar să arate calea și chiar să pornească în direcția unei rearanjări profunde a organizării sociale și politice existente. Sau, în cuvintele unuia din avocații săi, „procesul de bugetare participativă nu e doar despre schimbări de politici publice, despre bugete și despre unde se duc resursele – e mai ales despre oameni și despre schimbările pe care le poți vedea în ei dacă, în sfârșit, îi lași să spună ce nevoi au, e despre puterea maselor, despre ”empowerment”, despre acțiune afirmativă creată la firul ierbii, de jos în sus”.
În cele ce urmează, voi încerca să intru și eu în hora democrației deliberative, aducând însă câteva obiecții la acest avânt totodată reformist și revoluționar, pragmatic și utopic al bugetării participative. Anticipând puțin, aș spune că pe latura sa reformist-pragmatică, bugetarea participativă e, într-adevăr, un pas mic, mai exact o jumătate de măsură, dar în direcția greșită; iar cât privește viziunea sa utopică de ansamblu, chiar realitățile social-politice actuale – așadar, constrângerile obiective de care sunt, aparent, atât de conștienți susținătorii bugetării participative – ne fac să credem că direcția în care un astfel de proiect ar apuca-o e mai degrabă distopică și, în acest sens, nici măcar atât de îndepărtată pe cât ne-am putea închipui.
Să începem de la definiție: „bugetarea participativă este un proces de participare a cetățenilor la luarea deciziilor privind un buget public (sau o parte a acestuia)… Practic, oamenii spun ce ar trebui să facă administrația cu o sumă de bani și, eventual, de unde ar trebui/putea să vină acești bani”. Concret, așadar, bugetarea participativă presupune că o parte din bugetul local (15-20%) este pusă la dispoziția comunităților locale, care pot astfel decide cum cred mai bine folosirea acestor fonduri. Primul aspect problematic este chiar ideea de raport corect, ideal cu statul și autoritățile publice pe care o implică acest proiect. Prietenul nostru Adi Dohotaru, de pildă, scoate elegant, chiar dacă involuntar, la iveală contradicțiile prezente aici. Pe de o parte, spune el, „bugetul participativ este… cea mai importantă inovație democratică a ultimelor decenii. … un răspuns alternativ la abordările politice neoliberale și neoconservatoare din ultimii 30 de ani care au accentuat… minimalizarea statului, disputarea rolului afirmativ al instituțiilor publice în reglementarea societății”. Pe de altă parte însă, același buget participativ este, conform aceluiași autor, „un pas înainte în dizolvarea statului”. Să fim generoși și să presupunem că nu e nici o contradicție între bugetarea participativă ca alternativă la ofensiva neoliberală de minimalizare a statului și bugetarea participativă ca pas înspre dizolvarea statului. În fond, dizolvarea sau minimalizarea statului e un deziderat exprimat atât de stânga marxistă sau anarhistă, cât și de dreapta neoliberală, libertariană, tea party. Și-atunci problema e: despre care tip de dizolvare a statului vorbim aici? Să privim din nou lista de instrucțiuni: bugetarea participativă nu presupune încetarea prelevării de taxe și impozite de către stat. Această capacitate coercitivă a statului rămâne la locul ei. Ceea ce i se neagă însă statului este orice posibilă competență în gestionarea fondurilor colectate astfel. Pe scurt, statul rămâne în ecuație, dar doar ca instanță coercitivă – pentru că e singurul care are puterea să colecteze impozite. Însă statului i se neagă autoritatea legitimă pe care ar trebui să i-o confere competența sa în treburile publice. Greu de crezut că această viziune despre minimalizarea statului e în linie cu idealul marxist sau anarhist de dispariție a statului. Mai degrabă merge în direcția opusă: din stat, rămâne doar puterea de coerciție; dispare, în schimb, dimensiunea de autoritate publică legitimă și competentă. E exact ca și cum din stat am lăsa doar contingentele de polițiști și recuperatori, în timp ce tot restul sectorului de bugetari (medici, profesori, funcționari – care presupun o competență a statului în gestiunea de ansamblu a societății) ar trebui să iasă din subordinea sa. Dacă asta e o alternativă la neoliberalism, eu nu mai înțeleg ce-i neoliberalismul.
Acest corecție adusă statului și transformare a lui într-o paradoxală instanță coercitivă și incompetentă nu reprezintă însă un simplu accident, o eroare corectabilă în proiectul bugetării participative. Dimpotrivă, e ceva ce decurge logic din chiar ideea de comunitate al cărei empowerment îl promovează susținătorii bugetării participative. Și aici, contradicția e în floare. Pe de o parte, conform propriilor asumpții, avocații bugetării participative par să presupună că, așa cum arată la această oră cel puțin, comunitatea e mult prea dezbinată, depolitizată (sau prost politizată), apatică și neconștientă de sine pentru a putea gestiona pe cont propriu chestiunea taxelor. Prea egoistă și fragmentată pentru a fi de acord să-și plătească sieși, de bună voie, taxe și impozite. Motiv pentru care pasul către tea party e făcut doar pe jumătate, iar posibilitatea ca impozitele și taxele către stat să dispară cu totul, întrucât comunitatea știe și singură să pună deoparte un procent din veniturile sale pentru scopuri comune, nici nu se pune. Însă aceeași comunitate, atât de lipsită de conștiință de sine și de cunoașterea propriilor sale interese atunci când e vorba de colectarea fondurilor – motiv pentru care încă mai are nevoie de stat – este cu totul competentă și capabilă atunci când e vorba de cheltuirea acestor fonduri în scopuri comune. Cum s-ar zice, la colectarea fondurilor, toți membrii comunității se pare că sunt iremediabili zgârciți, egoiști și limitați; la cheltuirea lor, în schimb, suntem asigurați că ei se vor dovedi a fi cei mai solidari, sociali și conștienți dintre animalele politice. Să mai zici că banul nu-l schimbă pe om! Îl chiar sfințește.
Să derulăm mai departe contradicțiile care plesnesc în proiectul bugetării participative. La cât de promițător sună pledoaria susținătorilor acestei alternative, am fi zis că ne aflăm în fața unui proiect radical de schimbare a formei actuale de organizare socială: în locul structurii de mediere și delegare a responsabilității specifică formelor moderne de organizare politică, ne-am fi așteptat – dacă tot e vorba de empowerment și grassroots democracy – la o formă de imanentizare și de-mediere a deciziilor politice. În schimb, noile forme de mediere reapar la tot pasul. Doar că, în locul medierii statale și a autorităților locale, avem acum medierea asociațiilor de voluntari, a grupurilor de experți sociali, pe scurt, medierea ONG-istă[i]. Așa da alternativă la neoliberalism! Un tip ca Mitt Romney, cu al său antologic „corporations are people”, ar subscrie și cu ochii închiși la un asemenea proiect. Așadar, din nou: pe de o parte avem formele clasice, de-acum, de mediere politică – statul, instituțiile locale etc. – care sunt, se pare, pe deplin compromise (mai puțin, desigur, în capacitatea lor de a colecta taxele). Pe de altă parte însă, deoarece comunitatea e așa cum e – și, oricât n-ar vrea s-o recunoască deschis, susținătorii bugetării participative par totuși s-o admită tacit – adică apatică, fragmentată, depolitizată ș.a.m.d., bugetarea participativă are imperios nevoie, ca să funcționeze cât de cât decent, de medierea, activitatea și expertiza grupurilor de voluntari și tehnocrați[ii]. Astfel, în pledoaria pentru bugetarea participativă întâlnim, pe de o parte, declarații pompoase, radical comunitariste, de genul: „doar cei direct afectați de o problemă pot să producă schimbări semnificative, ei sunt experții, tocmai pentru că trăiesc zi de zi cu consecințele acelei probleme”. După cum și concesii, rostite cu jumătate de gură, de tipul: „Rolul organizațiilor non-profit și al organizatorilor comunitari a fost esențial în această fază. Riscurile ”elitizării” procesului, al excluziunii grupurilor vulnerabile și al demobilizării delegaților au fost în permanență ținute sub control de către organizatorii comunitari”. Adică, practic, noroc cu ong-iștii și grupurile de oameni de bine, că au blocat impulsurile rasiste și segregaționiste ale minunatei comunități. Dar din două una: dacă se presupune că ong-urile și grupurile de voluntari știu mai bine decât însăși comunitatea care e interesul ei comun, atunci ne găsim într-o situație perfect similară cu raportul obișnuit dintre autoritățile statale și comunitate. Similară, doar că mai rea: pentru că în vreme ce autoritățile statale sunt alese sau numite conform unor proceduri cel puțin teoretic legitime, ong-urile și grupurile de oameni de bine nu au absolut nici o legitimitate. Ce ne garantează că aceste echipe de cetățeni de elită, care se autoînsărcinează cu medierea comunității cu ea însăși, nu vor fi pur și simplu niște găști de mafioți locali care, eliberați de supravegherea autorităților publice, își vor putea impune interesele după cum le vor mușchii? În cazul opus, în care se presupune că nou împuternicita comunitate este suficient de matură încât să nu aibă nevoie de girul mediatorilor ong-iști și să-și poată purta singură de grijă, cine ne garantează că deciziile ei de bugetare nu vor merge înspre cele mai proaste sau periculoase soluții cu putință? De ce am crede că, odată văzută cu banii în buzunar, comunitatea nu va alege să-i cheltuiască pe noi biserici, stadioane, țarcuri pentru romi sau echipe de vigilenți care să curețe zona de imigranți, homosexuali, drogați sau prostituate? Doar rondele cetățenești anti-imigranți din nordul Italiei, sau măsurile fasciste ale unui primar precum cel din Baia-Mare nu au apărut în ciuda opoziției comunității, ci tocmai ca un răspuns la presiunea acesteia.
Dar desigur că aceste probleme și dificultăți nu le sunt necunoscute lobby-știlor bugetării participative. Însă modul în care ei le tratează e un exemplu tipic de denegare: je sais bien, mais quand même… Adi Dohotaru, de pildă, recunoaște cinstit că „dincolo de factorii oarecum externi, politici, apatia civică, lipsa încrederii că decizia politică poate fi influențată sunt fatalități care devin un impediment major în implementarea BP. Apoi, în cadrul BP participanții auto-delegați care iau decizii pentru cartier nu au aceeași legitimitate, mai ales dacă vin în număr mic, ca reprezentanții lor politici care au fost delegați prin vot democratic. Legitimitatea mecanismului poate fi fracturată și de influențarea deciziei de lideri parohiali carismatici sau de politicieni care pot manipula prioritățile cetățenilor. Iar participarea la firul ierbii nu înseamnă în mod necesar decizii inclusive ori juste, luate în colaborare, simpla deliberare rațională eliminând conflictul”[iii]. Cu toate astea, în ciuda acestor probleme concrete pe care practica efectivă nu face decât să le scoată în mod constant la lumină, n-ar trebui să renunțăm la acest proiect, tocmai din pricina caracterului său idealist, utopic, înălțător: într-un cuvânt, habermasian. „BP se inserează unei viziuni a democrației de factură, să-i spunem generic, habermasiană, care stipulează că este posibil prin deliberare și negocieri, în ciuda asimetriilor de putere, un consens asupra a ceea ce decidem că este bun comun”. Cu alte cuvinte, într-un context ideal, habermasian, de comunitate a comunicării nelimitate și nedisturbate, toate aceste dificultăți ale implementării bugetării participative ar dispărea. Fără îndoială că așa e. Doar că, într-un astfel de context habermasian, până și democrația reprezentativă ar funcționa. Orice formă de organizare politică ar funcționa la modul ideal într-o societate care e din pornire una ideală. Aceasta e una din problemele ireductibile ale proiectului bugetării participative: că e aparent un proiect reformist, lucid, pragmatic, dar care poate funcționa decent doar în condiții maximale, revoluționare, utopice. E ca și cum ne-am propune să luăm cu asalt Palatul de Iarnă cu singurul scop de a scădea TVA-ul cu vreo două procente. Una peste alta, bugetarea participativă e o soluție nejustificat de modestă, acolo unde condițiile sale ideale de posibilitate ar fi satisfăcute; și e o soluție mai degrabă periculoasă în lumea noastră actuală și în condițiile realmente existente de depolitizare, fragmentare, egoism, regresie tribală ș.a.m.d.
În ciuda dificultăților aproape insurmontabile pe care le ridică situația efectivă, susținătorii bugetului participativ duc idealul său abstract mai departe și nu văd, în calea lor, decât o singură, biată, piedică: evident, statul. „Bugetarea participativă nu se poate întâmpla în lipsa voinței celui/celor care administrează și au puterea formală de a aloca resursele de a ceda o parte din această putere”. Sau, într-o versiune și mai heirupistă și jemanfișistă față de realitate: „Cum ar funcționa bugetarea participativă în România? Sigur că greu. Dar m-am plictisit să mă împiedic de ideea de greu și de alte idei din zona asta care ne tot taie avântul participativ [don’t mind me then]. Simt că e nevoie doar de un primar și un consiliu care să vrea asta… cred că cea mai dificilă parte e chiar asta inițială, în care un primar să vrea să facă asta”. Deci oamenii s-au plictisit pur și simplu să li se spună că e greu, imposibil, poate chiar contraindicat în momentul de față. Trebuie, e musai, urgent să facem ceva, și în acest sens, o singură piedică rămâne de dat la o parte: voința primarilor. Mărturisesc că nici eu nu înțeleg de unde opoziția primarilor față de acest proiect. Firesc ar fi, mă gândesc, ca ei să îmbrățișeze propunerea din toată inima. Dintr-un șut, ar câștiga două lucruri: popularitate electorală în sânul comunității, pentru deschiderea de care au dat dovadă; plus, eliberarea de orice fel de răspunderi apăsătoare în ce privește sarcinile lor: oricând vor putea spune că ce nu s-a realizat, a fost din cauză că bugetul a fost dat pe mâna comunității. Cărui primar (cu excepția celor extrem de corupți) nu i-ar plăcea să administreze o astfel de localitate neoliberală idilică, în care el nu trebuie să asigure decât paza și protecția proprietății private, iar problemele publice sunt toate în grija corporațiilor și ong-urilor. Pardon, a comunității. Deci dacă inerția primarilor e tot ce mai împiedică realizarea acestui proiect, dragi ong-iști și cetățeni de profesie, nu descurajați: nu va dura prea mult până când acești edili încăpățânați vor descoperi beneficiile nesperate ale bugetării participative. În condițiile în care oricum fondurile și aria de decizie a primăriilor sunt tot mai drastic limitate, posibilitatea primarilor de a rămâne în funcție spălându-se totodată pe mâini de orice răspundere publică e o adevărată mană cerească.
În fine. N-aș fi zăbovit atât de mult asupra acestei propuneri de „democrație participativă” dacă în premisele și revendicările ei nu s-ar regăsi o problemă profundă și de durată, care depășește cadrul specific al chestiunii bugetării participative. Totul se întâmplă ca și cum, odată cu încetățenirea turnurii anti-totalitare inclusiv la stânga și odată cu discreditarea istorică a partidului leninist de avangardă, am fi abandonat totodată un set de concepte cruciale fără de care stânga nu poate decât oscila între un populism ieftin și un neoliberalism reacționar. E vorba de distincția dintre interese reale și interese imediate și de toată problematica pe care o acoperă conceptul de „falsă conștiință”. Genul de revendicări și utopii sociale din care face parte și bugetarea participativă procedează ca și cum – și, în fond, într-un mod perfect similar retoricii neoliberale sau discursului OTV-ist – statul și structurile sale politice și administrative, rețeaua sa de mediere și ierarhie ar fi singurele obstacole în calea emancipării sociale. Ca și cum secolele de dominație capitalistă n-ar fi atins deloc societatea, ci doar s-ar fi închistat în niște cadre organizaționale și structuri exterioare perfect detașabile. Ca și cum comunitatea care se cere împuternicită n-ar fi chiar comunitatea care se calcă în picioare pe la mănăstiri, pe stadioane sau în magazinele cu reduceri la drujbe, dar care picotește la televizor când e vorba de cerut drepturi în stradă și care susține în funcții, prin vot activ sau pasivitate inofensivă, aceleași și aceleași partide. Ca și cum gated communities n-ar fi și ele exemple perfecte de empowered communities. Ca și cum n-ar exista o hegemonie capitalistă asupra societății civile și un fetișism al mărfii aproape indestructibil. Foarte probabil că statul, în forma sa actuală, liberal-parlamentară, de simplu gestionar al intereselor capitaliste, a fost iremediabil compromis. Și se prea poate ca alternativa partidului leninist, ca purtător privilegiat al intereselor sociale reale și decriptor autorizat al falsei conștiințe, să fi fost și ea compromisă pentru totdeauna. Dar asta nu înseamnă că putem ignora pur și simplu, în numele urgenței acțiunii sau pur și simplu din plictiseala de a mai gândi și delibera, realitatea covârșitoare a falsei conștiințe și alienarea socială aproape generală. Soluțiile la această problemă nu le cunosc nici eu. Dar ignorarea problemei cu siguranță nu se numără printre soluțiile ei. Nici măcar printre cele de moment.
_______________
[i] După cum relatează simpatic unul dintre autori: „Dacă partea tehnică a depins de experți voluntari și de staff-ul tehnic al consilierilor implicați, partea ”soft”, de incluziune, transparență, echitate, a fost a ONG-urilor”. Restul – mă rog, dacă a mai rămas ceva – îi revine desigur comunității.
[ii] Sau, într-o formă concentrată a acestei contradicții, într-o singură frază: „Organizarea comunitară este un model de participare publică prin care cetățeni care împărtășesc un interes față de o politică publică anume se reunesc într-o organizație și acționează în numele acelui interes comun”. Grăitor cum cuprinderea largă și subiectul comunitar se dezumflă treptat și își restrâng referentul pe parcursul frazei: de la „participare publică” ajungem la anumiți „cetățeni care împărtășesc un interes față de o politică publică”, și de la aceștia la „o organizație” – care, în fine, „acționează în numele acelui interes comun”. Care interes comun, al cui? Al publicului larg de la începutul frazei sau al organizației de la sfârșitul ei? Înlocuiți în această frază „cetățenii cu interes pentru politică” cu „cetățenii care intră în partide”, și organizația lor cu „parlamentul” și avem exact aceeași structură ca în democrația reprezentativă. Atâta doar că pe mediatorii din bugetarea participativă nu-i alege nimeni.
[iii] Sau, în versiunea unui alt autor: „Există tentația, lesne de înțeles, de a lucra în procesele de participare mai degrabă cu elitele – cu cei mai articulați, cu cei mai educați, cu cei mai dispuși, cu cei mai informați, cu cei care pot avea opinii „valoroase”, eventual, cu cei care contribuie mai mult… Practica arată că cetățenii nu devin reprezentanți ai intereselor întregii comunități, inclusiv ai concetățenilor lor mai săraci sau mai puțin educați, ci fiecare grup își reprezintă propriile sale interese (altfel cu totul și cu totul legitime)”. Dar simpla enumerare și conștientizare a acestor dificultăți nu rezolvă nimic, mai ales în condițiile în care singurele posibile remedii la aceste deznodăminte extrem de probabile par să țină de bunele intenții ale ong-urilor și grupurilor de organizatori.