Despre revoltele care vin după durere…

Organisation politique fondată de Badiou despre situația din Franța

15 noiembrie, 2005

Despre revoltele care vin după durere…

I. Pe 27 octombrie, trei adolescenți urmăriți de poliție în Clichy-sous-Bois au pitit un transformator electric. Doi dintre aceștia, Zyed Benna și Bouna Traoré au murit electrocutați. Cel de-al treilea, Muttin Altun, a suferit arsuri grave. Ministrul de Interne și Primul Ministru au declarat imediat că acești tineri erau căutați pentru o spargere și apoi pentru furt de pe un șantier. Au negat că aceștia ar fi fost urmăriți de poliție. Dar acestea sunt minciuni patentate. Nu numai că nu a avut loc nici o spargere și nici un furt, nu numai că poliția a urmărit un grup întreg de adolescenți, care se întorceau de la un meci de fotbal și pe care l-a văzut intrând în centrala electrică, dar nici măcar nu au avertizat EDF-ul [Societatea Franceză de Electricitate] care ar fi putut să întrerupă energia electrică, astfel prevenind groaznicul accident. În acea zi, obișnuita hărțuire a tinerilor emigranți de către poliție a sfârșit în crimă. Crima poliției mușamalizată de cele mai înalte autorități ale statului.

Începând cu noaptea din 27 octombrie, în Clichy au avut loc confruntări între zecile de tineri și poliție. Au fost incendiate mașini și au fost atacate o școală, nişte magazine și stații de autobuz. Noaptea următoare, aceste confruntări s-au extins în Montfermeil. Câteva zile mai târziu, CRS [Societatea Republicană de Securitate – serviciul de poliție pentru intervenții] a aruncat grenade cu gaz lacrimogen la intrarea dintr-o moschee din Clichy. Din nou, guvernul a negat faptul că poliția ar fi fost responsabilă. În timpul nopții din 31 octombrie, revoltele s-au întins în întregul Seine-sans-Denis și în alte regiuni din întreaga Franță.

Acești tineri s-au ridicat în primul rând împotriva ideologiei securitare [sécuritaire] și împotriva neîncetatelor hărțuiri polițienești, împotriva polițiștilor din toate cartierele care își exercită controlul peste tot și tot timpul prin insulte și intimidări, chiar și asupra unor copii de 13 sau 14 ani. În prezent, orice cartier este controlat de o unitate de polițiști ostili și cruzi, un centru de comandă [commissariat] dezechilibrat, încântați să se arunce asupra unui mic grup de copii care joacă fotbal, asupra oricărei adunări de tineri, dar pe care Sarkozy, marele lor șef, i-a autorizat personal să îi trateze ca pe niște „gunoaie” [racaille]. Iar aceasta după ce toate partidele au militat luni întregi împotriva tinerelor fete care poartă eșarfă pe cap [foulard]…

Ministrul de Interne vrea să dea o lecție judecătorilor și justiției înseși, iar polițiștii s-au trezit învestiți cu putere absolută: în școli, pe străzi, în familie. Poliția a devenit garantul nu doar al ordinii publice, cât al „ordinii republicane”, cu alte cuvinte, al societății și „cetățeniei”. Franța este propriu-zis sub ocupația propriei poliții, căreia guvernul îi acordă tot mai multe zone de competență și putere (Legea Perben (1), interdicția de a ieși din casă după o anumită oră).

Această politică a fost exersată și aplicată împotriva muncitorilor ilegali [sans papiers]: legea segregației, campanii care vizează imigrarea ilegală și asocierea cu delincvență și terorism, practica permanentă a perchezițiilor stradale, a arestărilor și expulzărilor. Nu ne spune oare L’Organisation politique* să susținem muncitorii ilegali [sans papiers], să cerem legalizarea acestora pe baza muncii lor, să cerem respect pentru apartenența acestora la Franța și că lupta acestora nu este marginală (așa cum prea mulți cred), ci decisivă? Cine nu înțelege astăzi, nici atunci când este vorba de tineri născuți din părinți emigrați în Franța, că Sarkozy ridică problema străinilor [des étrangers] ca pe o chestiune centrală, până într-acolo încât să îi declare înafara legii, că va cere chiar și expulzarea imigranților legali [régulière] care au fost implicați în revoltele tinerilor? Face toate acestea pentru a mobiliza o întreagă țară împotriva tinerilor, pentru a putea afirma că nici ei „nu sunt de aici”.

Politica poliției și a securității este în consens, convenită de toate părțile. Gândiți-vă numai la lipsa de reacție a Socialiștilor [PS] și a Comuniștilor [PC] în fața lui Sarkozy și alui Villepin şi a măsurilor atât de extreme cum este interdicția de a ieși din casă după o anumită oră. De ce nu încearcă aceștia să organizeze o mare demonstrație de protest împotriva a ceea ce s-a întâmplat? Pentru că au aceeași perspectivă asupra lucrurilor, cu excepția câtorva aspecte (poliția, dar poliția „comunitară”[de proximité]). Dar ceea ce demonstrează revoltele tinerilor este că această politică nu este deloc în consens la nivelul oamenilor [les gens]. Este o politică împotriva oamenilor, iar tinerii spun lucrurilor pe nume prin ceea ce fac și cu propriile mijloace, care nu sunt politice, ci o pură revoltă [soulèvement] a tinerilor.

Ceea ce este trist e că tinerii sunt singuri în fața poliției. Primarii și oficialii aleși, asociațiile și administratorii locali organizează acțiuni împotriva tinerilor, în numele unei „rețele de cetățeni” [réseaux citoyens]. Odată arestați, tinerii vor primi pedepse grave, din partea unei justiții mai mult decât prompte. Cât vor mai tăcea adulții și părinții? Tinerii nu trebuie lăsați singuri în fața poliției. Este nevoie de o opoziție în fața hărțuirii din partea poliției de care aceștia au parte. Părinții trebuie să fie alături de ei. Măcar cei care nu se lasă conduși de nevoia de a-și apăra bunurile materiale, pentru că știu că mașinile sau clădirile incendiate nu au nici o valoare în fața întrebării a ceea ce se va întâmpla cu tinerii. O întrebare serioasă care, după aceste revolte ale tinerilor, va fi pusă tuturor, o întrebare pentru toți, la fel ca și întrebarea despre muncitorii fără acte și legalizarea acestora.

Se poate deschide o discuție despre politica din Franța în ziua de astăzi numai prin această întrebare pentru toți [ce qui est pour tous]. Numai la acest mod putem face față situației catastrofice care s-a dezlănțuit împotriva oamenilor.

Guvernele succesive au elaborat politici de o mare violență, din ce în ce mai în opoziție cu respectarea drepturilor oamenilor, negând din ce în ce mai mult statul de drept. După 2002 (și căderea lui Jospin) guvernul și partidele se află în alertă de gradul unu cu privire la faptul că politica al cărei unic scop este de a deservi capitalul financiar nu generează consens între oameni. Ceea ce s-a spus și prin acel „Nu” al Referendumului European, ceea ce se spune și prin revoltele tinerilor. Prin instrumentul votului, la fel ca și prin instrumentul confruntării cu poliția, oamenii încearcă din răsputeri să se opună acestei politici. Incendierea mașinilor și atacarea poliției cu pietre poate suna a lege a talionului pentru Sarkozy, un răspuns mai răspicat acolo unde voturile sunt inutile. Dar poliția este cea care susține efectiv politica lui Sarkozy, care nu este neapărate politica proprie a poliției. Întrebarea care ar fi politica adecvată pentru a combate opțiunile lui Sarkozy, Villepin sau Chirac poate să fie cu adevărat cea mai grea întrebare astăzi, dacă lăsăm la o parte ceea ce  l’Organisation politique și Rassemblement-ul  [muncitorilor fără acte] fac la rândul lor.

Există consens parlamentar cu privire la abandonarea statului de drept. Statul renunță la ordinea publică pașnică. O mare parte din legile adoptate instituie instrumente ale poliției pentru persecuție și au ca scop explicit adoptarea legii Chevènement-Sarkozy cu privire la cărțile de identitate [papiers] (2), a legii Fillon cu privire la școli (3), a legii Perben cu privire la justiție, decretele cu privire la interdicția de a ieși din casă după o anumită oră… În același timp, poliția, administrația locală și multe organe și instituții publice dau frâu liber practicilor rasiste: percheziționarea stradală [contrôles au faciès], refuzul angajării [refus d’embauche], refuzul contractelor de locuință [refus de contrats de location] (în  HLM-uri  în numele „diversității sociale” [mixité sociale]) sau de vânzare, tratamentul oamenilor ca potențiali delincvenți. Islamul a devenit problema oficială a republicii. Islamul este un fenomen care trebuie combătut, moscheile sunt locuri care trebuie controlate, purtarea vălului face obiectul persecuțiilor sistematice. Oamenii discută să trimită copiii la muncă, adică în stradă, începând cu vârsta de 14 ani. Populații întregi sunt declarate populații vinovate. Se face într-adevăr o deosebire clară între francezi și străini, copiii și nepoții străinilor și ceilalți, iar separarea economică este pe măsura separării dintre francezi și străini, dintre suburbii și cartiere și centrul orașelor și așa mai departe.

Realitatea din Franța contemporană, din noua Franță, din noua țară, cu oamenii care au venit de peste tot, inclusiv de aici, ei înșiși, părinții, bunicii sau străbunicii lor, este negată de politica guvernului, iar situația degenerează, lucrurile se înrăutățesc.

„Muncitor”, „tânăr”, „străin” sunt idei și realități distruse, la fel ca „elev”, „liceean”, „student”, „intelectual” sau „locuitor al banlieu-urilor”, sau al cartierelor [cités]. Nu există nici un fel de principiu de respect, nici o intenție de a respecta pe cineva pentru ceea ce este și nici un proiect colectiv. Nici o idee posibilă de țară pe care ar putea-o împărți [partagée et partageable] și nici un semn că situația s-ar putea schimba din partea statului sau a partidelor, ci dimpotrivă. De aceea, depinde de oamenii înşiși să ia problema în propriile mâini. Acest lucru este posibil.

O națiune există nu prin originile sale, ci prin ceea ce face împreună în interiorul propriei țări și prin scopurile sale. Prezentul și viitorul este ceea ce ne unește, nu trecutul. Când facem ceva, nu este suficient să ne exprimăm o opoziție, cui ne adresăm și de ce. Nu trebuie doar să avem imaginea adversarului, ci și o imagine a noastră înșine, pentru că astfel ne definim prin imaginea adversarului și rămânem închiși în propriul joc. Opțiunea politică separată de stat este, prin urmare, o problemă crucială, acum, mai mult decât oricând. Această problemă a fost astăzi exprimată deschis pentru toată lumea prin revoltele tinerilor.

L’Organisation politique vă îndeamnă să vă informați (citiți Le Journal Politique) și să discutați principiile politice pe care aceasta le susține:

–    Părinți, trebuie să fiți alături de copiii voștri în fața poliției, nu împotriva lor. Amnistie pentru copii.

–    Dacă vă aflați aici aparțineți locului: Franța înseamnă toți oamenii care locuiesc aici!

–    Munca este importantă, muncitorii sunt importanți!

–    Aboliți legea Chevènement-Sarkozy și legalizați dreptul la muncă!

–    Aboliți legea Fillon și Preben și legea cu privire la purtarea vălului și educația colonizării.

  1. Legea Perben extinde prerogativele poliției și represiunea poliției pe baza unei presupuse reacții la transformarea delincvenței și a crimei organizate. Veci aici .
  2. Legea Chevènement-Sarkozy mai este numită și „legea de zece ani” în materialul Orapoli, pentru că acordă anumite drepturi muncitorilor fără acte (legalizare) numai după ce au muncit zece ani (și o pot dovedi). O discuție la subiect pe siteul Rassemblement, aici.
  3. Legea Fillon abrogă cea mai mare parte a legii de 35 de ore, cea mai mare parte din Codul Muncii și permite angajatorilor să negocieze forme punitive de muncă suplimentare și contracte nu tocmai legale – după toate aparențele aducând legea muncii la stadiul în care era înainte de 1982. Vezi aici. 

*din păcate, siteul oficial al Organisation politique, la care se face trimitere în articolul original, nu mai este funcțional, organizația fiind dizolvată în 2007