Criminalitate și Câștiguri

TEMA: Revoltele din Marea Britanie

de max von sudo

Ce înseamnă crima de a jefui un lanţ de magazine corporatist faţă de cea de a-l deţine?

Luther Brecht

Cum hoţii nu ţin prea multe conferinţe de presă, toate talkshow-urile BBC-ului din această dimineaţă au fost oarecum unilaterale.

Azi noapte eram pe străzile din Brixton, așa că mă simt la fel de îndreptăţit ca oricine să vă ofer perspectiva unui anarhist care locuiește în zonă de șase ani de zile.

Să începem cu începutul. Niciunul dintre cei care-o tundeau noaptea trecută din Currys cu braţele pline nu va plăti vreodată taxa anuală de 9000£ pentru minunatul sistem universitar neo-liberal al lui David Cameron, atât de îndrăgit de tinerii londonezi. Cu toate că, în Marea Britanie, există acum mai multă mobilitate socială decât în epoca victoriană, cea atât de idolatrizată de Cameron, în această mare simfonie a societăţii britanice, tonurile rasiste sunt încă destul de puternice. Cei mai mulţi dintre negrii care au participat azi noapte la jefuirea magazinului Currys de pe strada Effra nu vor reuși niciodată să plece din cartierele lor și să ajungă în „lumea bună”. Prin urmare, n-au prea multe de pierdut.

Cu toate astea, mulţimea din noaptea trecută, destul de pestriţă pentru Brixton, era într-o dispoziţie sărbătoarească, mașinile înșirându-se pe ambele părţi ale șoselei tocmai până la Brixton Water Lane. Oamenii aceștia nu prea sunt obișnuiţi să câștige. Șansa de-a pleca acasă cu aparatură electronică în valoare de câteva sute de mii de lire sterline, chiar sub nasul acelorași poliţiști neajutoraţi, care îi hărţuiesc, îi bat și-i ucid de câte ori au ocazia, a făcut ca noaptea trecută să fie una de pomină. Fetiţele de 14 ani care voiau să pună mâna pe plasmele de un metru la care visaseră de-atâta amar de vreme, s-au arătat suficient de politicoase încât să-mi ceară scuze când m-au acroșat, în graba lor de-a ajunge în parcarea de la Currys. Azi noapte, toată lumea de pe strada Effrey era într-o dispoziţie de zile mari.

În dimineaţa asta, acriturile din media corporatistă susţineau exact contrariul.

Mulţi comentatori au deplâns absenţa unei motivaţii politice clare a revoltelor, părând îngrijoraţi de faptul că jafurile le-ar putea discredita. Potrivit acestei direcţii de gândire, sărăcia n-are nimic de-a face cu politica.

La radio, pe web și în ziare se discută foarte mult acum despre „prostia” revoltaţilor care își incendiază propriile cartiere. Toţi aceia care argumentează în acest sens n-au luat în considerare câteva fapte esenţiale.

Indignaţi cititori ai ziarului The Guardian, trebuie să v-o spun: aveţi dreptate, dar nu întru totul. E adevărat că individul care a trecut noaptea trecută cu o casă de marcat prin faţa Academiei din Brixton probabil că nu și-a conceptualizat acţiunile potrivit teoriilor economice ale alegerii raţionale. Totuși, când le compari cu cei patru ani în care capitalismul de stat a încercat să ne scoată din criza economică, manevrele lui par o culme a raţionalităţii. A distruge dovezile deschizând gazul la maxim și arzând din temelii fast-food-ul Nando, de pe strada Stockwell, e un gest destul de nebunesc. Dar pentru Brixton,  e mult mai raţional, din punct de vedere economic, decât orice măsură încercată până acum de laburiști, conservatori, sau marii „vrăjitori” din City.

Probabil că, pentru majoritatea oamenilor, a sparge geamuri în Brixton este o cale mai sigură către prosperitate decât cele mult mai respectabile pe care deja le-au explorat.

Tipul care s-a înfiinţat astăzi să repare vitrinele sparte de pe strada Brixton, probabil că locuiește la doar câţiva pași distanţă de cioburile împrăștiate pe pavaj, și nu cred că mai lucrează și ca speculant valutar, sau manager al vreunui fond de investiţii. Aproape toţi banii pe care-i câștigă pe reparaţii se vor întoarce în comunitatea locală.

În prezent, meritele de a suge întruna bani din buzunarele lucrătorilor pentru a alimenta conturile marilor jucători din Canary Wharf  îmi sunt destul de neclare. Criza a intrat, deja, în al cincilea ei an. E limpede că a  arunca sute de miliarde în nesfârșite runde de răscumpărări de datorii bancare, scutiri de taxe pentru corporaţii și alte proptele pentru o economie globală ce aduce din ce în ce mai mult cu cea a URSS-ului din 1987, nu e o strategie câștigătoare.

Dezlănţuirea haosului economic în zona euro și gloanţele poliţiei, care i-au curmat viaţa lui Mark Duggan, sunt acum inextricabil legate prin masiva serie de revolte din Londra, cel mai mare centru financiar al continentului european.

Aceste revolte sunt  demne de reţinut mai ales pentru inversarea de roluri pe care au scos-o la iveală, oglindită și de indignarea unei mari părţi a mass-mediei corporatiste. O indignare care, dacă stai să o analizezi un pic, ridică destule semne de întrebare.

Spre exemplu: profitul obţinut din vânzarea cu amănuntul este un fel de furt. Este o valoare economică extrasă din comunitatea locală cu ajutorul caselor de marcat ale corporaţiilor. Decizia cu privire la modalitatea de reinvestire a profiturilor aparţine, în totalitate, managerilor și acţionarilor coporaţiilor, nu celor de la care acesta a fost obţinut. Întregul proces este fundamental antidemocratic.

Această suspendare zilnică a unor drepturi politice democratice de bază este „normală” și ar putea persista ani de zile, dacă nu chiar decenii, sau secole întregi. Corporaţiile fură de la săraci – însă, orice tentativă a acestora de a fura de la corporaţii trebuie condamnată în cei mai duri termeni cu putinţă.

Tot așa, astăzi am avut mai multe discuţii despre revoltele de sâmbătă noaptea din Tottenham. Toţi interlocutorii mei făceau invariabil trimitere la cazul lui Keith Blakelock, poliţistul ucis în revoltele de la ferma Broadwater, din 1985. Dar niciunul dintre ei nu a amintit de Cynthia Jarrett, femeia a cărei ucidere în timpul unei percheziţii în apartamentul său a dat naștere acestor revolte.

În aceeași măsură, mă îndoiesc că vreunul dintre atât de revoltaţii comentatori burghezi de la emisiunea matinală a postului BBC 4 s-au gândit prea mult la zecile de oameni uciși de poliţie pe când se aflau în arest, sau la umilinţele la care sunt supuși tinerii de culoare opriţi și percheziţionaţi aproape zilnic în faţa casei mele. Mesajul care se desprinde din toate astea e destul de clar: agresiunile poliţienești împotriva unor oameni săraci (în special de culoare), care nu se pot apăra, sunt normale, în vreme ce atacurile populaţiei asupra poliţiștilor sunt strigătoare la cer, mai ales dacă reușesc. Și să nu care cumva să-i cereţi tipului care a șutit acea casă de marcat să vă spună și varianta lui.

Asta nu înseamnă că mașina de pompieri care tocmai a trecut în trombă prin faţa ferestrei mele este un lucru bun. Problemele politice și economice ale Brixtonului sunt complexe. E prea ușor să înșiri platitudini despre cum nimic nu va mai fi ca înainte – dar, iată că noaptea trecută, chiar dacă numai pentru câteva ore, gonind cu plasmele și Macintosh-urile în braţe pe Effra, învinșii au devenit învingători. Ceea ce ar putea avea repercusiuni neașteptate.

Traducere de: Alexandru Macovei

Sursa: http://london.indymedia.org/articles/9828