Politicile pieţei libere nu îmbogăţesc aproape niciodată ţările sărace

Ha Joon Chang susţine cursuri de economia dezvoltării la Universitatea Cambridge. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective (2002) şi Bad Samaritans: Rich Nations, Poor Policies and the Threat to the Developing World (2007).

Capitolul 7 din 23 de lucruri care nu ti se spun despre capitalism, Ed.Polirom, 2011.

Politicile pieţei libere nu îmbogăţesc aproape niciodată ţările sărace

Ce vi se spune

După eliberarea de sub regimul colonial, ţările în curs de dezvoltare au încercat să îşi stimuleze economia prin intervenţia statului, uneori adoptând chiar, în mod explicit, socialismul. Ele încercau să dezvolte industrii mult peste capacităţile lor, precum cea siderurgică sau a automobilelor, folosin­du‑se de măsuri artificiale, precum protecţionismul comerţului, interzicerea inves­ti­ţiilor străine directe, subvenţiile pentru industrie şi chiar naţionalizarea băncilor şi a întreprinderilor industriale. La nivel afectiv, aceasta era de înţeles, deoarece foştii lor stăpâni colonialişti fuseseră ţările capitaliste care aplicau politici ale pieţei libere. Însă această strategie a dus în cel mai bun caz la stagnare, iar în cel mai rău caz, la dezastru. Dezvoltarea a fost ane­­mică (dacă nu chiar negativă), iar industriile protejate nu au reuşit să se dezvolte. Din fericire, majoritatea acestor ţări şi‑au venit în fire prin anii ’80 şi au adoptat politicile pieţei libere. De fapt, aşa ar fi trebuit să facă de la bun început. Toate ţările bogate de astăzi, cu excepţia Japoniei (şi, poate, a Coreei de Sud, dar aici lucrurile nu sunt cu totul clare), s‑au îmbogăţit prin politici ale pieţei libere, în special prin comerţ liber cu restul lumii. Iar ţările în curs de dezvoltare care au adoptat într‑o mai mare măsură astfel de politici s‑au descurcat mai bine în ultima vreme.

Ce nu vi se spune

Contrar opiniei generale, performanţa ţărilor în curs de dezvoltare din perioada intervenţionismului statului a fost superioară aceleia din perioada următoare, a reformelor de piaţă. Au existat câteva eşecuri spectaculoase ale statului, dar majoritatea acestor ţări s‑au dezvoltat mai rapid, au avut o dis­tribuţie a veniturilor mai echitabilă şi mult mai puţine crize financiare în „zilele negre” din trecut decât în perioada reformelor de piaţă. În plus, nu e adevărat nici că majoritatea ţărilor bogate s‑au îmbogăţit prin politici ale pieţei libere. Lucrurile stau mai mult sau mai puţin pe dos. Cu doar câteva excepţii, toate ţările bogate de astăzi, inclusiv Marea Britanie şi SUA – unde se presupune că s‑au născut comerţul liber şi piaţa liberă –, s‑au îmbogăţit printr‑o combinaţie de protecţionism, subvenţii şi alte politici pe care astăzi nu le recomandă ţărilor în curs de dezvoltare. Politicile pieţei libere au îmbo­găţit până acum prea puţine ţări şi nici în viitor nu vor îmbogăţi prea multe.

Două „eşecuri”

Iată profilurile a două ţări în curs de dezvoltare. Sunteţi un analist econo­mic care încearcă să evalueze perspectivele lor de dezvoltare. Cum le‑aţi carac­teriza?

Ţara A

Până acum un deceniu, această ţară era foarte protecţionistă, cu o rată medie a tarifării produselor industriale mult peste 30%. În ciuda recentei redu­ceri a tarifelor, rămân importante restricţii care vizează schimburile comerciale, vizibile şi invizibile. Ţara a impus restricţii severe asupra fluxurilor de capi­tal transfrontaliere, sectorul bancar este deţinut de stat şi bine reglementat, iar deţinerea de către străini a activelor financiare suferă numeroase restricţii. Firmele străine care se ocupă de producţie în această ţară se plâng că sunt discriminate de către administraţiile locale, prin taxe şi reglementări dife­renţiate. În ţară nu se organizează alegeri, iar corupţia este înfloritoare. Drepturile de proprietate sunt opace şi complicate. Mai ales drepturile de proprietate intelectuală sunt slab protejate, de aceea aici se găseşte capitala pirateriei mondiale. Există numeroase întreprinderi deţinute de stat, dintre care multe au pierderi mari, dar sunt sprijinite prin subvenţii şi prin mono­poluri acordate de stat.

Ţara B

Politica acestei ţări în domeniul comercial a fost literalmente cea mai pro­tecţionistă din lume în ultimele decenii, cu o rată medie a tarifării produselor industriale de 40 până la 55%. Majoritatea populaţiei nu poate vota, iar cumpărarea voturilor şi frauda electorală sunt răspândite. Corupţia este mai mult decât înfloritoare, iar partidele politice le vând funcţii guvernamentale susţinătorilor lor finan­ciari. În această ţară, nici măcar un singur funcţionar public nu a fost vreodată recrutat printr‑o competiţie deschisă. Finanţele publice sunt precare, iar deficitele împrumuturilor guvernamentale îi îngrijo­rează pe investitorii străini. În ciuda acestui lucru, investitorii străini sunt discrimi­naţi politic. Mai ales în sectorul bancar, străinilor li se interzice să devină directori, iar acţionarii străini nu‑şi pot exercita dreptul de vot decât dacă sunt rezidenţi ai acestei ţări. Nu există o lege a concurenţei, ceea ce permite dezvoltarea nesupravegheată a cartelurilor şi a altor forme de mono­pol. Drepturile de proprietate intelectuală sunt protejate prin legi şchioape, cărora li se repro­şează în special refuzul de a proteja copyrightul străinilor.

Ambele ţări sunt băgate până la gât în tot felul de aranjamente care ar trebui să le inhibe creşterea economică – protecţionism puternic, discrimi­narea investitorilor străini, protecţie slabă a drepturilor de proprietate, mono­poluri, lipsa democraţiei, corupţie, lipsa meritocraţiei şi aşa mai departe. V‑aţi gândit că se îndreaptă spre dezastru. Dar nu e chiar aşa.

Ţara A este China de astăzi – unii cititori poate au ghicit deja acest lucru. Însă cred că puţini cititori şi‑au dat seama că Ţara B descrie Statele Unite ale Americii – e drept că aşa cum erau pe la 1880, când erau ceva mai sărace decât China de astăzi.

În ciuda politicilor şi instituţiilor sale cu presupus efect de inhibare a dezvoltării, China a fost, în ultimele trei decenii, una dintre cele mai dina­mice şi mai de succes economii ale lumii, iar SUA din anii 1880 erau printre ţările cu cea mai rapidă dezvoltare şi cea mai rapidă îmbogăţire din lume. Deci superstarurile economice de la sfârşitul secolului al XIX‑lea (SUA) şi de astăzi (China) au urmat reţete politice aproape cu totul opuse ortodoxiei neoliberale a pieţei libere de astăzi.

Cum se poate una ca asta? Nu provine doctrina pieţei libere din cele două secole de dezvoltare reuşită a celor douăzeci şi ceva de ţări bogate de astăzi? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem în timp.

Preşedinţii morţi nu vorbesc

Americanii se referă la bancnotele lor prin formula „preşedinţi morţi”. Dar nu au în întregime dreptate. E drept că toţi sunt morţi, dar nu toţi politicienii de pe bancnotele americane sunt foşti preşedinţi ai Statelor Unite.

Benjamin Franklin, care figurează pe cea mai cunoscută bancnotă din istoria lumii, cea de 100 de dolari americani, nu a fost preşedinte. Dar ar fi putut fi. Era cel mai în vârstă dintre Părinţii Fondatori şi cel mai respectat politician al ţării nou‑înfiinţate. Deşi era prea bătrân, iar statura politică a lui George Washington era prea impozantă ca să poată lupta cu acesta pentru primul mandat de preşedinte din istoria SUA, în 1789, Franklin era totuşi singura persoană care ar fi putut rivaliza cu Washington.

Adevărata surpriză din panteonul preşedinţilor de pe bancnote este Alexan­der Hamilton, care figurează pe bancnota de 10 dolari. Nici Hamilton nu a fost vreodată preşedinte al SUA. Dar, spre deosebire de Franklin, a cărui viaţă devenise o legendă a Americii, el nu se putea lăuda cu nimic. Hamilton a fost doar şef al Trezoreriei, chiar dacă primul. Ce caută el printre preşedinţi?

Hamilton apare acolo pentru că, deşi americanii de azi nu mai ştiu asta, este arhitectul sistemului economic modern al ţării. La doi ani după ce devenise şef al Trezoreriei, în 1789, la vârsta revoltător de tânără de 33 de ani, Hamilton a prezentat Congresului Raportul asupra problemei manufac­turilor, unde trasa strategia de dezvoltare economică a tinerei sale ţări. În raport, el susţinea că „industriile tinere”, precum cele americane, trebuie protejate şi stimulate de către guvern până ajung pe picioarele lor. Raportul lui Hamilton nu vorbea doar despre protecţionismul comercial – menţiona şi investiţii publice în infrastructură (precum canale), dezvoltarea sistemului bancar, promovarea unei pieţe a titlurilor de stat – însă protec­ţio­nismul era în centrul strategiei sale. Dacă ar fi astăzi ministrul de Finanţe al unei ţări în curs de dezvoltare, având astfel de opinii, Hamilton ar fi aspru criticat pentru ereziile sale de către Departamentul Trezoreriei SUA. Pro­babil că FMI şi Banca Mondială i‑ar refuza orice împrumut.

Interesant este că Hamilton nu era singurul care gândea aşa. Şi ceilalţi „preşedinţi morţi” ar fi fost la fel dezaprobaţi de către Trezoreria SUA, FMI, Banca Mondială şi alţi apărători ai religiei pieţei libere de astăzi.

Pe bancnota de 1 dolar se găseşte primul preşedinte al Americii, George Washington. La ceremonia sa de învestire, el a ţinut să poarte haine ameri­cane – ţesute în Connecticut special pentru această ocazie –, şi nu haine brita­nice, de calitate mai bună. Astăzi, un astfel de gest ar fi o violare a regulii propuse de către Organizaţia Mondială a Comerţului cu privire la trans­parenţa în achiziţiile guvernamentale. Să nu uităm că Washington e cel care l‑a numit pe Hamilton şef al Trezoreriei, ştiind foarte bine care este viziunea sa asupra politicii economice – Hamilton fusese ordonanţa lui Washington în timpul Războiului American de Independenţă şi cel mai apropiat aliat politic al său după aceea.

Pe bancnota de 5 dolari se găseşte Abraham Lincoln, un bine‑cunoscut protecţionist care, în timpul Războiului Civil, a crescut tarifele la cel mai înalt nivel atins vreodată¹. Pe bancnota de 50 de dolari se află Ulysses Grant, eroul din Războiul Civil devenit preşedinte. Sfidând presiu­nile britanicilor de a adopta comerţul liber în America, el a afirmat că „peste 200 de ani, când America va obţine din protecţionism tot ceea ce va putea obţine, va adopta şi ea comerţul liber”.

Benjamin Franklin nu împărtăşea doctrina lui Hamilton despre indus­triile incipiente, dar susţinea taxele protecţioniste din alt motiv. Pe atunci, din cauza existenţei terenurilor gratuite în Statele Unite, producătorii americani erau obligaţi să ofere salarii cam de patru ori mai mari decât media euro­peană, pentru că altfel muncitorii ar fi ales să‑şi înfiinţeze propriile ferme (ceea ce nu era o simplă ameninţare, dat fiind că mulţi dintre ei fuseseră înainte fer­mieri) (vezi „10. Statele Unite nu au cel mai înalt nivel de trai din lume”). De aceea, susţinea Franklin, producătorii americani nu puteau supravieţui dacă nu erau protejaţi de concurenţa europenilor cu salarii mici – ceea ce se numeşte astăzi „dumping social”. Aceeaşi logică a fost folosită de către Ross Perot, miliardarul devenit politician, pentru a respinge în cam­pania prezidenţială din 1992 acordul NAFTA (Acordul Nord­‑American de Comerţ Liber) – o logică susţinută entuziast de către 18,9% din electoratul american.

Bine, veţi spune, dar măcar Thomas Jefferson (de pe bancnota rar văzută de 2 dolari) şi Andrew Jackson (de pe bancnota de 20 de dolari), sfinţii pro­tectori ai capitalismului american al pieţei libere, ar fi trecut testul Trezo­reriei SUA?

Într‑adevăr, Thomas Jefferson poate ar fi fost împotriva protecţionis­mului lui Hamilton, dar, spre deosebire de acesta, care era un susţinător al sistemului de brevetare, avea o opinie contrară. Jefferson credea că ideile sunt „asemenea aerului” şi că nu trebuie să fie proprietatea nimănui. Dată fiind importanţa acordată de către majoritatea economiştilor pieţei libere de astăzi protecţiei prin brevet şi celorlalte drepturi de proprietate intelectuală, viziunea lui l‑ar fi compromis pe vecie.

Cum stau atunci lucrurile cu Andrew Jackson, protector al „omului obişnuit” şi conservator fiscal (el a plătit toată datoria federală pentru prima dată în istoria Americii)? Spre nefericirea fanilor, nici măcar el nu ar trece testul. În timpul mandatului lui Jackson, media tarifării produselor indus­triale era în jur de 35‑40%. Preşedintele era cunoscut ca fiind împotriva străinilor. În 1836, când a anulat licenţa celei de‑a doua Bănci a Americii, din care 20% era deţinută de către guvernul federal, una dintre justificări a fost că o proporţie prea mare era deţinută de către investitori străini (în special britanici). Dar ce însemna „în prea mare măsură”? Doar 30%. Dacă preşedintele unei ţări în curs de dezvoltare de astăzi ar închide o bancă pentru că ar fi deţinută de americani în proporţie de 30%, ar provoca o criză Trezorieriei SUA.

Deci aşa stau lucrurile. În fiecare zi, zeci de milioane de americani îşi plătesc taxiul sau îşi cumpără un sendviş cu un Hamilton sau un Lincoln şi îşi primesc restul în Washingtoni, fără să ştie că aceşti politicieni respectaţi sunt nişte ticăloşi de protecţionişti din aceia pe care cea mai mare parte a presei din această ţară, liberali, dar şi conservatori, îi bruftuluiesc mai mereu. Bancherii din New York şi profesorii universitari din Chicago scriu articole dispre­ţuitoare, în care critică glumele xenofobe ale lui Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei, în ziare precum The Wall Street Journal, ce sunt cumpărate de la colţ cu un Andrew Jackson, fără conştiinţa faptului că acesta era mult mai xenofob decât Chavez.

Preşedinţii morţi nu vorbesc. Dar, dacă ar vorbi, le‑ar spune americanilor şi restului lumii că politicile promovate de succesorii lor sunt opusul a ceea ce au făcut ei pentru a transforma o economie agrară de mâna a doua, depen­dentă de munca sclavilor, în cea mai mare putere industrială a lumii.

Fă cum spunem noi, nu cum am făcut noi

Când li se aminteşte de trecutul protecţionist al SUA, adepţii pieţei libere răspund de obicei că ţara a reuşit în ciuda protecţionismului, şi nu datorită lui. Ei spun că ţara era oricum destinată să se dezvolte foarte repede, deoarece era excepţional de înzestrată cu resurse naturale şi primea mulţi imigranţi muncitori şi foarte motivaţi. Şi mai afirmă că extinderea pieţei interne corecta efectele negative ale protecţionismului, permiţând o anumită concurenţă între firmele americane.

Problema acestui răspuns bombastic este că Statele Unite nu sunt singu­rele care au avut succes prin aplicarea unor măsuri politice contrare doctrinei pieţei libere. De fapt, după cum voi arăta mai jos, cele mai multe ţări bogate de astăzi îşi datorează succesul unor astfel de politici². Sunt ţări foarte diferite între ele, aşa că nu se poate spune că ar fi beneficiat toate de aceleaşi con­diţii speciale, care să anuleze impactul negativ al protecţionismului şi al altor politici „greşite”. Poate că SUA au beneficiat de o piaţă internă vastă, dar atunci cum au făcut mica Finlandă şi Danemarca? Dacă credeţi că SUA au avut noroc cu o abundenţă de resurse naturale, atunci cum explicaţi succesul unor ţări precum Coreea sau Elveţia, care nu au aproape niciun fel de resurse? Dacă imigraţia a fost un factor pozitiv pentru SUA, cum stau lucrurile cu acele ţări – de la Germania până la Taiwan – din care unii dintre cei mai buni specialişti au plecat în SUA sau în alte ţări din Lumea Nouă? Argumentul „condiţiilor speciale” pur şi simplu nu ţine.

Marea Britanie, ţara care, se spune, ar fi inventat comerţul liber, a atins prosperitatea datorită unor politici asemănătoare celor ale lui Hamilton. Şi nu era o coincidenţă. Deşi Hamilton a fost primul care a teoretizat argu­men­tul „industriilor incipiente”, multe dintre ideile lui politice erau copiate de la Robert Walpole, cel dintâi prim‑ministru al Marii Britanii, care a condus ţara între 1721 şi 1742.

Pe la jumătatea secolului al XVIII‑lea, Marea Britanie a adoptat industria de prelucrare a lânii, ramura high tech a economiei vremii, care fusese dominată până atunci de către Ţările de Jos (Belgia şi Olanda de astăzi), cu ajutorul protecţiei tarifare, al subvenţiilor şi al altor mijloace prin care Walpole şi succesorii săi i‑au sprijinit pe producătorii lor de lână. În curând, lâna a devenit principala sursă de venit din exporturi a Marii Britanii, ceea ce a permis ţării să importe alimentele şi materiile prime necesare pentru a lansa Revoluţia Industrială de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul seco­lului al XIX‑lea. Marea Britanie a adoptat comerţul liber abia în anii 1860, când dominaţia industriei sale era totală. Aşa cum SUA au fost cea mai protecţionistă ţară din lume în timpul ascensiunii lor (din anii 1830 până în anii 1840), şi Marea Britanie a fost una dintre cele mai protecţioniste ţări din lume în perioada ascensiunii sale economice (din anii 1720 până în anii 1750).

Practic, toate ţările bogate de astăzi s‑au folosit de protecţionism şi de subvenţii pentru a‑şi promova industriile tinere. Multe dintre ele (în special Japonia, Finlanda şi Coreea) au restricţionat sever investiţiile străine. Între anii ’30 şi anii ’80, Finlanda desemna toate întreprinderile cu mai mult de 20% în proprietatea străinilor drept „întreprinderi periculoase”. Unele dintre ele (în special Franţa, Austria, Finlanda, Singapore şi Taiwan) s‑au folosit de întreprinderi de stat pentru promovarea unor industrii‑cheie. Singapore, ţară cunoscută pentru politicile sale de comerţ liber şi pentru atitudinea bine­voitoare faţă de investitorii străini, îşi realizează peste 20% din producţie în întreprinderi deţinute de stat, în timp ce media internaţională este de doar 10%. Iar ţările bogate de astăzi nu au protejat prea mult sau chiar deloc drepturile de proprietate intelectuală ale străinilor – în multe dintre ele era legală patentarea invenţiei altcuiva, cât timp acesta era străin.

Au fost, desigur, şi excepţii. Olanda, Elveţia (până la Primul Război Mon­dial) şi Hong Kongul s‑au folosit foarte puţin de protecţionism, dar nici măcar ele nu au urmat în totalitate doctrinele de astăzi. Olanda şi Elveţia au refuzat să protejeze patentele până la începutul secolului XX, susţinând că acestea sunt monopoluri artificiale, care contrazic principiile comerţului liber (argument care, nu se ştie de ce, nu mai funcţionează pentru susţinătorii pieţei libere de astăzi). Chiar dacă nu s‑a împiedicat prea mult de principii, Hong Kongul a fost până de curând cunoscut pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală. Pariez că fiecare dintre dumneavoastră ştie pe cineva sau măcar are un prieten ce ştie pe cineva care a cumpărat software pira­tat, un ceas Rolex fals sau un tricou „neoficial” al firmei Calvin & Hobbes făcut în Hong Kong.

Poate că mulţi cititori consideră prezentarea mea istorică incorectă. Li s‑a spus prea des că politicile pieţei libere sunt cele mai bune pentru dez­voltarea economică, aşa că li se pare ciudat că majoritatea ţărilor de astăzi au putut folosi aceste politici presupus negative – precum protecţio­nismul, subvenţiile, reglementările şi deţinerea de către stat a industriilor – şi tot s‑au îmbogăţit.

Răspunsul este că aceste politici negative erau, de fapt, politici pozitive, în stadiul de dezvoltare economică în care se găseau ţările atunci, şi aceasta din mai multe motive. Primul este argumentul „industriilor incipiente” al lui Hamilton, pe care l‑am explicat în detaliu în capitolul „Fiul meu de şase ani ar trebui să‑şi găsească o slujbă” din cartea mea Bad Samaritans. Din acelaşi motiv pentru care ne trimitem copiii la şcoală în loc să‑i punem să intre în com­petiţie cu adulţii pe piaţa forţei de muncă, ţările în curs de dezvoltare trebuie să‑şi protejeze şi să‑şi stimuleze producătorii înainte ca aceştia să fie în stare să concureze neasistat pe piaţa mondială. Al doilea argument este că, în stadiile lor timpurii de dezvoltare, pieţele nu funcţionează prea bine din mai multe motive – transporturi proaste, flux slab de informaţii, dimen­siuni mici ale pieţei, care înlesnesc manipularea ei de către marii actori, şi aşa mai departe. Aceasta înseamnă că guvernul trebuie să reglementeze piaţa mai activ, iar uneori chiar să creeze deliberat unele pieţe. Al treilea argument e că, în aceste stadii, guvernul trebuie să facă multe lucruri el însuşi, prin inter­mediul întreprinderilor de stat, deoarece pur şi simplu nu există firme private destul de capabile care să poată prelua proiecte riscante pe scară largă (vezi „12. Guvernele pot selecta câştigătorii”).

În ciuda propriei istorii, ţările bogate le obligă pe cele în curs de dez­voltare să‑şi deschidă graniţele şi să‑şi expună economiile forţelor concurenţei globale, folosindu‑se de condiţiile ataşate înţelegerilor bilaterale de ajutor străin şi împrumuturilor de la instituţiile financiare internaţionale pe care le controlează (precum FMI sau Banca Mondială) şi sprijinindu‑se pe influenţa ideologică pe care o exercită prin dominaţia intelectuală. Promo­vând politici pe care nu le‑au aplicat pe când ele însele erau în curs de dezvol­tare, aceste ţări spun de fapt: „Fă cum spunem noi, nu cum am făcut noi”.

O doctrină prodezvoltare ce reduce dezvoltarea

Când este demascată ipocrizia istorică a ţărilor bogate, apărătorii pieţei libere răspund: „Bine, protecţionismul şi alte politici intervenţioniste au funcţionat poate în America secolului al XIX‑lea sau în Japonia la jumătatea secolului XX, însă ţările în curs de dezvoltare care au implementat astfel de politici în anii ’60‑’70 au eşuat”. Ce a funcţionat în trecut, spun ei, nu trebuie să funcţioneze neapărat şi în prezent.

Adevărul este că ţările în curs de dezvoltare nu s‑au descurcat prea rău în „zilele negre de odinioară” ale protecţionismului şi intervenţio­nismului de stat din anii ’60‑’70. De fapt, creşterea lor economică din acea perioadă a fost mult mai mare decât cea atinsă începând cu anii ’80, în condiţii de mai mare deschidere şi dereglementare.

Începând cu anii ’80, în afara creşterii inegalităţii (care era de aşteptat, dată fiind favorizarea bogaţilor de către reforme – vezi „13. Dacă îi îmbo­găţim pe cei avuţi, nu ne îmbogăţim şi noi, ceilalţi”), cele mai multe ţări în curs de dezvoltare au suferit o importantă scădere a vitezei de creştere economică. Creşterea venitului pe cap de locuitor în toate ţările în curs de dezvoltare s‑a diminuat de la 3% pe an în anii ’60‑’70 la 1,7% în perioada 1980‑2000, când au fost iniţiate cele mai multe reforme ale pieţei libere. În anii 2000, a avut loc o creştere a dezvoltării acestor ţări, rata de creştere ajungând până la 2,6% în perioada 1980‑2009, dar aceasta s‑a datorat în mare parte dezvoltării rapide a Chinei şi Indiei – doi giganţi care, deşi s‑au liberalizat, nu au adoptat politici neoliberale.

Creşterea performanţei din regiunile care au aplicat cu supunere reţeta neoliberală – America Latină şi Africa Subsahariană – a fost inferioară celei din „zilele negre de odinioară”. În anii ’60 şi ’70, America Latină se dezvolta cu 3,1% în privinţa venitului pe cap de locuitor. Între 1980 şi 2009, rata de creştere a fost de trei ori mai mică decât înainte – 1,1% – şi chiar şi această rată s‑a datorat parţial dezvoltării rapide a acelor ţări din regiune ce respin­seseră deschis politicile neoliberale la începutul anilor 2000 – Argentina, Ecuador, Uruguay şi Venezuela. Africa Subsahariană s‑a dezvoltat cu 1,6% în ce priveşte venitul pe cap de locuitor în „zilele negre de odinioară”, însă între 1980 şi 2009 a avut o rată de creştere de doar 0,2% (vezi „11. Africa nu este sortită să rămână subdezvoltată”).

În concluzie, politicile pieţei libere şi ale comerţului liber au funcţionat rar sau chiar niciodată. Cele mai multe dintre ţările bogate nu au aplicat o astfel de politică atunci când ele însele erau în curs de dezvoltare; aceste politici au încetinit creşterea şi au sporit inegalitatea veniturilor din ţările în curs de dezvoltare în ultimele trei decenii. Puţine ţări s‑au îmbogăţit prin politici de piaţă liberă şi comerţ liber şi puţine se vor îmbogăţi în viitor.

——————–

1.   Pentru ideile protecţioniste ale lui Lincoln, vezi cartea mea anterioară Kicking Away the Ladder (Anthem Press, Londra, 2002), pp. 27‑28 şi referinţele de acolo.

2.   Istoria este relatată în detaliu în cărţile mele anterioare: Kicking Away the Ladder, o monografie academică asupra politicii comerciale, plină de adnotări şi referinţe, dar deloc greu de citit; Bad Samaritans (Random House, Londra, 2007 şi Bloomsbury SUA, New York, 2008) acoperă mai multe astfel de politici şi este scrisă într‑o manieră mai accesibilă cititorului.