Alegeri fără democrație

maxresdefault-300x168Tamas Krausz a reamintit într-un interviu predicția făcută după căderea comunismului est-european: în ciuda triumfalismului câștigătorilor Războiului Rece care vedeau o tranziție inevitabilă, chiar dacă nu lină, spre capitalism și democrație liberală de tip vestic, lumea post-comunistă se va îndrepta de fapt spre autoritarism și suspendarea democrației de sorginte liberală[1]. După 27 de ani, profeția este împlinită. Mai întâi fosta Yugoslavie și țările fostului URSS au intrat sub spectrul războiului și apoi al autoritarismului. Comunismul nu a fost înlocuit de democrație liberală, așa cum scria la manual, ci de regimuri autocrate conservatoare și de dreapta. În ultima decadă, aceași traiectorie pare să fie urmată și de țările din centrul și estul Europei, fie că este vorba de regimul bonapartist al lui Victor Orban în Ungaria, fie că este vorba de cel quasi-fascist al partidului Lege și Justiție din Polonia, sau de dominația conservatorilor și extremei drepte în diferite combinații din Țările Baltice până în Cehia și Slovacia. Cu cât 1989 este mai îndepărtat în timp, cu atât autocrația și autoritarismul sunt mai răspândite.

E drept însă că acesta nu este doar un fenomen regional, ci o tendință globală. Peste tot în lume instituțiile democrației burgheze liberale sunt înlocuite de forme de autoritarism, populism și extremism de dreapta. România nu face excepție, însă această transformare nu a fost înțeleasă pe plan local deoarece nu a luat (încă) nici una dintre formele recognoscibile (bonapartism, fasicsm, dictatură). România este un caz tipic de autoritarism de stat. Alegerile parlamentare din 2016 sunt grăitoare în acest sens, acestea oferindu-ne posibilitatea de a surprinde trăsăturile acestei stări de fapt.

Nicos Poulantzas a descris principalele caracteristici ale dislocării democrației burgheze de către forma politică a autoritarismului de stat[2]. În primul rând se remarcă un transfer de putere dinspre puterea legislativă spre executiv și concentrarea puterii la nivelul acestuia. În România transferul de putere dinspre legislativ, precum și accelerarea discreditării sale, s-a petrecut încă din timpul lui Traian Băsescu. Guvernul este acum principalul artizan legislativ, locul unde se elaborează cele mai importante legi.

Apoi are loc suspendarea separării puterilor în stat, funcțiile executive, legislative și judecătorești devin amalgamate între instituții, fapt urmat apoi inevitabil de abateri de la respectarea legii. Contestarea la Curtea Constituțională de către guvernul Cioloș a legii adoptate de Parlament privind posibilitatea reconversiei creditelor în valută este un exemplu clar în acest sens. La fel legea privind creșterea salariilor.

Un al treilea element definitoriu este declinul partidelor politice și al rolului acestora de a interacționa cu administrația de stat, precum și al capacității lor de a controla statul în virtutea intereselor de clasă a celor pe care teoretic ar trebui să-i reprezinte. Reducerea alegerilor din 2016 la persoana lui Dacian Cioloș a marcat declinul ireversibil al partidelor politice și a puterii acestora de a controla sau de a interveni asupra birocrației de stat. Ca și președintele Iohannis în 2014, partidele parlamentare în 2016 au promis în mare parte că nu vor interfera cu munca birocrației.

În fine, o a patra trăsătură este creșterea unor rețele de putere paralele față de instituțiile formale ale statului cu rol hotărâtor însă în funcționarea acestuia. Creșterea puterii serviciilor secrete, a puterii judiciare în raport cu politicul și cu funcționarea formală a statului – atât de amplu documentată în ultimii ani, inclusiv de fostul președinte Traian Băsescu – completează tabloul autoritarismului de stat.

Efectul acestei mutații este autonomizarea birocrației de stat și a administrației în raport cu partidele politice și cetățenii. În timp ce Parlamentul pierde din putere și legitimitate, devenind o simplă instituție de decor ce trebuie limitată și mai mult, birocrația de stat devine principalul generator de legi și de politici publice. În acest fel Prim-Ministrul capătă puteri disproporționate în raport cu Parlamentul și cu sistemul de partide. Deoarece Parlamentul nu mai este în mod practic locul de elaborare a legilor, presiunile de lobby sunt îndreptate acum înspre guvern și ministere, locul de facto unde se întâmplă administrația și se administrează bugetele. Birocrații și administratorii devin purtătorii de cuvânt și de interese ai capitalului.

Din acest motiv, dar și ca urmare a exercitării conducerii statului, birocrația de stat nu este omogenă ci devine la rându-i împărțită între interese de grup, de clan și de business. Deși din exterior apare ca un monolit ce conduce statul, în interior aceasta este angajată în lupte verticale și orizontale între membrii săi. Un alt efect al dominației birocrației de stat este faptul că aceasta erodează în mod involuntar consensul ideologic existent anterior, nefiind capabilă să genereze un altul, decât unul slab în raport cu propria funcționare – anume, tehnocratismul. Expertiza tehnocrată înlocuiește acum voința populară exprimată prin vot și manifestată prin partide.

Autoritarismul de stat duce, așa cum am văzut, la erodarea democrației de tip burghez tocmai pentru că nu mai reprezintă interese populare, exprimate prin vot, iar birocrația de stat nu mai este supusă unui control democratic. Erodarea democrației și delegitimarea voinței populare este însoțită în același timp de întărirea aparatelor represive și de control ale statului, tocmai pentru ca acesta să poată țină sub control și în ordine voința populară care acum nu mai are un canal de exprimare. Discursurile despre lege și ordine precum și omniprezența pericolelor la adresa siguranței și securității naționale ranforsează rolul instituțiilor cu funcții represive și cu caracter secret.

Din această perspectivă România are toate datele unui regim autoritar de stat. Deși în 2016 în România există alegeri (locale și parlamentare), acestea nu sunt semnul exercitării democrației, ci fațada în spatele căreia s-a ascuns triumful birocrației de stat în raport cu politica și cu restul societății. Acest proces de autonomizare a birocrației de stat și de acumulare de putere a început de ceva vreme, însă 2016 a marcat practic triumful acesteia și al ideologiei sale, tehnocratismul. În ultimă instanță alegerile parlamentare din 2016 s-au redus la un singur lucru: în ce măsură premierul Cioloș va putea rămâne în fruntea guvernului, în virtutea calității sale de tehnocrat, fără a trece prin alegeri și fără a reprezenta un partid politic.

Practic, în campania pentru alegerile parlamentare din 2016 nu s-au înfruntat programe, partide și interese diferite, ci s-au discutat modalități prin care puterea asupra executivului, și deci a statului, să rămână neschimbată în mâinile aceluiași personaj plasat în afara jocului politic și de partide. Ne-am aflat astfel în situația bizară că deși partidele se pregătesc de alegeri (mai ales cele care îl susțin în mod explicit pe Cioloș, PNL și USR), acestea promit că nu doresc puterea și că o vor transfera imediat altcuiva.

Alegerile au fost astfel reduse la un plebiscit: pro- sau anti- Cioloș. Din aceste motive, Cioloș nici nu a simțit nevoia să prezinte un program politic sau un plan de guvernare. Au fost suficiente doar câteva declarații de intenție și câteva linii generale, tocmai pentru că programul său era unul implicit: tehnocratismul. Poziția sa în afara jocului politic și de partide este suficientă oricărui plan politic sau set de măsuri concrete. Argumentul politic suprem în favoarea lui Cioloș este tocmai acela că acesta nu este om politic, ci un tehnocrat. Orientarea întregului scrutin în jurul lui Cioloș a consfințit declinul total al politicii de partid postdecembriste început o dată cu scindarea FSN. Partidele erau chemate doar să se exprime în legătură cu numirea unui tehnocrat din afara rândurilor sale asupra căruia erau forțate să nu aibă nici un control.

După 27 de ani de presupusă tranziție spre democrație, alegerile parlamentare din 2016 au consființit de fapt suspendarea edificiului formal al democrației burgheze: alegerile, partidele, programele politice, ideologiile aflate în competiție, separarea puterilor, parlamentul și politica în general au fost date la o parte în vederea impunerii (sau nu) a unui personaj în vârful guvernului, cu acordul președintelui. Până la alegerile din 2016, reacția populară a fost aceea de dezamăgire pentru lipsa opțiunilor reale. Concurenții electorali erau prea similari pentru ca opțiunea să fie una veritabilă. În 2016 însă, chiar și această pseudo-opțiune a fost anulată: alegătorii nu mai sunt chemați să opteze între două variante ce doar par diferite, dar care de fapt sunt similare, ci sunt chemați să opteze să nu opteze. Votul trebuie să consfințească o opțiune care deși este politică, se află totuși în afara politicului și nu este supusă la vot. Altfel spus, la alegerile din 2016, cetățenii sunt chemați să voteze în legătură cu ceva care nu este de fapt supus la vot.

Din acest punct de vedere, situația din 2016 este un regres nu doar în raport cu tranziția, ci și cu perioada comunistă. Atunci, chiar dacă exista o singură opțiune pe buletinul de vot (reprezentanții partidului comunist), aceasta era totuși prezentă acolo, în mod vizibil. În 2016, opțiunea pentru Cioloș nu este în mod formal înscrisă pe buletinul de vot, ea va lipsi de acolo, fiind astfel ținută la distanță de orice formă de interferență posibilă cu votul și cu opinia populară.

Unul dintre argumentele formulate public în favoarea acestei tip de participare a lui Dacian Cioloș la conducerea guvernului și a statului a fost nu atât calitatea sa de tehnocrat, ci faptul că el reprezintă garanția că astfel se va reforma clasa politică, că se vor duce la bun sfârșit politicile publice ale statului (dincolo de partizanate politice și interese de grup) și că lupta anti-corupție va continua. Altfel spus, la prima vedere, argumentele pentru Cioloș par a fi fost similare cu cele neoliberale din zorii tranziției, când se viza îndepărtarea de la conducere a clasei politice postcomuniste în favoare unei administrații tehnice, raționale, apolitice și transideologice. Diferența însă este una foarte importantă. Tehnocrația de acum a lui Cioloș este veșmântul ideologic al unei noi forme politice: autoritarismul de stat. Altfel spus, dacă discursul neoliberal al tehnocrației co-exista cu deținerea puterii asupra statului de către politicieni și exercitată de aceștia în vederea impunerii unor interese de clasă, tehnocrația de tip Cioloș semnifică pierderea puterii politicienilor și transferul acesteia către birocrația de stat și administrația centrală. Deținătorii puterii sunt acum schimbați, primii fiind subordonați celor din urmă.

Faptul că forma politică a evoluat spre autoritarism de stat, în ciuda discursului anti-stat al tranziției (care de fapt s-a dovedit a fi doar împotriva statului social), nu este deloc întâmplător. Creșterea rolului statului și concomitent autonomizarea puterii birocrației sale este specifică atât producției și acumulării de capital periferice așa cum a fost cazul estului Europei după 1989, cât și situațiilor ce urmează după o criză financiară majoră[3]. După 2009, am asistat practic la împletirea celor două situații, ceea ce a făcut inevitabilă creșterea rolului statului. În plus, în cazul particular al României, a mai contat în acest sens și campania anti-corupție suprapusă peste o deteriorare geopolitică a relațiilor cu Rusia în regiune. Statul a devenit un actor esențial în mod inevitabil, iar controlul asupra sa, crucial[4].

Întrebarea care se pune atunci însă este pe cine reprezintă Dacian Cioloș, sau altfel spus, care este raportul acestuia cu birocrația de stat? Unul dintre elementele centrale ale mandatului său de premier de după 2015 a fost tocmai promisiunea debirocratizării, prin așa numită comisie de tăiat hârtii și prin alte inițiative similare, îndreptate în mod explicit împotriva inerției și arborescenței birocrației de stat. Mai mult decât atât, o serie dintre miniștrii cabinetului său au fost încă de la început în conflict deschis cu birocrația propriilor ministere sau din ramura lor de activitate. Cristian Ghinea la Fonduri Europe și-a făcut un bilanț propriu pentru a se delimita de predecesorii săi și de centrele paralele de putere din Minister; Vlad Voiculescu la Sănătate a promis că dacă va mai rămâne ministru și după alegeri se va dispensa de două treimi din actualul personal; Corina Șuteu a intervenit în mod decisiv în funcționarea instituțiilor din subordinea sa, revocând concursul de la MȚR – iar exemplele de acest gen pot continua. Altfel spus, dacă partidele care îl susțineau pe Cioloș în alegerile parlamentare promiteau că birocrația își va păstra autonomia, Cioloș propunea o amplă reformă.

Nu există însă o contradicție între aceste poziții. Ceea ce se află sub chestiune nu este aducerea birocrației înapoi sub control și răspundere politică, ci tocmai îndepărtarea din rândurile birocrației a ultimilor legături pe care partidele politice le mai au acolo. Practic miza principală a alegerilor din 2016 este aceea de a determina în ce măsură, și care partide, își vor mai putea impune oameni în ministere și în instituțiile statului. În mod evident, venirea la putere a lui Cioloș și a echipei sale a lovit cu precădere interesele din ministere ale PSD-ului, deși unele centre controlate de liberali au suferit de asemenea modificări. Reinstaurarea lui Cioloș vizează tocmai continuarea acestui proces de epurare a cadrelor cu legături politice din interiorul ministerelor și al agențiilor. Deși DNA nu a lipsit din acest proces, instituția a fost totuși în mod semnificativ mai puțin prezentă decât în cazul procesului de epurare a clasei politice ca atare, la fel cum DNA-ul s-a ținut complet departe de sectorul ONG, bazinul de cadre din care s-au recrutat în ultimul timp cei chemați să înlocuiască vechea birocrație (miniștri, secretari, consilieri).

Într-un fel această desfășurare pare a continua lupta dintre politicieni și instituțiile autonomizate ale statului. În același timp e mai mult decât atât. Întărirea autoritarismului de stat ca formă politică presupune că pozițiile în stat, mai ales în zona executivă, au acum mult mai multă putere și forță. Deținerea acestora devine astfel esențială, cu atât mai mult cu cât controlul din partea partidelor politice va fi și mai diluat, dacă nu inexistent. Până la urmă, singura miză a discuțiilor din jurul alegerilor parlamentare a fost componența guvernului și numele prim-ministrului. Altfel spus, deși sunt alegeri parlamentare, nimeni nu pare interesat de cei care vor fi până la urmă în Parlament pentru că aceștia sunt considerați din capul locului drept secundari în raport cu exercitarea reală a puterii.

Unul dintre paradoxurile ridicate de aceste alegeri parlamentare a fost faptul că partide politice (cu precădere PNL și USR) au susținut varianta Cioloș, adică exact varianta care propunea irelevanța partidelor în actul guvernării. Pentru PNL opțiunea este cumva de înțeles având în vedere faptul că aceasta reprezintă singura sa posibilitate de supraviețuire politică. Lipsit de cadre, ideologie, viziune și cu o bază socială împărțită între mai multe opțiuni de dreapta, PNL-ul nu poate face nimic altceva decât să se subordoneze programului tehnocrației și al birocrației de stat.

Pentru USR însă susținerea pentru Cioloș este simptomatică, deoarece acest partid nu își dorește cu adevărat puterea politică, ci vizează doar posturi în administrația publică centrală și locală. O privire chiar și superficială asupra programelor politice ale candidaților pentru Parlament (acolo unde acestea există) arată imediat faptul că aceștia nu înțeleg accederea în Parlament ca o formă de reprezentare populară (un mandat reprezentând niște interese), ci ca o posibilitate de a interveni în administrație. Așadar, miza reală nu este puterea politică ca atare, ci accesul la funcționarea anumitor sectoare din administrație. Asta deoarece segmentul de clasă pe care îl reprezintă USR este unul clar circumscris: oameni cu interese de afaceri în zona IT, a industriilor creative, de management și comunicare care ar avea în mod direct de câștigat de pe urma autonomizării totale a birocrației și administrației în raport cu partidele politice clasice (în special PSD) și a intereselor de afaceri ale acestora. În ultimă instanță este vorba de afirmarea politică a diferenței dintre acumularea de capital pe bază de rentă (incluzând aici și salarii obținute prin derularea de proiecte cu bani europeni, care nu sunt altceva decât comisioane pentru cheltuirea unor bani publici), și cea dată de deținerea de capital productiv, așa cum este cazul cu partidele considerate ”tradiționale”.

Parțial însă, susținerea de clasă pe care o are USR se suprapune cu cea a lui Cioloș. Acesta din urmă însă poate miza pe un spectru mai larg și pe o serie de alianțe conjuncturale și temporare ale segmentelor clasei de mijloc urbane, ale micii burghezii și ale birocrației și tehnocrației centrale, așa cum a făcut-o și Iohannis în 2014. Numai că pentru Cioloș acest suport nu este neapărat necesar, politica sa de clasă este atât de clară încât nici nu mai este nevoie de a mai trece prin alegeri. Cioloș este practic obiectivarea direct la conducerea statului a unui interes de clasă particular, fără a mai fi nici măcar necesară iluzia neutralității statului în raport cu interesele de clasă diverse din societate. Cioloș reprezintă nu doar consființirea faptului că statul este în mod inerent purtătorul de interes al unei alianțe de clasă particulare, dar și imposibilitatea contestării acestui fapt. Compromisul cu restul populației s-a materializat prin introducerea temei sărăciei pe agenda publică, cu rolul atât de pacificare socială cât și de deposedare a PSD-ului de una dintre armele sale cu potențial politic. Astfel, PSD-ul a fost nevoit să se mute și mai la dreapta în căutarea lărgirii bazinului electoral și a mobilizării a unui segment de clasă de mijloc ce de obicei vota dreapta. Constrâns la menținerea la putere în zonele locale, rurale și sărace, departe de zona centrală a investițiilor de stat masive, PSD-ul se confruntă cu spectrul de a fi cel mai mare partid din România (de peste 40%), însă aflat mai mereu în opoziție sau în orice caz incapabil să formeze o majoritate care să-i permite o guvernare confortabilă.

Alegerile parlamentare din 2016 marchează astfel o nouă contradicție: exact atunci când discursul despre reforma clasei politice, despre înnoire și transparentizare, despre modernizare și europenizare este mai intens, gradul de erodare a democrației este de asemenea maxim. De aceea paradoxul face ca, la aceste alegeri, principalii susținători ai principiilor democratice și cei mai vehemenți critici ai derapajelor evidente ale democrației să fie ALDE, un partid condus de și format din politicieni cu ștate vechi, unii afirmați chiar înainte de 1989, iar cei mai mulți cu diverse probleme penale. S-a conturat astfel o altă pseudo-opțiune: democrație cu corupție vs. anti-corupție fără democrație.

Ceea ce a fost cu adevărat definitoriu pentru această campanie nu au fost până la urmă falsele teme care au ținut capul de afiș (precum campania anti-Soros și propaganda Coaliției pentru Familie, la care s-au raliat toate partidele într-o formă sau alta, dar și rasismul social al USR care a continuat cu pericolul teleormanizării României), ci amatorismul total de care au dat dovadă partidele în comunicarea publică. PNL-ul a fost campionul absolut, dar nici PSD-ul, USR-ul sau PMP-ul nu au fost scutite de momente cu adevărat penibile. Spoturile electorale din acest an au fost sub nivelul celor din anii 90 în multe ocazii. Oprirea pompării de bani în campanie ca urmare a schimbării legii și a acțiunilor DNA a contribuit în mod clar la această stare de fapt, dar e mai mult decât atât. Scopul este decredibilizarea și mai mult a partidelor și, concomitent, demobilizarea electoratului. În 2016, campania electorală a avut ca efect paradoxal tocmai și mai marea îndepărtare a oamenilor de politică, pe măsura întețirii acesteia. Așa cum o recunoștea chiar președinta PNL în urma unor întâlniri din teritoriu, există oameni care nu doar că nu sunt interesați de campanie, dar nu știu și nici nu vor să știe că vor fi alegeri în câteva zile.

Care ar fi atunci conflictul real al acestor alegeri, dacă nu perdelele de fum din campanie sau promisiunile nerealiste din programele politice ale partidelor? Pe de o parte, desigur, este acela dintre cei mai săraci români, care nici măcar nu fac parte din obiectul de interes al partidelor și care nu au parte nici măcar de iluzia unei reprezentări politice, și cele câteva milioane de salariați și mic burghezi care alcătuiesc fragila clasă de mijloc locală. Numai că acest conflict de clasă e în ultimă instanță foarte abstract tocmai datorită disproporției de forțe. Mult mai important mi se pare conflictul care este unul global și care doar ia diferite forme de articulare locală: acela dintre prăbușirea iremediabilă a consensului neoliberal și a formelor sale politice și instituționale din ultimele patru decenii și articulările politice conservatoare, naționaliste, izolaționiste, etc. ce au apărut ca urmare chiar a crizei neoliberalismului și care caută să ocupe locul liber lăsat de acesta. În estul Europei conjuncția dintre prăbușirea globală a neoliberalismului și traiectoria spre autoritarism a tranziției postcomuniste a fost fatală, dovadă situațiile politice din Ungaria, Polonia, Slovacia, Cehia și Bulgaria, punând regiunea cumva în avangarda restului lumii. În România, alegerile parlamentare din 2016 vor decide doar cine va colora politic (și în ce fel) această prăbușire a consensului neoliberal în condițiile autoritarismului de stat deja existent: paternalismul PSD, obscurantismul PNL sau rasismul social al USR.

 

 

 

[1] Tamas Krausz. The sollution must hurt capital. Lefteast. 2016. (http://www.criticatac.ro/lefteast/make-capital-hurt/)

[2] Un rezumat al ideilor lui Poulantzas în Bob Jessop. Nicos Poulantzas. Marxist theory and political strategy. Macmillan. 1985.

[3] Lucrețiu Pătrășcanu a descris o situație relativ similară în cazul României interbelice în Sub trei dictaturi. București. Editura Politică. 1970.

[4] Recunoașterea din nou a rolului central al statului în ghidarea politicilor macro-economice și a investițiilor în vederea reluării acumulării și compensării contracției piețelor este evidentă în programele tuturor partidelor ce s-au înscris în cursa electorale din 2016. Pentru o analiză a acestora, vezi Florin Poenaru. Previziuni electorale: citind în programele partidelor. CriticAtac. 2016. (http://www.criticatac.ro/29195/previziuni-electorale-citind-in-programele-partidelor/)

 
  • Ion Romanul

    Stati linistiti ca nu o sa fie dictatura, o sa fie PSD-ALDE, o sa vedeti. O sa fie bine, o sa fie democratie, o sa va simititi bine…

  • gheorghhe

    Cam pesimist

  • Ciprian

    Urmatorii 4 anii sunt cruciali in facilitarea implementarii eficientizarii costurilor bazate pe machine learning. Da, chiar si in administratie publica. Voi pe ce lume traiti? E in stare clasa politica actuala sa faciliteze implementarea si sa administreze asemenea proces? Masura cea mai “sociala” a zilelor noastre este “Basinc Icome”, solutie care nu vine nicidecum din partea unei directii politice, ci bazata pe o predictie clara – clasa de mijloc se va prabusii din cauza neadaptarii asa rapide la cerintele actuale de pe piata muncii. In urmatorii 10 ani (optimist) 50% din joburile actuale vor disparea.

    La alegerile astea imi pun o singura intrebare. Cine e mai pregatit sa faca fata socului tehnologic care se va resimtii si la noi in urmatorii 4 ani?

  • vladimiratanasiu

    Tehnocratismul, sau asa-zisul autoritarism de stat, incearca sa substituie responsabilitatile unui parlament plin de incompetenti, si cu o agenda particulara total paralela fata de agenda intereselor publice reale! Spuneati ceva de erodarea democrației și delegitimarea voinței populare? Oare publicul elector a vrut toate faptele ilegale ale reprezentantilor penali, sau incompetenta lor? Nu, a dorit niste reprezentanti verticali si profesionisti! De ce partidele livreaza si in aceste alegeri parlamentare candidati penali si anagramati? Atunci, acestea demonstreaza ca de fapt doresc tehnocratie, si sa-si asume riscul respectiv, neoferind altceva mai bun si demn de atentia publica, numit parlament nepenal si profesionist! Altfel, totul este o ipocrizie lamentabila, ce merita tehnocratie in lipsa altei variante! Veniti cu o oferta reala de candidati pe care sa o putem evalua si alege, nu cu specimene mizerabile / deplorabile ! Pana atunci, niciun comentariu!

  • vladimiratanasiu

    Florin Poenaru – “Autoritarismul de stat duce, așa cum am văzut, la erodarea democrației
    de tip burghez tocmai pentru că nu mai reprezintă interese populare,
    exprimate prin vot, iar birocrația de stat nu mai este supusă unui
    control democratic.”

    Intrebare: Dincolo de autoritarism (indezirabil si el), ce nivel de concordanta mai exista in prezent intre agenda publica ( interesele populare) si cea politica (interesele reale ale partidelor si parlamentarilor)?
    Raspuns: Unul infim.
    Si atunci ne mai miram de derapajul catre autoritarism?