Prin Marian Munteanu Piața Universității 1990 a învins

maxresdefault-300x168Walter Benjamin a scris că fiecare fascism este semnul unei revoluții ratate. Păstrând proporțiile, deplasarea accelerată spre extrema dreaptă și legionarism a societății românești în 2016 este semnul deturnării mișcărilor de stradă din 2012-2013, dar și a toleranței inacceptabile de care s-a bucurat extrema dreaptă, atât din partea activiștilor în cadrul protestelor, cât și, mai ales, din partea mainstreamului politic și intelectual anti-comunist de după 1989.

Punctul de inflexiune dintre cele două a fost, desigur, momentul alegerii lui Klaus Iohannis ca președinte în noiembrie 2014, atunci când anti-comunismul post-comunist (deja redus la rându-i la câteva clișee) s-a împletit cu naționalismul și rasismul social al extremei drepte. Astfel că fenomene recente precum numirea lui Marian Munteanu drept candidat al PNL la Primăria Capitalei, sau declarațiile rasiste ale doamnei Ana Blandiana la Cluj – momente publice pregnante doar prin amploarea mediatică, altfel perfect integrate într-o mare de evenimente cotidiene similare – nu sunt niște accidente, niște simple alunecări, nici rezultatul vreunei conspirații securistice (așa cum încearcă unii să acrediteze ideea în cazul Marian Munteanu), ci o consecință foarte firească a unor opțiuni concrete.

Multă lume din establishmentul civic și intelectual a simțit nevoia să ia atitudine și să condamne decizia PNL de a-l nominaliza pe Marian Munteanu drept candidat datorită simpatiilor vădit legionare și anti-democratice ale acestuia. Problema e că printre aceștia au fost și oameni care nu doar că au dat portavocea unor mesaje perfect similare cu cele ale lui Munteanu în timpul protestelor pentru Roșia Montană, dar somați fiind să se dezică de acestea, au refuzat sub pretextul că mișcarea trebuie să fie una deschisă pentru toată lumea și că orice susținător al cauzei este un aliat. Dând voce și vizibilitate unor astfel de discursuri, ele nu puteau rămâne marginale și au început în mod evident să producă efecte și să coaguleze susținători. Altfel spus, au fost normalizate și încurajate în spațiul public chiar de către cei care, teoretic, ar fi trebuit să li se opună. PNL-ul nu ar mai fi simțit o oportunitate politică în desemnarea lui Munteanu dacă nu ar fi existat o bază socială semnificativă pentru discursul și politica acestuia. Sigur că acomodarea oferită extremei drepte în cadrul protestelor pentru Roșia Montană nu este singurul element responsabil pentru ascensiunea extremei drepte, a naționalismului și a legionarismului în spațiul public din ultimii ani, dar platforma oferită atunci acestor mișcări și sentimente politice a avut un rol fundamental în exacerbarea lor. Atmosfera din finalul protestelor din 2013 era desprinsă parcă dintr-un scenariu visat chiar de către Munteanu: îngenunchiări și rugăciuni din 5 în 5 metri, steaguri, naționalism și în general o atmosferă proto-legionară irespirabilă. Au trecut doar doi ani și jumătate de atunci, nu se poate să fi uitat așa curând, la fel cum cei care au făcut așa ceva posibil nu pot pur și simplu clama acum doar indignarea și inocența.

Alegerile prezidențiale din 2014 au dus lucrurile începute în 2013 la un alt nivel. Dreapta liberală și anti-comunistă, împreună cu mulți activiști din mișcarea Uniți Salvăm, au susținut în mod fățiș campania fundamentă pe rasism social a Monicăi Macovei, iar apoi au continuat în aceeași notă în turul doi considerând votanții lui Ponta sub-oameni care n-ar trebui să voteze. Cum poate fi de mirare că atunci când spațiul public este reconstituit în baza unei logici de tip fascist, aceasta nu va dispărea odată cu alegerile, ci va continua să producă efecte ulterior? Mai ales că această formă de luptă de clasă (împotriva săracilor, a celor bătrâni, etc.) era deja o constantă a spațiului public local. Alegerile din 2014 au dovedit doar că în baza acesteia se pot mobiliza în mod legitim opțiuni politice și se pot câștiga alegeri. De ce nu ar relua și alții (inclusiv PNL-ul) în 2016 rețeta câștigătoare din 2014?

S-a tot spus că în 2014, PSD-ul și candidatul său la prezidențiale au fost de fapt cei care au folosit discursul naționalist (Mândru că sunt român) și religios. Desigur. PSD e de asemenea parte din problemă, iar alunecarea spre dreapta a partidului sub Dragnea, precum cea a societății ca atare, e indiscutabilă. Numai că în 2014 naționalismul PSD era unul populist și paternalist și grefat pe o politică socială a redistribuirii, chiar dacă minimală, totuși evidentă. Sigur că nu era deloc progresist discursul naționalist al PSD-ului, și cu nimic scuzabil, dar cel puțin nu era rasism social. Rolul său era de a oferi soluția iluzorie a unei comunități celor care erau excluși total din versiunea despre societate a dreptei.

Identificarea PSD-ului cu răul suprem a fost, așadar, una dintre atitudinile care a facilitat alunecarea la dreapta. Când clamezi că toate partidele sunt aceeași mizerie, dar de fapt doar unul le întruchipează pe toate, nu e doar inconsecvență, este ideologie. Istoria anti-pesedismului în România este la fel de lungă ca tranziția și își are originile tot acolo de unde vine și Marian Munteanu: în anti-comunismul Pieței Universității 1990. Anti-pesedismul nu este doar o fobie față de liderul fondator Iliescu (cum se tot spune), sau față de succesorii acestuia la conducerea partidului, ci este o atitudine înrădăcinată în respingerea structurală a ideii de stânga, a formelor de solidaritate sau de echitate. Suprapunerea este desigur foarte ciudată pentru că empiric PSD-ul nu reprezintă nici una dintre aceste valori, dar ideologia nu are treabă cu realitatea, așa că această identificare greșită a devenit un loc comun al tranziției post-comuniste care continuă să producă efecte politice foarte concrete. Nici celălalt argument des invocat –despre corupția endemică din PSD – nu se mai susține, partidul fiind acum purificat chiar de DNA.

Ura față de stânga, de egalitate și de solidaritate identificate în mod eronat cu PSD-ul este desigur produsul ultimului sfert de secol de anti-comunism. De altfel, la scară istorică, anti-comunismul local este principalul răspunzător pentru deriva spre extrema dreaptă a societății. Spunând asta, ar fi totuși o eroare să ignorăm mutațiile ce s-au produs la nivelul relațiilor de clasă în ultimii ani care au dus la constituirea unei baze sociale ce este (sau poate deveni și mai) reprezentată de extrema dreaptă (despre asta, curând), punând totul în cârca ideologiei. Cu toate acestea rolul ideologiei anti-comuniste este fundamental. În primul rând, anti-comunismul românesc post-comunist, cu câteva excepții notorii, nu a fost dublat și de anti-fascism. De fapt, opusul a fost regula. Intelectualii anti-comuniști publici și influenți ai tranziției au avut simpatii pentru scriitori și intelectuali fasciști și le-au promovat cultul. În timp ce adeziunea comunistă era condamnată drept criminală, trecutul fascist era nuanțat și scuzat ca rătăciri de tinerețe. Intervențiile recente ale lui Andrei Pleșu în jurul lui Vintilă Horia în lumina legii 217/2015 reprezintă doar unul dintre exemplele semnificative.

Anti-comunismul oficial a fost așadar fundalul ideologic în care s-au putut articula apoi cele mai radicale forme ale acestuia, în complicitate, sau de cele mai multe ori, cu susținerea promotorilor săi oficiali. Reabilitarea legionarilor ca sfinți ai închisorii, cultul pentru tot felul de eroi ai neamului (de la Arsenie Boca, la Mircea Vulcănescu sau Ion Antonescu), reducerea liderilor comuniști la originea lor etnică evreiască sau ungară (urmate apoi de diverse teorii ale conspirației), negarea modernității comuniste –toate acestea și multe altele sunt elemente constitutive ale extremei drepte contemporane dezvoltate inițial pe tărâmul anti-comunismului.

În ciuda eforturilor de zilele trecute ale lui Vladimir Tismăneanu de a se dezice de Marian Munteanu, sau cele de cu câteva săptămâni în urmă ale unor intelectuali anti-comuniști de a se dezice de jurnalista propusă la TVR, acestea nu pot apărea decât drept tardive după ani de conivență între anti-comunismul oficial și formele sale cu caracter fascist. (În cazul domnului Tismăneanu efortul este cu atât mai puțin convingător cu cât acesta, fiind somat din mai multe părți și în mai multe rânduri, nu a reușit nici pasul infinit mai mic de a se dezice de situl fascist IDL).

Momentul originar al anti-comunismului românesc a fost, desigur, momentul Piața Universității 1990 acolo unde figura centrală a fost Marian Munteanu. De aceea traiectoria sa ulterioară și mai ales nominalizarea sa de către PNL la primăria Bucureștilor este atât de problematică pentru intelectualii anti-comuniști și pentru figurile publice create ulterior în acest siaj. Aceștia simt nevoia să intervină, să se dezică, să explice – practic să preia controlul asupra discursului. Mihaela Miroiu a fost printre primele voci care au articulat distincția dintre Piața Universității ca fenomen (desigur ceva frumos și nobil) și Marian Munteanu ca persoană (care era și el pe acolo cu ideile lui). Calea astfel deschisă a fost imediat urmată de mai multă lume, având scopul explicit de a salva mitul Pieței de figura foarte reală a lui Marian Munteanu. Acest efort arată nu doar mitizarea extremă a PU, dar mai ales faptul că intelectualității publice anti-comuniste îi este absolut necesar acest moment mitic în absența căruia practic s-ar dezintegra. Cum discuțiile critice despre Marian Munteanu riscau să antreneze o reevaluare a însăți PU 1990, valul de delimitări publice față de acesta (când s-au mai unit așa rapid și masiv ONG-urile, intelectualii, jurnaliștii la unison pe o problemă?) nu semnifică o deschidere bruscă a anti-comunismului spre anti-fascism, ci doar încercarea de a menține intact momentul fondator al anti-comunismului, deasupra oricăror încercări de istoricizare sau problematizare.

Atașamentul anti-comunismului față de PU 1990 este cu atât mai semnificativ cu cât PU a fost totuși un exemplu de manifestare anti-democratică și iliberală. Doamna Gorghiu, co-președinta PNL, a sugerat că astfel de caracterizări ale PU, precum și criticile îndreptate împotriva lui Marian Munteanu, nu fac decât să repete verdictul dat atunci de Ion Iliescu, prilej cu care le-a sugerat criticilor să mai citească. Nu putem decât să-i dorim același lucru și domniei sale. Verdictul că PU a fost anti-democratică și iliberală a venit nu doar de la Ion Iliescu, ci și de la oameni precum Andrei Pleșu, nu tocmai cel mai aprig bolșevic. Ion Iliescu a reușit altceva: anume exact posibilitatea ca PU să fie mitizată ca moment fondator al anti-comunismului și al tranziției. Înăbușind fizic pe moment PU, acesta a reușit să o prelungească la nivel ideologic pe durata întregii tranziții, făcându-i totodată uitate originile și maniferstările sale concrete.

PNL-ul – teoretic continuatorul la nivel politic al principiilor PU – este cel care pare că va pune capăt acestui mit prin candidatura lui Marian Munteanu. Ce poate fi mai prozaic decât că reprezentantul cel mai de seamă al PU, ”figura christică” (expresia a fost folosită într-un număr din revista 22 din acele zile), să revină acolo în calitate de primar după 26 de ani?

Marian Munteanu, precum extrema dreaptă pe care o reprezintă și pe care candidatura sa este chemată să o mobilizeze, nu este așadar un accident, ci rezultatul firesc al tranziției post-comuniste și al ideologiei anti-comuniste, întoarcerea în prezent, cu răzbunare, a momentului său fondator. Până la urmă, Piața Universității 1990 a învins.

 
  • Tudorina

    Nu cred că naționalismul lui Munteanu își are rădăcinile numai în anticomunism și în extrema dreaptă legionară. Să nu uităm de național-comunismul ceaușist care promova excepționalismul românilor, dacilor, tracilor, marilor voivozi și care avea manifestări de tipul ”Cântarea României”, ”Daciada”, paradele de 23 august. Să nu uităm nici de revirimentul ortodoxismului după 90 pe fondul degradării statului social, în special în accesul la sănătate și educație. O parte din frustrările sociale din ultimele decenii și-au găsit supapă în manifestări mistico-religioase de tipul moaște, pelerinaje, vrăjitorii, leacuri naturiste pentru boli grave etc. Și toate astea se întâmplă într-un stat măcinat de corupție din care scapă cine poate, cu pilele-relațiile-cunoștințele (PCR) pe care le are, care să-i asigure fie un post călduț (de preferat în sectoarele militarizate ale Statului), fie niște contracte de achiziții. Și nu în ultimul rând, naționalismul poate fi interpretat și ca o reacție naturală la devastările sociale produse de capitalismul global, o serie de frustrări care în loc să-și găsească expresie în valori de stânga precum solidaritate sau echitate, este exploatată în termeni de exaltare a națiunii, xenofobie și misticism.

    • Georgiana A. Murariu

      excelent

    • Florin Poenaru

      Tudorina, sunt în mare parte de acord cu a doua parte a comentariului tău.Față de prima parte am rezerve: dacă Ceaușescu e vinovat și de MM candidat la primărie, chiar că nu mai înțelegem nimic, totul devine o pastă. Sigur că multe din temele care erau vechiculate în anii 70-80 sunt vii și azi și au infuzat și piața universității din care se trage MM. Dar cred că e mai important de observat constelația actuală de forțe și teme care au făcut posibilă transformarea lui MM în candidat. Așa sigur dacă rămânea el cu ideile sale în obscuritate, nu prea ne mai interesa decât la pachet cu alte fenomene similare.

  • anouk

    Am mai gasit expresia de “rasism social” pe Critic Atac, dar articolul asta e prima data cand m-a deranjat. Discriminarea sociala NU e rasism, cu toate ca cele doua probleme se intersecteaza. Discursul lui Munteanu e explicit rasist, dar nu putem sa ignoram ca o mare parte din simpatizantii lui sunt oameni saraci de etnie romana. Din punctul asta de vedere, Munteanu se incadreaza mai degraba in curentul european de partide de extrema dreapta cu votanti din clasa muncitoare (UKIP, Front National etc.). Banuiesc ca intr-adevar era inevitabil sa apara discursul asta politic si la noi, avand in vedere ca in restul Europei cresterea discursului xenofobic de dreapta a fost influentat de esecul partidelor de stanga ale establishmentului de a se adresa clasei muncitoare dupa criza din 2008.

  • VictorDr

    În țara unde 55% din oameni tânjesc după comunism, conform CA există alunecare spre anticomunism. În țara cu cea mai mică activitatea de antreprenoriat există alunecare spre capitalism. În țara cu cele mai mari taxe pe muncă există anti-comunism. În țara cu cea mai mare birocrație din UE e anti-comunism… Înseamnă că celelalte țări europene sunt chiar fasciste social cum le spuneți voi…

  • Gigi

    Inteleg ca omul gandeste pe principiul “cine nu e cu noi e impotriva noastra”. In ideea asta, e util sa impacheteze cat mai multi adversari in ambalajul “nazisti”. Nu conteaza nuantele. Nu conteaza spagatul logic. Daca poate sa insiruiasca acele cuvinte si uitand sa aplice acelasi principiu si partii pe care o sustine, poti argumenta ca Jon Stewart e mana dreapta a lui Hitler.

  • Dan Ungureanu

    Ca să rezum articolul : Marian Munteanu a ieșit în față – și n-a fost fagocitat rapid înapoi – din cauză că dreapta conservatoare și liberală a cochetat în ultimii douăzeci de ani cu surioara ei mai turbulentă, extrema dreaptă. // Mai adaug de la mine : destul de mulți lideri de opinie de acum sînt de fapt mult mai de dreapta – și își moderează discursul doar de teama reacțiilor din Occident.