MOLDOVA, 20 IANUARIE: ŞI POPORUL, CUM?

Ovidiu TichindeleanuCare au fost actele de violență? Dărâmarea gardului ce separa Parlamentul de spațiul public, doborârea unei uși a clădirii Parlamentului, câteva palme peste cap încasate de polițiști, membri ai guvernului și deputați care au fugit din Parlament după învestirea “pe șest” a noului guvern. Câțiva protestatari și polițiști au avut nevoie de asistență medicală. Un act de violență semnificativ a fost îmbrâncirea și palmele încasate de naționalistul Mihai Ghimpu de la foștii săi susținători, care l-au numit “Iuda” după ce acesta l-a susținut pe oligarhul Vlad Plahotniuc și a declarat, în justificare, că “Ștefan cel Mare nu întreba poporul dacă dorește să meargă la luptă cu turcii”.

Parlamentul a fost ocupat de protestatari în mod pașnic; oamenii au scos și polițiștii dinăuntru în mod pașnic (sistematic, unul câte unul, întâi scutul apoi omul), după cum s-a văzut din transmisia live a televiziunii de stat moldovenești; de asemenea, din câte se vedea, majoritatea celor care au intrat aparțineau de tabăra DA, nu de cea a lui Dodon-Usatii; apoi, aceiași protestatari s-au retras în stradă în mod pașnic. În tot acest timp, mass-media locală rămasă live accentua că protestele au luat o turnură “violentă”. (În Chișinău, un raport susținea că rețeaua locală Moldtelecom a sistat temporar emisia a 7 canale de televiziune: Moldova 1, Canal 2, Canal 3, ProTV, Jurnal TV, Publika TV, Prime). Același refren al “violenței”, dublat de acuze conspiraționiste la adresa Moscovei, a fost preluat de mass-media românească, mereu în căutare de senzațional și gata să treacă orice imagini din Moldova prin filtrul unor scenarii obscure atribuite Rusiei (de pildă agregatorul de știri hotnews.ro, cu o pronunțată direcție de dreapta, subliniază în mod repetat că protestele sunt organizate de forțele susținute de Rusia, “precum și de” platforma DA).

Să nu uităm că protestele țin în mod pașnic din septembrie 2015, devenind pentru media și sfera politicii un fel de fundal: două sate de corturi în fața Parlamentului și a Guvernului. Acest fundal a devenit tot mai “pașnic” cu timpul, în sensul că a fost tot mai mult ignorat, banalizat sau luat în derizoriu vreme de patru luni — cu excepția atenției și mesajelor despre tabăra Dodon-Usatii, care ar fi “mâna Moscovei” și nimic mai mult. Câtă vreme protestatarii au rămas să vocifereze afară, totul a fost OK. Când au intrat în parlament, presa a scris că “manifestațiile au degenerat în violențe” (de pildă, imaginile comentate ale acestui material).

În toiul ocupării Parlamentului, un istoric român intervievat la TV Moldova 1, Cosmin Popa, și-a asumat cu emfază în dialogul cu reporterul moldovean poziția de a vorbi din partea “democrației” și a “Europei”, declarând că dreptul cetățenilor de a protesta se oprește la ușa Parlamentului. Istoricul român întărea astfel narațiunea “violenței” protestatarilor și inducea ideea “democrației” cu două niveluri ierarhice: cel de sus, al conflictelor și înțelegerilor între marii jucători și instituții, și cel de jos, al populației, care, cu excepția alegerilor, nu are dreptul să se bage în treburile statului sau să intre pe ușa parlamentului. Pe ecran, protestatarii tocmai făcuseră un coridor prin care lăsau să iasă polițiștii care aveau nevoie de aer.

Ca și pe istoricul respectiv, pe droaia de geopoliticieni români nu pare a-i interesa decât în mod secundar istoria și situația socială din Moldova. Nu îi interesează prea mult nici diferențele interne din taberele de protestatari. De fapt, aproape fără nicio excepție, experții de azi în geopolitică din România sunt cei care au ignorat complet Moldova și Ucraina înainte de 2009. Interesul lor e determinat din altă parte. În România, naționaliștii și eurocentriștii deopotrivă au făcut presiuni euro-atlantice asupra Moldovei, fără a-și asuma și responsabilitatea atunci când Moldova a rămas să încaseze costurile. Ipocrizia a atins cote maxime când partenerul principal al României din Moldova, Vlad Filat, a fost arestat pentru corupție; astfel, unul dintre susținătorii români ai Moldovei “proeuropene” a făcut rapid stânga-împrejur, declarând imediat că Moldova este un “stat eșuat” în care “nu există resurse umane” pentru o direcție “autentic prooccidentală”. În pripirea expertului român în democrație de a judeca de sus o societate întreagă poate fi recunoscută o judecată despre ordinea lumii moștenită de la marii rasiști. Iar un alt expert român în geopolitică, la fel de pregătit să își asume poziția prezentului civilizat care contemplează trecutul primitiv, a “explicat” ieri imediat că “Moldova e un coșmar”, “un stat nefuncțional”, în care “motivațiile actorilor principali sunt medievale”.

Pentru astfel de analiști, Moldova, pe care o asumă ca fiind potențial “a noastră” (“țara-soră” a fratelui mai mare), e doar un pion în lupta Vestului contra Rusiei, la rândul său înțeleasă în cheie colonială, ca luptă a civilizației împotriva sălbăticiei. Pentru ei, Moldova e pur și simplu necivilizată, aflată pradă “răului”. Cosmin Popa, Valentin Naumescu sau Cristian Pantazi fac parte dintr-o serie de intelectuali și jurnaliști demult auto-colonizați — a doua sau a treia generație sub “boierii minții” — care reproduc situarea potențial colonizatoare și își asumă față de Moldova nu doar politica Vestului, ci și condiția de a fi cu totul “occidental” sau “european”. Ei își asumă dintr-o dată statutul de reprezentanți ai “democrației” și ai “Vestului”, care se uită la o zonă inferioară, în care aceste substanțialități ar fi încă deficiente. Pentru astfel de români colonizați, gata să își aplice rasismul în cele mai diferite circumstanțe, miza nu e evoluția procesului democratic din Moldova, ci, atunci când lucrurile nu merg conform propriilor dorințe, confirmarea judecății că “Moldova” nu e decât “Africa” Europei, în sensul rasismului occidental, o zonă “eșuată”, pierdută în timp, în care s-a naturalizat “răul”. În fața acestor prejudecăți se ridică însă o mișcare socială democratică de proporții, care nu poate fi redusă la scenarită geopolitică, nemulțumiri populare profunde, dar și manevre subterane externe și politici reactive adoptate de autoritățile locale susținute de Nuland, UE și, ultima pe listă cu voia geopoliticienilor, România.

Dar care au fost îndemnurile “geopolitice”? Pe tot parcursul zilei de 20 ianuarie, UE și România au “îndemnat la calm” și la susținerea premierului Filip, ceea ce înseamnă că au luat poziție împotriva demonstranților. Faptul că Ministerul de Externe al României a emis în toiul ocupării Parlamentului un comunicat în contra direcției străzii, care nu făcea decât să repete linia Nuland, arată continuarea politicii deopotrivă derivativă și colonizatoare față de Moldova, după eșecul de proporții al susținerii premierului Filat. Or, după cum demonstrează întreaga perioadă istorică după cel de-al doilea Război mondial, politica Statelor Unite în regiuni periferice nu este în mod necesar democratică, ci se bazează pe principiul “oamenii noștri contra oamenilor lor” — fără a ezita susținerea unor dictatori, războinici sau oligarhi. Poate că oligarhul Plahotniuc, care reprezintă, în fond, încununarea locală a alianței între stat și capitalism după 1992, a făcut un deal cu “vectorul” european; în orice caz, aflată în vizită la București, Victoria Nuland a emis o declarație controversată despre Moldova, interpretată ca susținere a premierului Filip și implicit a lui Plahotniuc, forțându-l pe ambasadorul SUA la Chișinău să iasă la televiziune și să susțină că e vorba doar de o traducere greșită. Indiferent de intervenția ambasadorului, linia trasată de Nuland a fost adoptată imediat de oficialii români, iar oficialii moldoveni au făcut mai orice, la limitele dubioase ale legalității, ca să urmeze aceeași direcție: guvernul Filip a fost numit în Parlament în jurul orei 16:30, în mai puțin de 30 de minute, fără niciun anunț public în prealabil, fără a prezenta vreun program de guvernare, fără o sesiune de întrebări și răspunsuri, într-un act cu o minimă spoială democratică, însă antidemocratic în esența sa; iar seara târziu, după ce protestatarii s-au retras în mod pașnic din Parlament (unde împiedicaseră depunerea jurământului de către noul guvern), Președintele Timofti i-a convocat pe premierul desemnat Filip și noii miniștri la Reședința de Stat a Președintelui, unde aceștia au depus jurământul la ora 23, pe ascuns, în mod conspirativ, într-un alt gest cu formă legală (la limită), însă antidemocratic în spirit. Totul în numele democrației și al “vectorului”. Iar odată aleasă calea antipopulară, statul își mobilizează inevitabil aparatele sale de forță: pe 21 ianuarie, se raporta deja convocarea din afara capitalei a mai multor forțe de ordine și investigarea penală a “violențelor de la sediul Parlamentului”.

De la Nuland, UE, experții și oficialii români la autoritățile moldovenești, diferite puteri au refuzat până în prezent să recunoască protestele ca factor politic democratic și să accepte legitimitatea nemulțumirii populare față de clasa politică actuală. Nemulțumirea populară a fost sacrificată, indiferent de cost, pentru a nu da cumva câștig de cauză forțelor susținute de Moscova. Ca urmare, din sfera politică formală, de la dreapta la stânga, de la liberali la comuniști, partidele și-au pierdut susținătorii în masă. Doar partidul oligarhului rămâne relativ constant, poate ca o reflecție a puterii sale asupra aparatelor statului. Și mass-media e privită cu mari suspiciuni, datorită clientelismului dovedit, iar presa clientelară încearcă să își refacă imaginea fie îmbrățișând scenarita, care nu e decât un alt mod de a ignora realitatea socială imediată, fie marșând pe alienarea entertainment-ului.

 

În Moldova, clienții puterii și clasa mijlocie vor deopotrivă “calm” și ”stabilitate”; mulțimea populară vrea, din direcții diferite, alegeri anticipate, justiție socială și îl vrea jos pe Plahotniuc. În interiorul celor două tabere ale protestatarilor s-au profilat diferențe ireconciliabile, dar și un potențial nou început al sferei politice, chiar dacă… unii par mai bine pregătiți ca alții. Pe margine, alți jucători încearcă să refacă mesajul de dreapta, “proeuropean” și “tehnocratic”, adoptând totodată, pe fondul nemulțumirii populare, ideea de stânga a “solidarității”, laolaltă cu noi angajamente față de FMI și UE. În același timp, din exterior, Moldova continuă să fie împinsă din două direcții opuse și continuă să internalizeze contradicțiile sistemului-lume. Rămâne posibilă varianta aleasă în Ucraina, a unui pact făcut cu o facțiune oligarhică, dres cu câteva politici de dezvoltare mai vizibile alese din repertoriul de centru-stânga. Rămâne de văzut dacă, pe plan local, forțele democratice vor continua să vehiculeze idei moștenite despre “civilizație” și să facă jocul de imagine al spoielii democrației. Rămâne încă de văzut dacă aparatele statului vor înțelege să accepte și să fortifice realitatea democratică, așa cum e ea, cu bune și rele, consimțind la un nou proces al recompoziției și reprezentării sociale, sau se vor pune împotrivă-i, așa cum au făcut-o până azi. Rămâne de văzut și dacă protestatarii vor ști să își autodefinească direcțiile ideologice, dincolo de steaguri și naționalism superficial, și să creeze un limbaj al nevoilor și necesităților sociale. Unicele certitudini sunt că există mai multe procese democratice și antidemocratice în Moldova, și că nemulțumirea populară e legitimă și e adevăratul punct de pornire al unei politici democratice.