Semnificația crizei refugiaților

GMTnouNu am o competență profesională în virtutea căreia scriu despre criza care îi trimite pe sirieni, afgani, irakieni, eritereeni și pe alții în Europa. Informațiile mele provin numai din lectura presei și a câtorva cărți de specialitate. Însă am ceva de spus despre criza în care Europa Centrală și de Est se afundă dintr-o dată.

Ceea ce urmează nu va fi deosebit de agreabil. Situația este mult prea gravă pentru asta. Și nu sunt în dispoziția de a fi caustic sau de a enunța lucruri originale.

Este necesară franchețea fără menajamente.

Povestea începe, desigur, în 1989. „Socialismul real” – căruia i-am fost adversar – a implodat. Ceea ce a părut un succes pentru generația mea de dizidenți s-a dovedit a fi altceva pentru majoritatea populației.

Făcând apel la înțelegerea retrospectivă, se pare că nu mulți oameni și-au bătut capul să priceapă – altfel decât în termeni constituționali: libertăți civile și altele asemenea – sistemul pe care eram atât de fericiți să-l vedem prăbușindu-se.

Europa de Est a avut nevoie de o revoluție și de o tiranie revoluționară pentru a crea – cu un preț exorbitant – o civilizație urbană și industrială care să pună capăt aproximativ unui mileniu de înapoiere agrară și servitute personală. Privit dintr-o perspectivă tocquevilliană, „socialismul real” nu a făcut decât să termine treaba absolutismului Habsburgilor și Romanovilor, care demaraseră o dezvoltare modernistă – cu alte cuvinte, capitalistă – ce avea două surse: investiții de stat și împrumuturi străine (occidentale). Băncile din Viena, Hamburg și Paris s-au aflat în spatele expansiunii producției manufacturiere, statul furnizând infrastructura (căile ferate, porturile, serviciile poștale, un minimum de educație elementară, supravegherea, aparența ordinii publice). Acest lucru nu s-a schimbat din secolul al XVIII-lea. După o perioadă mai lungă de autarhie în timpul lui Stalin, această formulă s-a reafirmat. Sub pulpana „războiului rece”, țările din Europa de Est, începând cu anii 1960, au fost profund îndatorate Vestului. Regimul devenise extrem de conservator și tot mai naționalist. S-ar putea crede că principalul dușman era – cel puțin ideologic – capitalismul occidental, dar nu-i așa. Principalul dușman a fost (și a rămas) 1968 și Noua Stângă, care le-ar fi putut aminti oamenilor de socialism, îngropat până atunci sub un consumism de mâna a doua. Presa oficială ridiculiza mișcarea pentru drepturi civile din Statele Unite. În cadrul rubricii de divertisment a radioului de stat, afirmația „ […] iar acolo îi bat pe negri” era întâmpinată de hohotele răsunătoare ale publicului.

Idolul elitei intelectuale de stat nu era Karl Marx, ci Max Weber.

Orice neacceptare a scepticismului și relativismului – de pildă, afirmarea importanței revoltei – era considerată (nu doar de funcționărime, ci și de clasa mijlocie) „fanatism bolșevic”. Conservatismul modern nu e dogmatic, ci sceptic. Ideile preconcepute erau (și sunt) celebrate drept tradiție și spontaneitate, teoria era respinsă drept armă a dictaturii, ostilă pluralității perspectivelor și expresiilor autentice ale sufletului național. Un conservatorism ce nu era diferit de pesimismul individualist al Vienei fin-de-siècle a fost (și încă este) dominant.

Până în anii 1970, supremația statului, sprijinită de capitalul străin, a condus la schimbări profunde, făcute posibile de lichidarea unui foarte mărunt sector capitalist din Uniunea Sovietică (între anii 1920 și 1925) și din celelalte teritorii din Europa de Est (între anii 1945 și 1948) și mai ales de o uriașă economie modernă recent edificată. Principala realitate socială a vechii Europe de Est – marile proprietăți funciare care aparțineau încă aristocrației și Bisericii, împreună cu nenorocirea cumplită a țăranilor – a dispărut fără urmă. Acum sunt societăți urbane, în care majoritatea oamenilor, foști țărani, ulterior muncitori industriali, în clipa de față „poporul pur și simplu”, locuiește în imense complexuri de blocuri, construite pe același calapod pretutindeni, din Shanghai până în Ljubljana și Praga. Și continuă să locuiască acolo, numai că fabricile s-au închis, iar majoritatea oamenilor sunt șomeri sau pensionari. Adierea înfrângerii este inconfundabilă.

Rămășițele rentabile ale economiei de stat au fost „privatizate”, adică pur și simplu cedate oligarhilor cu relații în sfera puterii politice. Actualul prim-ministru al Ungariei, un student fără un ban în buzunar în 1989, se află acum în fruntea unei mari întreprinderi miniere, agricole și de construcții, conduse de rude apropiate și de lachei politici. Predecesorul și arhi-inamicul său, la rândul lui un tânăr sărac în 1989, este de asemenea multimiliardar. Aceștia nu au vreo experiență sau vreun talent în afaceri, averea lor fiind o donație din partea unei națiuni recunoscătoare.

Însă cea mai mare parte din fosta economie de stat este o ruină, un morman ruginit de mare nimic. În afară de oligarhi, ce nu pot fi separați de stat, orice activitate care mișcă în aceste țări este finanțată de capital străin, împrumuturi străine și ajutor străin. La fel ca acum o sută de ani, teribila dorință naționalistă de independență este folosită de niște forțe care nici nu visează s-o pună în practică, întrucât nu ar supraviețui nici măcar o singură săptămână fără dependență totală. Politicile al căror rezultat îl puteți constata singuri sunt cauzate de o combinație de resentiment și ipocrizie.

Cum poate o astfel de societate să nu fie dezbinată?

Există și aici mari orașe, în care citadinii sofisticați au aceleași preocupări ca cei din Londra, New York, Boston, Paris sau Oslo. Și există zone rurale, în care 4 din cei 9 milioane de locuitori ai țării trăiesc într-o descurajare cumplită.

Un Bangladesh cu viscole.

A existat cândva analfabetism, naționalism, antisemitism, militarism și religie pseudocreștină represivă. Pe urmă, în timpul „socialismului real”, un amestec de stat al bunăstării și poliție de stat. (În pofida lui, exista totuși un sentiment al egalității și o oarecare demnitate a bărbatului care muncea – accentul pe gen nu e întâmplător –, precum și un sentiment al îmbunătățirii treptate, al progresului.)

Acum există, firește, rasism.

Cum ai putea altminteri să-i faci pe oameni să voteze pentru dezmembrarea fărâmelor de servicii sociale și ajutoare sociale care s-au mai păstrat? Cum ai putea stimula solidaritatea dintre clase („unitatea națională”, dacă doriți)? Cum i-ai putea convinge pe săraci că inegalitatea fără precedent lucrează în interestul lor? Evident, prezentând șomajul și asistența socială drept ceva specific minorităților etnice – în Europa de Est romii, în Europa Centrală și de Vest turcii, kurzii, arabii și imigranții africani, în America de Nord negrii și hispanicii –, astfel încât, în imaginarul popular, redistribuirea bogăției apare drept un hatâr făcut unor popoare „străine”. Fără să-și dea seama, liberali contribuie la această mare înșelătorie politică, întrucât concep problema socială drept o problemă de discriminare etnică sau rasială (care, desigur, există) și o problemă ce ține de drepturi. Conform sondajelor de opinie, grupurile și ONG-urile care apără drepturile omului sunt cele mai urâte „instituții” în Europa de Est, în special de către muncitori, deoarece se crede că au un dinte împotriva „noastră” (și sunt finanțate de cine altcineva decât „evreimea mondială”, numită în presa conservatoare maghiară, politicos, „puterea globală din umbră”).

Ascunderea realității și importanței clasei în capitalism a fost întotdeauna elementul central al tuturor ideologiilor dominate. (Mă întreb câți dintre cititorii dumneavoastră iau în serios lupta de clasă din titlul acestui ziar.) În trecutul recent, principala comunitate politică presupusă a depăși și transcende clasa a fost națiunea civică, legată prin loialitatea față de Rege și de instituțiile legitime ale statului, cu un accent apăsat pe Armată și pe Biserica de Stat. Astăzi, nu națiunea tuturor supușilor sau cetățenilor loiali se află în centrul atenției, ci majoritatea etnică, rasială și culturală sau de limbă dintr-un stat dat (ceea ce numesc „etnicism” – deosebindu-l de naționalismul din trecut – în scrierile mele teoretice). Principala identitate politică este cea albă, „ariană”, masculină și heterosexuală. În ciuda a ceea ce liberalii și socialiștii gândesc sau afirmă. Singurul mare rival istoric al naționalismului și rasismului a fost clasa, așa cum era definită de mișcarea muncitorească internațională – în această privință (și nu în alta) ea fiind, la scara istoriei universale, moștenitoarea creștinismului.

În absența socialismului internațional în calitate de rival politic decisiv al ordinii prezente și odată cu erodarea oricărei idei eficiente de națiune civică și de „patriotism constituțional” sprijinite de statul bunăstării, așa cum a fost cazul în primele două treimi ale secolului XX, cel mai puternic sentiment politic este cel al etnicității și nevoia de a-l reabilita. Atât amenințarea de jos („colorații” de un fel sau altul), cât și cea de sus (finanța internațională, Imperiul American sau altele de felul acesta), atât cea din exterior (migranții), cât și cea din interior (minoritățile trădătoare care și-au pus în cap să „ne” distrugă ori să distrugă sexualitatea noastră „normală”, cum face comunitatea LGBTQ) sunt resimțite ca amenințând identități ce altă dată erau văzute ca fiind în cel mai bun caz subpolitice. În Ungaria, regimul de dreapta intenționează să „ne” apere de pericolele gemene ale jihadismului musulman și ale „axei New York-Tel Aviv” (aici, multă lume crede că acesta din urmă îl „trimite” în Europa pe primul, pentru a o slăbi și subjuga), fără a mai pune la socoteală „criminalitatea țigănească”, o sintagmă preferată a Dreptei. („Romii sunt arma biologică a evreimii globale” și așa mai departe. Însă acum, un număr destul de mare de intelectuali evrei împărtășesc panica izvorâtă din „amenințarea islamică”…)

Nimic nu poate fi mai îndepărtat de imaginația Europei de Est decât cuvintele lui Jeremy Corbyn, noul lider al laburiștilor englezi, care i-a numit pe refugiați „oameni ca noi”, aplicând principiile fundamentale ale dreptății sociale și în cazul străinilor cu pielea întunecată. Cetățenii nealbi și nearieni și gay nu fac parte din națiune în Europa de Est (și poate nicăieri). Un prieten și coleg maghiar, conservator, a afirmat într-un articol recent de pe o cunoscută platformă on-line că dușmanul este Immanuel Kant. (Prin Kant probabil că voia să spună Marx, dar nu contează. Se înțelege.)

Afluxul masiv de refugiați din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și Africa în Europa Centrală și de Vest a aruncat continenul european în vrie. Atât incompetentele, ignorantele și prost plătitele aparate represive de stat din Grecia, Macedonia, Serbia și Ungaria, cât și bogatele și bine-organizatele birocrații din Austria și Germania s-au dovedit incapabile să facă față situației. Cu excepția Ungariei, ele ezită între universalismul și egalitarismul „kantian” și etnicismul fățiș, între omenie și cruzime.

Ca întotdeauna, perseverența și determinarea înving. Singurul om de stat european care știe ce face e prim-ministrul maghiar Viktor Orbán, a cărui influență reprezintă unul dintre cele mai mari dezastre din istoria Ungariei. D-l Orbán este învingător. Politica sa de imigrație zero și de împrejmuire cu sârmă ghimpată a granițelor câștigă. Austria și Germania impun acum controale la graniță, iar guvernele își schimbă poziția de la o oră la alta. Puteți spune că este o ipocrizie – guvernul maghiar a autorizat o companie offshore misterioasă să vândă în mod oficial cetățenia maghiară străinilor bogați la prețul de douăzeci de mii de euro; majoritatea apartamentelor din clădirea în care locuiesc în centrul Budapestei sunt deținute de străini; în magazinele și cafenelele din cartierul meu ești salutat în limba engleză, căci etnicii maghiari reprezintă o minoritate infimă pe străzile din jurul clădirii Parlamentului; yuppies americani, indieni, scandinavi, japonezi și italieni sunt pe aici mai curând regula decât excepția; Budapesta, Praga și Zagreb gem sub greutatea mulțimilor nesuferite de turiști occidentali – însă cum naționalismul a fost întotdeauna ambiguu și nesincer, noul etnicism e la fel.

Ceea ce trebuie înțeles este că există ceva de genul imigrației concurențiale. Țările Europei de Est nu pot supraviețui fără emigrarea în Europa de Vest a forței lor de muncă excedentare. Cu câțiva ani în urmă, populația României era de 23 de milioane – acum este de 18 milioane. În ultimii doi ani, 600 de mii de maghiari (dintr-o populație de 9 milioane) au părăsit țara cu destinația Marea Britanie și Germania, cea mai mare parte fiind tineri muncitori calificați și absolvenți de universitate. (Există o lipsă alarmantă de medici și asistenți medicali.) Dacă aceștia vor fi înlocuiți de refugiați musulmani (și creștini orientali), aceasta ar însemna un dezastru economic, întrucât populațiile îmbătrânite est-europene – cu un sistemul de pensii și cel medical în prăbușire – nu pot spera să se descurce fără banii trimiși de nepoții lor din Occident.

E în interesul vital al unor țări ca Ungaria să-i oprească pe refugiați, întrucât noi concurăm cu ei pentru resursele occidentale, economiile interne ale țărilor est-europene fiind niște glume triste. Nu doar că oameni precum d-l Orbán sau prim-miniștrii Slovaciei și Cehiei, d-nii Robert Fico și Bohuslav Sobotka, sunt refractari la a-i accepta pe refugiați – care sunt hrăniți și îmbrăcați numai din resursele secătuite ale unor voluntari pe cât de admirabili, pe atât de epuizați –, ci vor să se asigure că emigranții „noștri” vor câștiga întrecerea, ușurând prin aceasta povara de pe sărăcăciosul nostru buget social, unde ajutorul de șomaj poate fi accesat doar de cei care se încriu să presteze o muncă obligatorie în beneficiu public (salariul este în jur de 150 de euro pe lună), organizată și supravegheată de poliția maghiară de stat.

Invocarea dorinței de a ne conserva așa-numita moștenire creștină occidentală și de a salva Europa de la o sinucidere culturală – și, vai!, acest lucru este crezut de multă lume și ajută la mobilizarea în favoarea Dreptei chiar și a oamenilor care au interese elementare diametral opuse acestor politici – poate părea ridicolă, dar nu este.

După 1989, interpretat ca sfârșitul definitiv al proiectului Iluminist, se crede mereu că este imposibil să desfășori o critică morală a politicii, o astfel de critică fiind considerată, în culturile noastre antifilosofice, romantic-reacționare, îngrozitor de kantiană și de marxistă. Afirmarea interesului brut este suficientă pentru a justifica legislația funestă (ce face din imigrație o infracțiune) și starea de excepție (Notstand, état d’urgence) declarată de guvernul maghiar. (Acest lucru este descris foarte bine de Kim Lane Scheppele în Politico) Negarea aplicării drepturilor omului refugiaților – acest lucru contravine legislației maghiare și internaționale, dar nu contează –, împrejmuirea granițelor cu Serbia și România (și poate cu Croația), coruperea sistemului juridic, silit să respingă automat cererile de azil, refuzarea în mod explicit a dreptul solicitanților de a li se traduce într-o altă limbă decât maghiara deciziile oficiale au stârnit unele proteste, mai cu seamă din partea unor juriști liberali și a câtorva universitari din științele sociale, însă grosul opiniei publice tace. Există o oarecare compasiune pentru refugiații săraci și copilașii lor, dar aproape nimeni nu este pregătit să-i primească, printre noi, pe oricare dintre ei. Indignarea justificată și rezonabilă a guvernelor sârb și român – cu mult mai tolerante și democratice decât cele ale mai bogatelor țări central-europene, așa-numitul grup de la Visegrád – este ridiculizată sau în cel mai bun caz ignorată. Intelectuali cunoscuți în toată lumea precum Imre Kertész și György Konrád susțin, mai mult sau mai puțin prudent, impostura isteriei antiislamice pe care o vântură Dreapta. La fel fac și alți reprezentanți de seamă ai societății. Dreapta antisemită și cea filosemită vor fi în sfârșit în stare să anunțe solemn o fuziune. Atmosfera morală este în mod iremediabil poluată.

Să ne amintim de zile minunate de vară din anul 1944, când zeci de mii de evrei au fost forțați să mărșăluiască spre moarte pe străzile Budapestei – la cinematografe rulau comedii muzicale, teatrele puneau în scenă operete vesele, cabaretele și cluburile de noapte ofereau distracții pe cinste, iar oamenii citeau rubrica de sport din gazete, plicisiți de știrile de pe front. Muzica susura în jurul restaurantelor și teraselor de pe malul Dunării, exact ca acum. Bărbații admiră tinerele femei în ținutele lor sumare de vară și se citește poezie în localurile scăpătate la modă.

Sfârșitul lumii abia dacă ar fi observat, sau ar fi desconsiderat cu nepăsare ca neavând nicio consecință.

 

Articolul de față a fost publicat inițial pe 19 septembrie 2015 în cotidianul norvegian Klassekampen.

 

Traducere din engleză de Andrei State

 
  • Mihai Ciubotaru

    Nu am o competență profesională în virtutea căreia scriu despre criza care îi trimite pe sirieni, afgani, irakieni, eritereeni și pe alții în Europa. trebuia sa ramaneti aici..puneti naibii mana pe carte si studiati teoria relatiilor internationa…astfel nu o sa mai fiti…inadecvat

  • dan

    După dizidenţa, liberalismul anilor ’90, GeMe pare să îmbrăţişeze, acum, doar un romantism naiv şi deşănţat preluând şi prelucrând, chiar dacă critic, un discurs servit. Problema refugiaţilor este în Turcia şi Iordania. Altfel, Europa (Djermania) nu-şi construieşte decât o reluare a mitologiei emigrantului de secol XIX care vrea să-şi trăiască la propriu visul american.

  • Dezideriu Dudas

    Daca inteleg bine, “crestinismul” ( sa zicem, Max Weber ….in context post-marxist ) si “clasa” ( Marx…), ar fi trebuit sa transforme cumva societatea in natiune civica si/sau patriotism constitutionalist.

    Renuntarea la ratiune din anii 1989 ( “sfarsitul proiectului iluminist” ….– simplificare majora, dar respecta profilul viziunii din actualul comentariu…/ “ratiunea” la care s-a renuntat s-a dovedit mai tarziu,,,,), in loc sa duca societatea la “natiune civica “ sau “patriotism constitutionalist”, a dus de fapt la nationalism extremist si la etnicism, rasial, cultural, de limba….

    In fapt, revenim intr-un fel la “doctrina” liderilor autoritari ai lumii libere si aici dam exemplul lui De Gaulle care spunea despre NATIUNE : “ Nu este un clan, nu este o rasa, nu este un trib. Natiunea este mai puternica decat ideea de patrie, mai puternica decat patriotismul, acel reflex nobil de a-ti apara pamantul natal sau mormintele”. Ratiune curata.

    Anii ’89, conform lui Paul Goma, au generat un transfer urias de resurse dinspre Stanga internationala spre neoconservatorismul american, introducand astfel in ecuatia globala, si la nivel politic ( ca sistem de organizare interna a societatilor, a politicilor interne ), SUA. Pentru aceasta idee a fost vituperat.

    Ideea lui Paul Goma insa, e doar un alt mod de a spune exact ce prezinta d-nul GM Tamas ca efect al anilor 1989 in acest articol….D-nul GM Tamas explica insa si “intriga” : scazuse forta crestinismului ( datorita lui Marx…), scazuse si forta societatilor atee ( datorita lui “Weber”…., un antimarxist convins …).

    Intr-o alta perspectiva, HR Patapievici ( daca depasim fecala ‘ceea si “poneiul roz”…), scrie in ultimul numar din “Idei in dialog” ca revolutiile de la 1989 au fost contrare celor de la 1789. Eu iau, ref. la revolutia de la 1789, motivatia anti-bresle a revolutionarilor ( sistemul de privilegii impus de acestea )…

    Facand o suma a acestor idei, poate ca trecerea de la clasa la profesii, cum am scris intr-un comentariu anterior, poate asigura o buna gura de oxigen aerului stătut actual al status-quo-ului…In mod normal, spre profesii ar trebuie sa se indrepte si “natiunea”, cum o facuse odata imaginandu-si corporatiile si sistemul corporativ…Am fi in fata unui nou
    “razboi rece”, dar nu al armatelor ci al ideilor !

    Inertia insa tine si Stanga si Dreapta incremenite. Decat o noua turnare, tratamente termice, incercari, etc…. mai bine o aschiere continua….Chiar daca s-a ajuns de mult
    la autodistrugerea “masinilor” si a “sculelor aschietoare”…Tot ramane capacitatea de a povesti….Asta nici macar prin aschiere nu se deterioreaza. Din pacate, (re)turnarea(un nou drum…) nu poate fi facuta cu ceea ce stiau vechii turnatori… Pana la urma si un “razboi fierbinte” ( ex. criza refugiatilor ), poate genera forme ad-hoc de turnare a noi drumuri…Cum “se” spunea ? Din contradictii se naste progresul….Din pacate, cum scria GM Tamas, la un nivel mai adanc de esentrializare, se poate evalua ca in “socialismul implodat”, orice contradictie poate fi considerata “fanatism bolsevic”, chiar daca in termeni mai edulcorati….In sensul ca se ignora cu desavarsire. Iar daca “se da” totusi…,
    acela e “cert” bolsevism, antisemitism, legionarism,…dupa gusturi, “momentul” si “schita”….Caragiale cu “Momentele si schitele” sale risca sa ramana intr-o fadă receptare fata de ghidusia involburata a noutatilor in materie de gusturi si expresii….S-ar fi putut gandi Caragiale ca Nati Meir isi va dori sa-si faca partid cu Monica Columbeanu ? Eventual cu Irinel trezorier ? Sau ca Oana Zavoranu va fi curtata de un mare partid nationalist ? Sau ca un partid considerat nationalist extremist si antisemit va fi consiliat de unul din cei mai mari consultanti din Israel ( Eyal Arad…) ? L-ar fi spăriat gândul !

  • Impotriva Taranoilor

    excelent, d-le Tamas! n-am fost niciodata marxist, dar am simtit mereu de Stanga, iar in scrisul Dvs ma regasesc; din pacate, chiar si Dvs admiteti ca, momentan, a-i primi si integra pe imigranti in Vest ar insemna un dezastru pentru noi, cei din Est; ca atare…