De la stânga ornament la stânga establishment

Florin Poenaru
În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a „memoriei comunismului”. Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.

maxresdefaultPrivind retrospectiv, perioada 2009-2014, adică exact durata celui de al doilea mandat de președinte al lui Traian Băsescu, a fost cea în care a început să se contureze și să se consolideze o scenă independentă de stânga. Întrebările legate de apariția stângii în România post-comunistă s-au pus atunci în mod pozitiv, cu scopul explicit al articulării acesteia. Anterior acestei etape, cu excepțiile câtorva indivizi și în absența unor grupuri propriu-zise, stânga în România postcomunistă existase sub o formă ornamentală: adică era acceptată în anumite zone de dreapta ca semn al civilizației. Spre deosebire de conservatori, pentru care stânga este sinonimă cu Gulagul, o parte a establishmentului postcomunist tolera câteva elemente de stânga, mai mult pentru exotismul decât pentru substanța lor. Vorbim de acele vremuri romantice, astăzi probabil uitate în negura tranziției, în care personaje precum Dragoș Bucurenci (dar nu numai), sau publicații precum Observator Cultural treceau drept de stânga pentru publicul Dilema sau 22. Stânga însemna liberalism și spirit critic iar sub aparența criticii făcute establishmentului aceste voci erau incluse în acesta, ca de parteneri convenabili de dialog. Era vorba de o răzvrătire față de establishment, dar, cum spune bancul, fără a părăsi incinta.

Punctul de pornire al rearticulării stângii independente postcomuniste a fost marcat de respingerea acestui consens de către o generație de intelectuali independenți care au denunțat în mod direct anti-comunismul conservator militant, conectat cu puterea politică și agenda neoliberală, drept ideologia dominantă a tranziției. Probabil că în lipsa evenimentelor de natură socio-economică din cel de al doilea mandat al lui Băsescu articularea acestei stângi ar fi fost mult mai lentă și mai puțin vizibilă. Debutul crizei globale încă din 2008 și materializarea acesteia în România începând cu finalul lui 2009, precum și brutalul răspuns neoliberal de austeritate dat acesteia, au modificat în mod semnificativ traiectoria și ritmul de coagulare a grupurilor și ideilor de stânga. Dezbaterile cultural-ideologice care abia începeau să se articuleze (despre anticomunism, despre urbanism, despre genealogia tranziției, despre Marx și capitalism, despre moșternirea stîngii după 1989, despre postcolonialism și postcomunism, despre ierarhii globale și posibilități locale, despre feminism, etc) au fost abandonate înainte să fie purtate cu adevărat. Sigur că acestea se purtaseră în alte locuri deja, dar o conversație similară nu a avut niciodată loc în România, în ciuda importanței sale în delimitarea de la bun început a unor participanți, a unei orientări și a unui anumit limbaj.

Sub presiunea situației obiective, care însemna nu doar austeritatea post-2009 ci și alunecarea cvasitotală după 2004 a terenului social-politic la dreapta (și în anumite momente la extrema-dreapta), apariția unui discurs în mod real de stânga era nu doar necesară, ci și aproape inevitabilă. Cu atât mai mult cu cât stânga partinică locală (adică PSD-ul) era irelevantă politic și se afla sub umbra dreptei și a președintelui. În acest context, discursul împotriva austerității, critica măsurilor neoliberale impuse de guvern și sublinierea dezastrului social produs de acestea au devenit imediat sinonime cu stânga, chiar dacă de cele mai multe ori aceste luări de poziție erau simple nuanțări față de ce susținea guvernarea ultra de dreapta a lui Băsescu&Co. Stânga era redusă la lupta împotriva sărăciei (pe vremea aceea noțiunea de inegalitate nu devenise la modă, fiind mai degrabă folosită de putere prin vocea lui Băsescu, care spunea că trebuie eliminate inegalitățile dintre mediul privat și cel de stat), ceea ce în mod teoretic ar fi putut garanta o bază socială amplă unei astfel de inițiative, având în vedere nivelul sărăciei din România chiar și înainte de criză. Că nu s-a întâmplat așa au dovedit-o chiar protestele din iarna lui 2012, când, cu excepția câtorva mii de oameni în 2-3 orașe mari, nu s-a creat o mișcare anti-austeritate și anti-sărăcie de masă. Sentimentul anti-guvernamental a fost captat însă de USL la alegerile parlamentare din acel an, iar nucleele stângii independente participante la protestele din iarnă s-au disipat până în vară în certuri irelevante.

Răspunsul la întrebarea de ce în România politica de austeritate nu a dus la apariția unei mișcări de stânga radicale, precum Syriza în Grecia sau Podemos în Spania (pentru a lua exemplele celebre), nu ține doar de tradiția de stânga a acestor țări, sau de amploarea crizei în cele două cazuri. Mai la obiect, preocuparea pentru sărăcie, pentru dispariția statului social, pentru injustițiile tranziției a apărut la noi abia atunci când multe segmente ale clasei de mijloc au fost în mod direct afectate nu doar de criză, ci mai ales de măsurile de austeritate impuse de stat. Cu alte cuvinte, atunci când visul frumos al tranziției s-a terminat brusc și brutal pentru mulți dintre aceștia. Sărăcia (sau, mai precis, spectrul acesteia), pierderea mobilității sociale, precaritatea inerentă anumitor profesii asociate clasei de mijloc au făcut ca expresia acestei afectări să ia, printre altele manifestări (reafirmarea meritocrației, anti-corupția, etc), și o turnură de stânga, mai ales în zonele clasei de mijloc mai predispuse la precariat, care s-a manifestat sub forma unui discurs despre săraci, precaritate, slujbe, codul muncii, etc. Privatizarea sănătății, costul din ce în ce mai ridicat al educației, precum și abuzurile băncilor (mai puțin vocalizat) au mai temperat avântul anterior pentru temele clasice de dreapta ale tranziției și au făcut loc unui limbaj cu iz de stânga. Numai că această întoarcere a refulatului nu viza schimbarea din rădăcini a sistemului ca atare, nici măcar un populism menit a mobiliza clasele populare împotriva nedreptăților sociale și economice, ci au păstrat din capul locului nostalgia unui capitalism cu față umană, a unei dinamici similare cu cea de dinainte de criză. Acest lucru a fost vizibil și în faptul că tema adiacentă a fost aceea a reformării clasei politice. Corupția endemică a acesteia și, prin extensie, caracterul imperfect al capitalismului românesc erau considerate a fi de vină pentru dezastru, nu o serie de cauze structurale mai ample.

Inserarea puternică a temei anti-corupției (în conjuncție cu mai vechea temă a anti-comunismului), dezgustul față de politică și de participarea activă la jocul politic au făcut în cele din urmă ca joncțiunea dintre temele corupției și sărăciei să nu se facă pe terenul stângii (cum ar fi fost probabil de așteptat în 2011 sau 2012, și cum s-a întâmplat în alte țări europene), ci pe terenul dreptei, în campania prezidențială din 2014 a Monicăi Macovei și, în turul 2, a lui Klaus Iohannis. Atunci, oameni care se autoidentificau de stânga (în principal datorită echivalării stângii cu anti-sărăcia și cu moderația față de politicile conservatoare) nu doar că au votat în mod ostentativ cu acești candidați, dar au contribuit direct sau indirect la demonizarea electoratului PSD: adică exact oamenii săraci din zonele rurale și locuitorii zonelor urbane sărace cu care – la nivel retoric – se identificau pentru a putea clama afilierea la o orientare de stânga. Însă, după cum a dovedit-o cel mai recent episod electoral, interesul obiectiv de clasă (și habitusul de clasă) au prevalat în fața ideologiei și autoidentificărilor discursive.

Aceasta este explicația pentru faptul că redescoperirea sărăciei, în siajul opoziției față de măsurile de austeritate, nu s-a articulat ca program politic explicit de stânga. Astfel că în urma unuia dintre cele mai brutale răspunsuri de dreapta la criză, la finalul lui 2014 societatea românească își punea încă febril problema rearticulării stângii – pretextul fiind, de data aceasta, eșecul lui Victor Ponta la prezidențiale. Oameni care tocmai își făcuseră un punct de onoare din a vota dreapta, și-au exprimat imediat îngrijorarea că nu există stânga și s-au apucat chiar să o și construiască.

Prăbușirea electorală a stângii partinice (mai precis, trecerea acesteia complet la dreapta) precum și pendularea între interesele obiective de clasă și retorica de stânga au produs însă un fenomen neașteptat: legitimarea stângii. Spre deosebire de situația de acum un deceniu, sau chiar jumătate de deceniu, stânga nu mai este echivalentă Gulagului (sau lui Ceaușescu) decât pentru niște războinici uitați ai anti-comunismului, ridicoli și ridiculizați. Stânga a devenit legitimă, parte cu drepturi reale în establishmentul local. E drept că această schimbare nu are doar cauze locale. La nivel global, în urma șocului crizei și a răspunsurilor la aceasta, neoliberalismul pare că a ieșit din modă. Când FMI-ul vorbește de inegalități, de nevoia de a mări consumul și de a taxa corporațiile, sau când Banca Mondială avertizează asupra sărăciei și a riscului pentru economia globală cauzat de concentrarea de capital, e evident că există presiuni pentru o reorientare spre centrul politic, măcar la nivel de discurs. Ce păreau a fi aberații stângiste acum jumătate de deceniu, au devinit astăzi teme aproape mainstream – nu mai puțin discuția foarte superficială despre inegalitate. Până și ONGurile și partidele de dreapta nu le mai urează săracilor să moară pur și simplu, ci includ acum măsuri sociale, chiar dacă tot într-o formă neoliberală și destul de autoritară.

Miza nu mai pare a fi aceea de a argumenta nevoia de stânga, de a susține legitimitatea acesteia în establishment (în raport cu consensul de dreapta), ci de stabilirea conținutului propriu-zis al acesteia. Tocmai pentru că există un teren gol ce poate fi colonizat, acesta este momentul perfect pentru oportuniști. În această fază ne aflăm acum, mai ales după momentul electoral 2014. Mai mult, datorită faptului că până în prezent în România nu a existat o discuție reală despre stânga la stânga (au existat doar o serie de dezbateri între oameni și grupuri de stânga și intelectualii anticomuniști) lucrurile sunt și mai volatile. Stânga poate fi practic orice, atâta timp cât declară că nu e dreapta.

Desigur, faptul că acest teren gol la stânga nu e complet gol – existând și aici o istorie de oameni, grupuri, idei care a luat formă cel puțin în ultimul deceniu – reprezintă o problemă. De unde și înlocuirea vechii opoziții dintre stânga și dreapta cu opoziția dintre stânga „moderată”, „civilizată”, „europeană”, „modernă” vs. stânga „marxist-leninstă”, „extremistă”, „autoritară” și „statistă” (aceasta din urmă, ca să nu mai ocolim subiectul, fiind reprezentată desigur de această platformă). Tema nu este nouă, aceasta fiind inițial o construcție făcută de dreapta, pentru a legitima public acele facțiuni ale stângii care îi conveneau, care puteau fi integrate fără probleme în peisaj. Mai mult, această distincție a fost preluată și repetată inclusiv în cadrul celor câteva forumuri din ultimii ani când s-a încercat federalizarea (fără succes, trebuie spus) a diverselor grupuri și orientări de stânga. Însăși această distincție dintre o stângă “moderată” și una „extremistă” dovedește încă o dată faptul că multe dintre ideile care sunt prezentate azi ca fiind formulate de adepți ai stângii au fost de fapt elaborate inițial pe terenul dreptei.

Rolul acestei opoziții nu este doar de a izola și exclude ca irațională și periculoasă stânga «nemoderată» (așa cum era strategia pe vremuri a intelectualilor anti-comuniști în raport cu toată stânga), ci totodată de a crea iluzia unei pluralități de stângi locale, ba chiar a unei dezbateri între diferite versiuni ale stângii, pe care această stângă radicală ar vrea în mod rău-voitor să o suprime. Problema e, desigur, că în România nu există în acest moment facțiuni leniniste, staliniste, troțkiste, maoiste, operaiste, socialiste sau anarhiste care se luptă între ele (cum e cazul în Syriza, să zicem), care n-ar avea loc să se desfășoare de hegemonia CriticAtac, la fel cum n-am auzit vreo dezbatere de mare anvergură între althusserieni și hegelieni (ca în Slovenia, să zicem). Aici încă se mai operează cu concepte rudimentare (de tipul stânga facebook și marxiști de bibliotecă), precum și cu false opoziții (așa cum este aceea dintre CA și blogul-clonă), propuse și impuse atât de gânditori de ocazie cât și de așa ziși observatori neutri.

Adevărata opoziție nu e cea dintre mai multe stângi clar conturate ideologic care se luptă pentru hegemonie culturală sau politică (ar fi frumos), ci e ceva mult mai simplu: între stânga-establishment care își face loc în peisaj acum că nu mai există nici un risc, ba chiar se anunță beneficii și câștiguri, și stânga independentă care nu se mulțumește doar cu invocarea săracilor și a inegalităților ca bon mots ci caută scurcircuitarea establishmentului ca atare. De aceea opoziția dintre stânga „defetistă” anticapitalistă și stânga „pragmatică” ce lucrează în interiorul capitalismului pentru oameni concreți (ce reia practic celebra opoziție dintre intelectuali și activiști angajați) este eronată: miza este conturarea unei critici sistemice, nu a uneia care să legitimeze propria poziție și propriile interese în establishment. Această critică sistemică nu este sinonimă însă nici cu mesianismul revoluționar, nici cu insurecția armată (așa cum e conturat de regulă scenariul apoteotic de către unii comentatori atât din stânga moderată cât și din dreapta radicală), ci de cele mai multe ori are un obiectiv mult mai modest și mult mai tactic: înțelegerea situației istorice tocmai pentru a revela posibilitățile reale de acțiune practică specifice acesteia. Un demers ce nu poate să pară periculos și extremist decât în raport cu ostentativa obsesie ONGistică pentru săraci și minorități, cu safariurile urbane prin zone defavorizate ce țin loc de jurnalism, cu fetișizarea și abstractizarea unor termeni precum „socialism” și „social democrație” (goliți astfel de sens și istorie), și cu practica curentă de participare la reproducerea establishmentului prin aparenta adoptare a unor poziții critice – toate acestea reprezentând articulări mai mult sau mai puțin recente ale stângii „moderate”.

Mai frust spus, conflictul e de fapt între încercarea de a face o critică autentică a ceea ce există, de o parte, și ocuparea liniștită, comodă și confortabilă a secțiunii critice permisă de establishment, de cealaltă parte. Din acest punct de vedere nu există de fapt nici un conflict, din moment ce mizele sunt diferite pentru fiecare: nu ne batem pe aceleași scaune (și nici pe aceleași instituții sau fonduri) la masa puterii.

Lansarea recentă a Fundației Social Democrate, inițiată de câțiva membri de partid și în care au fost cooptați ONGiști și universitari, e un exemplu foarte elocvent al modului în care sub aparența articulării stângii se legitimează de fapt măsuri clare de dreapta. Fundația, al cărui rol explicit ar fi acela de a lupta contra hegemoniei dreptei în spațiul public, a apărut aproape concomitent cu elaborarea de către guvernul PSD a unuia dintre cele mai neoliberale coduri fiscale din Europa. Practic, noua Fundație nici nu trebuie să privească prea departe pentru a se lupta cu această hegemonie a dreptei, ci direct la acțiunile șefului PSD, Victor Ponta. Numai că noul său program, pactul pentru o societate omenoasă, se pliază perfect pe dorințele și așteptările stângii establishment: mila pentru săraci, cum corect observa Costi Rogozanu. Mai general, este vorba de reafirmarea utopiei trickle-down: când businessul și clasa de mijloc o duc bine, ceva se va scurge și spre săraci și pensionari, ducând astfel la atenuarea contradicțiilor sociale și a inegalităților de sus în jos. Societatea formată numai dintr-o clasă de mijloc prosperă, fără foarte săraci și fără foarte bogați, a fost visul inițial al tranziției post-comuniste. Acum, după criză, acesta a revenit ca alternativă la capitalismul complet dereglementat. Frica clasei de mijloc de propria declasare a atenuat într-adevăr elanul neoliberal anterior, dar de aici până la elaborarea unui program progresist și egalitarian, mai sunt ceva pași concreți de făcut. În lipsa acestuia, paradoxal, deși Victor Ponta a făcut tot posibilul pentru a muta partidul cât mai la dreapta (nu doar prin măsuri economice, ci și prin accentuarea temelor naționaliste și religioase), prin linia adoptată recent (mai ales după pierderea alegerilor) pare că devine exponentul politic cel mai clar al stângii establishment așa cum s-a conturat aceasta în timpul și ca urmare a crizei. Nu e de mirare că tot abia după alegeri s-a realizat și discuția dintre premier și diverse grupuri de stânga, exact pe tema sărăciei.

Falsitatea acestei identificări filantropice cu săracii este relevată de faptul că nu există o preocupare activă a mobilizării săracilor ca bază socială a unei mișcări politice, nici măcar un minim populism. Sărăcie, dar nu săraci, grijă dar nu politică: ingredientele de bază ale obiectivării săracilor, ale obliterării lor politice în chiar momentul afirmării acestora ca sursă de legitimare a stângii establishment. Acum 10 ani, intelectualii de stânga visau cu ochii deschiși prin cafenele să meargă cu cărțile lor erudite în cartiere pentru a lumina poporul. Astăzi, activiști de stânga chiar merg în cartiere, cu burse, granturi și proiecte, în intervenții sociale, academice sau artistice. În The Philospher and His Poor, Jacques Ranciere a observat cum săracii apar în gândirea filosofică europeană ca obiecte nu ca subiecte ale gândirii, săracul – invocat ca exemplu – permițând filosofului să se prezinte pe sine ca filosof. Pentru stânga establishment locală, săracul oferă posibilitatea autoidentificării de stânga și a imaginării unui anumit câmp de acțiune practică și ideologică.

Această sensibilitate este binevenită în comparație cu fascismul social încă prevalent și deschide zone de acțiune politică importante. Reținerea exprimată mai sus nu se referă la forme de identificare sau solidaritate cu săracii, sau la respingerea unei construcții politice pentru și în numele acestora. Nu e o respingere a temei sărăciei, ci a felului în care a fost instrumentalizată pentru conturarea unei stângi establishment care continuă aceeași practică paternalistă și filantropică față de săraci, nu cu scopul emancipării acestora, ci cu scopul atenuării conflictelor și disparităților sociale pentru a nu pune în pericol integritatea edificiului social.

Iubirea de săraci a stângii establishment s-ar putea să reprezinte ultima încarnare sistemică a fricii față de democrația populară. Dacă afirmarea în acest context a principiului egalității înseamnă radicalism, atunci avem nevoie de o stângă cât mai radicală.

 

 

 

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole