Primii ani de Dilema (93-94)

alexCistelecanLumea de dinainte de separarea apelor. Pleșu și Patapievici, umăr la umăr cu Augustin Buzura, Silviu Brucan și, ocazional, Ion Ianoși. Rubrică Claude Karnoouh. Rubrică Theodor Baconschi. Daniel Dăianu. Virgil Ciomoș. Bogdan Ghiu cu munca la hectar, traducând din orice (de la Derrida la André Scrima), consemnând din orice (de la Paleologu la Ștefan Cazimir). Recuperare a interbelicului, da. Dar și sincronizare cu orice efort: abundă materialele de revista presei interne și internaționale, traducerile – multe din presa occidentală „liberal” și autori ca Baudrillard, Castoriadis, Robert Castel, Bourdieu. Semn că prima elită intelectuală postcomunistă încă nu își reglase de tot conturile cu discursul de stângă europeană anti-stalinistă (new left) pe care îl moștenise de la dizidența anticomunistă. Grăitoare, în acest sens, scrisoarea lui ALȘ către „dragă Horia”, în care criticul de film anunță că nu e pregătit să-l abandoneze pe Foucault taberei totalitare, așa cum decretase prietenul Horia. Motivul: există ceva în Foucault care reprezintă subversiunea individului față de orice sistem social artificial… ALȘ avea dreptate: exista un Foucault care putea fi salvat pentru discursul neoliberal. În realitate însă, elita intelectuală avea să ia calea trasată de Patapievici, neștiind să se folosească de acest tip de discurs și grăbindu-și astfel trecerea în prăfuire, atunci când, peste ani buni, aveau să predea ștafeta hegemoniei discursive unui nou tip de intelectual – tocmai unul practic, căci angajat în ONG, și pentru care Foucault și ceilalți pot furniza exact acel tip de legitimare pe care-l ghicea ALȘ în scrisoarea către Horia – luptă cu sistemul, individul moral vs. structura opacă, anticorupție etc.

2015-02-20 13.08.53Din aceleași convulsii ironice traversate de supraviețuirea postcomunistă a discursului anticomunist: cel mai savuros, la Magdalena Boiangiu, care îi bate obrazul sindicatului Solidarnosk pentru că după ce a dat naștere la atâtea partide de dreapta și la atâta democrație, a rămas – se pare – o cioată de comuniști, din moment ce se opune măsurilor de privatizare din Polonia; și care, implicit și explicit, le urează foștilor comuniști aflați la putere în Varșovia să fie tari ca Margaret Tatcher, să reziste presiunilor populiste ale propriului lor popor și să ducă privatizarea la bun sfârșit.

2015-02-20 13.02.08Andei Pleșu, cerându-i lui Virgil Ierunca s-o lase mai moale cu imperativele de morală absolută, să-i permită ceva mai mult realism pragmatic, și să binevoiască între timp să-și ia în liniște locul în Panteon, ca să nu-și strice amintirea frumoasă cu intervenții inoportune. (Cred că am înțeles bine). Andrei Pleșu deplângând vehement apariția unui anumit tip de șosete pe holurile Parlamentului – șoseta de neam prost, desigur. Andrei Pleșu răspunzând elaborat la întrebarea dacă putem fi credincioși și snobi, bogați și laici în același timp – în esența, da, și e chiar recomandat. Ce nu e însă recomandat este să fim intelectuali de tip cosmopolit, liberal, tolerant – „instalat confortabil în paradisul unei nobile exaltări” și „lipsit de intuiția transcendenței”.

Există un sens în care Dilema acelor ani completează munca revistei 22 – cu care nu de puține ori intră în polemici amicale. Dar nu e acela în care Dilema ar fi complementul cultural al discursului mai tehnic și mai practic din 22. Nu avem aici de-a face cu separarea elitei între facțiunea sa pragmatică-tehnică și cea umanist-culturală: aceeași elită joacă aici ambele roluri, cam aceiași oameni scriu la ambele gazete, în ambele stiluri distincte. Efectul de „supliment cultural”, dacă există într-adevăr, este dat la Dilema nu pentru că ar fi reversul cultural al discursului tehnic politic din 22, ci mai degrabă din ghiveciul competențelor și tehnicilor.

2015-02-20 14.05.51Comunismul, analizat din perspectiva cost-efect, de către un medic și un economist. „Viitorul = consulting”, alături de „cultură și credință”. În general, o conivență interesantă între teologi și monden: pe lângă alăturarea omniprezentă a rubricilor de spiritualitate și esoterism cu texte de well mannered frivolities, există o întrepătrundere între cele două: teologii comentează mondenitățile zilei, în aceeași măsură în care frivolitățile trebuie să degajeze o anumită dimensiune religioasă, sau măcar spirituală.

Lupii tineri, viitorii experți ONG-iști, sunt însă deja pe-aproape, mișună pe la poșta redacției:

2015-02-20 14.45.45Sorin Ioniță, student în anul 2 la filosofie, se lansează cu o scrisoare adresată redacției în care relativizează doct sensurile mitocăniei (ceea ce pare mitocan într-un context poate să nu mai pară la fel într-un alt context, nu-i așa?) și pretinde în schimb mai multă substanță din partea revistei.

Dar ca de obicei, Alina Mungiu reușește să fie cea mai spectaculoasă: despre cum educația de stânga – legitimarea și generalizarea „invidiei sociale” –, depersonalizarea specifică neamului românesc, plus deformarea profesională îi conduc pe intelectuali spre ispitele solidarității, când ar trebui să-și asume deschis inegalitatea și statutul de elită.