TEMA: Estul Europei – în stradă și în derivă
de Ilia Budraitskis
Ceea ce se întâmplă în Ucraina în aceste zile și în aceste clipe seamănă tot mai mult cu definiția clasică a unei situații revoluționare. Odată ieșite în stradă, mișcările de masă sunt gata acum să se apere până și cu prețul celor mai dure confruntări. Sloganele care au adus mișcarea la viață au convers în cele din urmă către chestiunea principală a revoluției – problema puterii. Fluctuațiile și diviziunile evidente din cercurile de guvernământ, zarurile aruncate în marele joc al liderilor mondiali, discuțiile și înțelegerile din spatele culiselor, conspirațiile și manipulările din mass-media, toate depind de această mișcare, de dinamica ei, de determinarea acesteia de a merge până la capăt. Această revoluție stranie nu are un proiect alternativ al său – nici politic și nici, cu atât mai puțin, social. Dar ea există ca proces, iar participanții, la fel ca în cazul celorlalte revoluții, trăiesc aici și acum implicarea lor în istorie.
Toate acestea arată exact așa, și tocmai de aceea nu avem și nici nu poate exista vreun motiv să fim optimiști. Căci jumătatea cealaltă de adevăr constă în faptul că viitorul guvern revoluționar va fi constituit din coaliția dreptei cu extrema dreaptă, iar Ucraina riscă să se transforme în cea mai mare „pată neagră” de pe harta care configurează astăzi întreaga Europă de Est. Locuitori ai unei țări sărace, cătrăniți de-atâta corupție și abuz, flutură într-un extaz prostesc toate steagurile naționale și se războiesc cu simbolurile unui trecut îndepărtat, în loc să încerce să-și schimbe viața în mai bine.
Aceasta iraționalitate a evenimentelor actuale din Ucraina a devenit, poate, și cea mai bună justificare a pasivității acelora care s-au obișnuit să vadă în revoluții exclusiv un act de conștientizare ultimă a „intereselor obiective” ignorate în acest moment. Fără îndoială, asistăm la o revoluție „incorectă” și surghiunită – care, tocmai din acest motiv, nu încetează să fie totuși o revoluție. Iluziile participanților, oricât de ridicole ar fi, nu sunt un simplu rezultat al „pierderii minții” colective, ci reprezintă în sine un produs firesc și evident al societății din care provin.
Comentatorii de stânga au scris mult și pe bună dreptate despre situația generată de semnarea acordului cu UE, care va afecta industria ucraineană prin eradicarea a mii de locuri de muncă, în timp ce oamenii de rând nu vor fi decât victimele ciocnirii intereselor clanurilor burgheze. Dar problemele ideologiei sunt privite de regulă, în mod tacit, ca fiind ceva secundar și sunt percepute drept manifestări iritante ale „falsei conștiințe”. Însă când vine vorba despre susținerea procesului revoluționar – mai ales, despre lupta pentru aceasta susținere – problemele ideologiei devin centrale. În societățile postsovietice, în care fragmentarea socială și-a atins limitele, fundamentele solidarizării politice, ale oricărei forme de cooperare a oamenilor, iau naștere din gunoi, în sensul cel mai direct al acestui cuvânt. Iar problema nu constă numai în degradarea educației și într-o cultură politică intoxicată de câteva decenii bune de corupție și înșelăciune. Nefirescul „nevoilor sociale” ale mișcărilor de stradă din Moscova 2011 și Kiev 2013, dau la iveală un paradox destul de urât, semnalat în permanență de către activiștii de stânga, care au încercat cu încăpățânare să îl „introducă” în miezul acestora, el se leagă de acțiunea distructivă a triumfului pieței neoliberale. E vorba nu numai de distrugerea economiei, e distrusă însăși conștiința colectivă, capacitatea de a avea încredere unii în ceilalți și de a acționa împreună. În locul încrederii autentice, survenită din identitatea comună a intereselor, a apărut o vagă nostalgie după această încredere pierdută, o oboseală revoltată împotriva propriei suspiciuni, împotriva logicii concurenței, care a pătruns la toate nivelurile vieții cotidiene. Această oboseală își găsește acum expresia într-un limbaj politic – nu al unei politici ideale a dreptății și egalității, ci al singurului tip de politică astăzi cunoscut.
În textul său extrem de pătrunzător, publicat pe siteul nostru, activista ucraineană Olga Papaș se întreabă cum de se pot combina în mod organic în conștiința protestatarilor sloganele integrării europene cu retorica de peșteră a „naționalismului integral”. Ea identifică just punctul în care cele două ideologii aparent contradictorii înlătură conflictul inerent și dau naștere unei sinteze ciudate care însuflețește protestele ucrainene. Acesta e vectorul „Departe de Moscova”, este punctul în care s-au întâlnit tradiția seculară a naționalismului ucrainean (în plus, nu doar reacționar, ci și antiimperialist, de eliberare națională), rândurile elitei ucrainene postsovietice, care și-a legitimat în ochii supușilor dreptul la guvernare printr-o „indigenizare” birocratică și, în sfârșit, frica de agresiunea adevăratelor corporații rusești, cât se poate de reale și neinventate, și de puterea autoritară a Kremlinului care le deservește. În decursul ultimului deceniu, agresiunea crescândă a elitelor rusești, efortul lor de a înscrie Ucraina în sfera nedisociată a intereselor lor comerciale, camuflată într-o propagandă de tip șovinist, au animat parcă și mai mult miturile conservatoare ale naționalismului ucrainean.
Iar astăzi, chestiunea subminării hegemoniei naționaliste asupra Ucrainei se leagă nemijlocit de capacitatea forțelor rusești progresiste și de stânga de a prezenta o altă Rusie. O Rusie care întruchipează idealurile democrației autentice, ale egalității și eliberării sociale, idealuri care au fost cândva reprezentative și pentru mișcarea ucraineană de eliberare. Mi se pare că anume către această versiune de „patriotism progresist” sui generis ar trebui să se îndrepte și stânga ucraineană. Căci slogane precum „Comuniștii la ștreang!” și „Moarte dușmanilor!” nu sunt singura formă legitimă de prelungire a tradiției cu care s-au identificat Ivan Franko, Vladimir Vinnicenko sau Mikola Hvîlevoi.
La fel și cea de-a doua componentă a centaurului ideologic al opoziției ucrainene
de dreapta – apelul la democrație, control popular și transparență – poate și trebuie să fie contestată de stânga. Și nu altfel, ci de pe pozițiile democrației directe trebuie contestate imediat și în mod recurent toate pretențiile „liderilor” privind reprezentarea monopolistă a mișcării – la fel precum sângeroasa cenzură autoritară reprezentată încă și acum de către războinicii „Libertății” în piețele kievene.
Fiecare dintre figurile ideologiei care definește aspectul protestelor ucrainene va putea fi contestată numai atunci când vom putea apropria mișcarea reală ca pe propria noastră mișcare – chiar și atunci când îi putem împărtăși, fie și pe moment, înfrângerile și nu victoriile sale îndoielnice.
Traducere de Igor Mocanu