10 critici la adresa guvernării Thatcher

bortun2În toiul reacțiilor elogioase față de Margaret Thatcher din ultimele zile, s-au făcut auzite și voci care au reiterat o serie variată de critici la adresa politicilor sale din cei 11 ani de guvernare (1979-1990). Iată, în cele ce urmează, o listă de zece puncte care sintetizează cele mai importante critici:

 

1. Șomajul

Principalul merit atribuit lui Thatcher este eficiența economică, și anume creșterea economiei (deși, în vremea ei, Produsul Intern Brut n-a crescut niciodată cu mai mult de 2%[1]) și reducerea inflației (deși inflația, care era de 10% în 1979, s-a dublat după primii trei ani de mandat, pentru ca, în 1990, să fie tot de 10%[2]). Dar se întâmplă ca eficiența economică să aibă, uneori, costuri sociale enorme, cu efecte dăunătoare pe termen scurt și lung pentru anumite categorii de populație. În cazul lui Thatcher, politicile economice neo-liberale, care au presupus disponibilizări și privatizări masive într-un interval de timp relativ scurt, au dus la dezmembrarea industriei manufacturiere, lăsând sute de mii de oameni fără locuri de muncă. Sub Thatcher, șomajul a atins, în 1984, aproape 12% la nivel național (i.e. peste 3 milioane de șomeri) – cea mai mare rată a șomajului de la Marea Depresiune, neegalată până azi.[3] În Nordul Angliei și în Scoția, cele mai industrializate zone din Regatul Unit, șomajul a ajuns atunci la circa 16%, iar în Irlanda de Nord, la 20%.[4] Poate cel mai dramatic caz a fost cel al industriei miniere: între 1985 și 1994, dintre cele 174 de mine de cărbune deținute de stat, în care munceau 187.000 de oameni, 150 au fost închise ori privatizate, deși nu toate se aflau în pierdere.[5]

 

2. Sărăcia și inegalitățile

Disponibilizările masive nu au fost însoțite de politici sociale care să asigure o plasă de siguranță celor rămași fără loc de muncă, spre deosebire de ce s-a întâmplat, în aceeași perioadă, în țări ca Franța, Belgia sau Spania.[6] Astfel, în 1979, 13,4% dintre britanici trăiau în sărăcie (i.e. aveau un venit mai mic de 60% din venitul mediu), în vreme ce, până în 1990, proporția lor avea să crească la 22,2% (adică 12,2 milioane de oameni).[7] De asemenea, deși venitul mediu a crescut sub Thatcher, prăpastia dintre săraci și bogați s-a adâncit, deoarece a crescut venitul celor deja bogați, nu și venitul celor săraci: între 1979 și 1990, venitul săptămânal al celor mai bogați 10% dintre britanici a sporit de la 370 de lire la 540 de lire, în vreme ce venitul săptămânal al celor mai săraci 10% a rămas constant în jur de 120 de lire.[8] Coeficientul Gini de măsurare a inegalității a crescut de la 0,25 la 0,34 (unde 0 indică lipsa totală a inegalităților, iar 1 desemnează o societate complet inegalitară) – un salt spectaculos pentru o țară dezvoltată, în condițiile în care acest coeficient a fluctuat între 0,24 și 0,26 în cele două decenii anterioare guvernării Thatcher.[9] În 1990, Marea Britanie era cea mai inegalitară societate din lumea occidentală.[10]

 

3. Privatizările și dereglementările

Simultan cu Reagan în Statele Unite (1981-1989), Thatcher a dat startul unui val de privatizări fără precedent într-o țară occidentală. În cei 11 ani de guvernare, au fost privatizate companii de stat cheie: British Aerospace, British Telecom, British Gas, British Steel, British Airways, la care s-au adăugat apa și electricitatea. Guvernul condus de John Major (1990-1997) a continuat pe aceeași linie, privatizând, printre altele, British Coal și British Rail. Altfel spus, în mai puțin de 20 de ani, telefonia, gazele, oțelul, cărbunele, apa, electricitatea și căile ferate au fost vândute companiilor private.[11] Tot cu scopul de a sprijini mediul privat, Thatcher a introdus în 1986 o serie de dereglementări în domeniul financiar-bancar care, printre altele, permiteau firmelor de construcții să devină bănci și să acorde credite ipotecare. De asemenea, porțile centrului financiar londonez au fost deschise companiilor străine, în special americane, care au adus cu ele o politică a câștigului pe termen scurt.[12] Amestecul dintre dereglementarea sectorului bancar și practicile importate de pe Wall Street a generat o cultură a profitului imediat și a împrumutului bancar facil care, la rândul ei, nu doar că a dat naștere epocii consumeriste[13], ci a și făcut posibilă criza creditelor din 2008.[14]

 

4. Centralizarea și cheltuielile publice

Scăderea intervenției guvernamentale, un motiv central al guvernării Thatcher, s-a realizat în mod inconsistent: retragerea statului din economie a fost dublată de o puternică centralizare în justiție și în administrația locală.[15] De asemenea, unul dintre principalele angajamente ale lui Thatcher a fost reducerea cheltuielilor publice, numai că această reducere nu a fost atât de mare pe cât cred mulți și acum (când multe guverne încă iau thatcherismul ca model): nivelul cheltuielilor publice, care se situa la 45% din PIB în momentul venirii lui Thatcher, a ajuns la 48,5% după primii trei ani de mandat, a revenit la 45% în 1987 și a scăzut la 40% până în 1990.[16] Diferența semnificativă a fost că s-au luat bani de la sănătate și de la educație și au fost redirecționați către armată (numai Războiul din Falkland – cel puțin evitabil, dacă nu chiar inutil – a costat peste 3 miliarde de lire[17]), precum și în vederea creșterii numărului de funcționari publici, în special al polițiștilor.[18] Un alt lucru interesant privitor la politica bugetară a guvernării Thatcher este că, în vreme ce dezmembrarea industriei miniere a fost pusă pe seama fondurilor prea mari pe care le absorbea de la stat, unele calcule arată că factura plătită de statul britanic pentru această vastă operațiune de dezindustrializare – incluzând costurile generate de greve, disponibilizări, compensații și ajutoare sociale – a fost de aproape 30 de miliarde de lire.[19]

 

5. Subminarea mișcării sindicale

Thatcher a dus o campanie intensă împotriva mișcării sindicale (pe care o numea „dușmanul din interior”), folosindu-se cu succes de poliție și de serviciile secrete. Exemplul cel mai elocvent este celebra grevă a minerilor dintre 1984 și 1985, inițiată de Uniunea Națională a Minerilor (UNM) împotriva intenției guvernului de a închide 20 de mine și considerată cea mai mare confruntare socială din societatea britanică postbelică.[20] Atunci, acțiunile de represiune ale poliției au rezultat în 11 morți, 7.000 de răniți și 11.000 de arestați.[21] În urma „Bătăliei de la Orgreave”, din iunie ’84, South Yorkshire Police, una dintre cele mai active forțe polițienești din timpul grevei, a fost dată în judecată pentru violență gratuită, arestări abuzive și fabricare de dovezi, acceptând să plătească daune în valoare de peste 500.000 de lire.[22] (Tot South Yorkshire Police a fost învinuită de dezastrul de la Hillsborough, din 1989, când 96 de fani ai lui Liverpool au murit asfixiați în peluză. Thatcher este acuzată că ar fi mușamalizat vinovăția poliției din South Yorkshire – vinovăție recunoscută de o comisie guvernamentală în septembrie 2012 –, ca „răsplată” pentru elanul dovedit în conflictul cu minerii.[23]) În paralel cu represiunile poliției, MI5 (agenția de contrainformații și securitate internă) a organizat în decursul acelei greve de un an cea mai amplă operațiune de contra-spionaj desfășurată vreodată pe teritoriul Regatului Unit: au fost ascultate liniile telefonice ale celor implicați (cea mai mare acțiune de acest fel din istoria Marii Britanii); au fost infiltrați agenți în cadrul UNM și în cercul de apropiați ai președintelui acesteia, Arthur Scargill; au fost sprijinite hărțuirile în instanță împotriva UNM, precum și eforturile sistematice de spargere a grevei.[24] Astfel, sindicatul minerilor – cel mai mare din țară la acea vreme – a fost înfrânt, inaugurând un declin major al mișcării sindicale britanice: în cei 11 ani de guvernare Thatcher, numărul de sindicaliști la nivel național a scăzut cu mai mult de un sfert, de la 13,2 milioane la 9,8 milioane.[25]

 

6. Infracționalitatea și tensiunile sociale

Se știe că guvernările conservatoare pun accent pe securitate și ordine socială. La fel a făcut și Thatcher, numai că rata infracționalității a crescut substanțial în timpul guvernării sale: dacă, în 1979, se înregistrau 2,5 milioane de infracțiuni, în 1990 se înregistrau 4,5 milioane.[26] La mijlocul anilor ’80, Marea Britanie se situa pe primul loc în Europa în ceea ce privește numărul de deținuți la mia de locuitori.[27] De altfel, anii ’80 au reprezentat în Marea Britanie perioada în care își ating apogeul revoltele de stradă (cu vara anului 1981 ca punct culminant[28]), ciocnirile violente dintre muncitorii greviști și poliție („Bătălia de la Orgreave”, care a opus 5000-6000 de mineri și 4000-8000 de polițiști, a avut peste 100 de răniți[29]), creșterea spectaculoasă a consumului de heroină (care, după unii, a fost permisă în vederea estompării potențialului de revoltă socială[30]), terorismul nord-irlandez (vezi mai jos) și fenomenul huliganilor din fotbal (catalogați ca „animale” de către Thatcher, dar considerați, de către alții, efecte secundare ale politicilor ei de austeritate[31]).     

 

7. Alte categorii defavorizate

Thatcher e văzută ca un simbol al emancipării femeilor, fiind prima femeie prim-ministru al Marii Britanii, dar în 11 ani de guvernare a numit o singură femeie (Baroneasa Janet Young) în cabinetul său și era de părere că nu datorează nimic mișcării de emancipare a femeilor.[32] Mai mult, în timpul lui Thatcher s-a mărit discrepanța de salarii dintre femei și bărbați: în 1979, o femeie câștiga, în medie, puțin sub 2 lire pe oră, iar un bărbat câștiga, în medie, puțin peste 2 lire pe oră, în timp ce, în 1990, o femeie câștiga 5 lire pe oră, iar un bărbat, 7 lire pe oră.[33] În ceea ce privește imigranții, la alegerile din 1979 Thatcher a atras o mare parte din votanții Frontului Național (principalul partid britanic de extremă dreapta din anii ’70) prin declarații ce reiterau teama oamenilor față de afluxul prea mare de imigranți. De asemenea, la câteva luni după victoria din alegeri, Thatcher a refuzat primirea a 10.000 de refugiați din Vietnamul comunist, pe motiv că erau deja prea mulți imigranți asiatici în Marea Britanie (deși William Whitelaw, ministrul ei de interne, i-a semnalat deosebirea dintre imigranții obișnuiți și refugiații politici).[34] În sfârșit, Secțiunea 28 a Legii Administrației din 1988 interzicea autorităților locale să promoveze în școli ideea că homosexualitatea este acceptabilă ca relație familială. Acest amendament, criticat nu doar de o bună parte a societății civile, ci și de Partidul Laburist, Partidul Liberal-Democrat și Partidul Verde, a fost abrogat în 2003.[35]

 

8. Conflictul din Irlanda de Nord

Thatcher a tratat cu intransigență conflictul din Irlanda de Nord, refuzând din start să negocieze cu grupările paramilitare republicane. Această abordare s-a manifestat cel mai clar atunci când mai mulți prizonieri republicani – membri ai Armatei Republicane Irlandeze Provizorii (cunoscută ca IRA) și ai Armatei Irlandeze de Eliberare Națională – au intrat pe rând în greva foamei în primăvara lui 1981, cu scopul de a primi statutul de prizonieri politici. Thatcher a refuzat orice concesie, astfel că, într-un interval de trei luni și jumătate, au murit zece greviști, fapt pe care ea l-a catalogat drept o înfrângere semnificativă pentru IRA.[36] Numai că IRA și-a îngroșat rândurile cu tineri revoltați de felul în care britanicii gestionaseră situația. Astfel, în 1981, conflictul din Irlanda de Nord a înregistrat cu 30% mai multe decese decât în anul precedent, în vreme ce vătămările corporale au crescut cu peste 50%, iar împușcăturile s-au dublat.[37] De asemenea, cu mai puțin de o lună înainte să moară, Bobby Sands, liderul celor aflați în greva foamei, a fost ales în parlamentul britanic, ca reprezentant în Camera Comunelor al zonei Fermanagh–South Tyrone, iar la înmormântarea sa au participat peste 100.000 de oameni.[38] Abia în 1998, la un an de la venirea laburiștilor la putere, guvernul britanic, guvernul irlandez și opt partide politice din Irlanda de Nord au semnat Acordul din Vinerea Mare, prin care au luat sfârșit trei decenii de conflict deschis în Irlanda de Nord.

 

9. Războiul din Insulele Falkland/Malvine

Acest război din 1982, care a durat 74 de zile, a venit în toiul unei crize de popularitate a lui Margaret Thatcher, când susținerea din partea publicului era de 25%, cea mai scăzută pentru un premier britanic din secolul XX.[39] Victoria britanică a abătut atenția de la problemele interne și a crescut cota de susținere a lui Thatcher la 59%, ajutând-o să câștige detașat alegerile din anul următor.[40] Totuși, a fost un război care a luat 1007 vieți omenești (649 de argentinieni și 258 de britanici), în condițiile în care miza acelor insule aflate la 13.000 km distanță de Regatul Unit nu era alta decât simbolică, de restaurare parțială a vechiului prestigiu imperial, și, de asemenea, în condițiile în care confruntarea militară ar fi putut fi prevenită dacă informațiile privitoare la planurile de invazie ale argentinienilor transmise de serviciile secrete britanice la începutul lui ‘82 – care ajutaseră fosta guvernare laburistă să evite războiul cu patru ani mai devreme – nu ar fi fost ignorate. Chiar dacă justețea Războiului din Falkland ar fi general acceptată, persistă controversa legată de scufundarea vasului argentinian „General Belgrano”, pe care britanicii l-au bombardat, provocând 321 de morți, cu toate că acesta se afla cu 320 km în afara zonei de excludere maritimă (stabilită tot de britanici) și bătea în retragere, navigând spre vest. Acest episod i-a făcut pe unii dintre adversarii lui Thatcher, printre care și parlamentarul laburist Tam Dalyell, să o acuze de crime de război.[41]

 

10. Khmerii Roșii, Apartheid, Pinochet

Thatcher e văzută ca o campioană a libertății, datorită opoziției sale față de Uniunea Sovietică. Însă guvernarea sa este acuzată că, între 1985 și 1989, a trimis soldați din trupele SAS (Special Air Service) să-i instruiască pe khmerii roșii care luptau cu guvernul cambodgian sprijinit de Vietnam,[42] în condițiile în care se știa de mai mulți ani că regimul khmerilor roșii omorâse, în decurs de patru ani (1975-1979), între un milion și două milioane de oameni, conform majorității estimărilor.[43] Mai mult, Thatcher a declarat că membrii mai rezonabili ai khmerilor roșii ar trebui incluși într-un viitor guvern cambodgian.[44] Mai departe, deși considera inacceptabilă segregarea dintre albi și negri, Thatcher a refuzat impunerea de sancțiuni economice regimului Apartheid din Africa de Sud (în ciuda presiunii internaționale în acest sens) și a catalogat Congresul Național African, care a câștigat toate alegerile din 1994 încoace, drept „o organizație teroristă tipică”.[45] În sfârșit, Thatcher s-a întâlnit cu Pinochet la Londra în martie 1999 (unde acesta era arestat din octombrie 1998 în baza unui mandat emis în Spania), ocazie cu care i-a mulțumit pentru sprijinul dat Marii Britanii în timpul Războiului din Falkland și l-a felicitat pentru instaurarea democrației în Chile[46] – în condițiile în care Pinochet ajunsese la putere printr-o lovitură de stat și se făcea responsabil de moartea a 3.197 de opozanți politici și de torturarea altor 29.000, conform unui raport ulterior al guvernului chilian.[47]      

 

 



[6] Tony Judt, „Renașterea problemei sociale”, în Reflecții asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, Ed. Polirom, Iași, 2011, p. 338.

[10] Roberto Bertinetti, Cultura engleză contemporană: de la Beatles la Blair, Ed. Runa – Grupul editorial Corint, București, 2005, p. 87.

[15] Judt, op. cit., p. 337.

[17] Bertinetti, op. cit., pp. 90-91.

[27] Bertinetti, op. cit., p. 87.

[30] Ian Hough, Perry Boys Abroad. The Ones Who Got Away, Pennant Books, 2009, p. 61.

[31] Idem, p. 62.

[39] Naomi Klein, Doctrina șocului: nașterea capitalismului dezastrelor, Ed. Vellant, București, 2008, p. 147.

[40] Idem, p. 150.