“Prin legea asistenţei sociale guvernul reuşeşte să dea cu modernitatea de pamânt şi ne aduce în plin Ev Mediu”

 TEMA: Asistenţa socială – drept sau pomană?

Interviu cu  Elena Dumitru, fost ministru al muncii.

CriticAtac: Momentan, avem un nou proiect de lege a asistenţei sociale,  care a trecut de Senat prin aprobare tacita şi de Camera Deputaţilor în procedura accelerată şi fără posibilitatea unor dezbateri autentice. Care credeţi că este principala motivaţie pentru schimbarea actualei legislaţii din domeniul asistenţei sociale? Era nevoie de o nouă lege?

Răspuns: Guvernul, care este iniţiatorul acestei legi, menţionează printre motive: (1) faptul că prestaţiile sociale actuale nu constituie un mijloc real de combatere a sărăciei; (2) costul administrării lor este prea mare; (3) se acordă alocaţii unor familii care nu se află în situaţii de nevoie; (4) prin cumularea mai multor ajutoare financiare de către acelaşi beneficiar se ajunge ca sumele respective să acopere nevoile traiului zilnic şi descurajează orice iniţiativă de intrare pe piaţa muncii. După cum vedeţi, Guvernul oferă un adevărat festival de motive ipocrite. Este ciudat să auzim că prestaţiile sociale actuale nu constituie un mijloc eficient de combatere a sărăciei când exact acelaşi guvern a decis reducerea respectivelor ajutoare cu 15% în plină criză economică. În absenţa prestaţiilor sociale, riscul la sărăcie a depăşit de mult rata de 43%, consemnată în anul 2008. Iar când sărăcia creşte, guvernul decide să mai pună şi el o lespede peste viaţa oamenilor!

Afirmaţia despre costul administrativ prea mare este o pură minciună. Cheltuielile de administrare ale întregului sistem de protecţie socială din România reprezintă doar 1,29% în totalul cheltuielilor de protecţie socială. Media europeană este de 3%, iar în ţări vecine, precum Ungaria sau Bulgaria, cheltuielile de administrare reprezintă 1,9% şi 2,5%. Despre pretinsa descurajare a beneficiarilor de prestaţii sociale de a intra pe piaţa muncii nici nu mai merită să discutăm, este o prostie. Oferta de locuri de muncă este într-o depresie prelungită, oamenii nu găsesc loc de muncă, oricine vede asta. În concluzie, motivele guvernamentale sunt mincinoase, adevăratul motiv fiind imediata reducere a costului fiscal al asistenţei sociale. Dacă în 2010 s-au alocat de la bugetul public consolidat aproape 3 % din PIB, vor să reducă această suma la 2% din PIB până în 2013.  Demantelarea sistemului de protecţie socială, acesta este scopul actualului guvern. Altfel, nu era nevoie de o altă lege, ci doar de modificări care să crească eficacitatea şi eficienţa vechilor dispoziţii legale, de o adaptare a legii la evoluţiile din societate.

Care sunt principalele modificări aduse de acest proiect sistemului de asistenţă socială din România?

Răspuns:  Modificările de  ordin tehnic sunt relativ corecte şi bune. Se definesc mai bine, pe baza experienţei administrative acumulate în 10 ani, instituţiile implicate în proiectarea, administrarea şi controlul sistemului de asistenţă socială. Se clarifică implicarea furnizorilor de servicii sociale şi se lărgesc posibilităţile cooperării între mai multe autorităţi publice şi entităţi private în scopul dezvoltării de servicii sociale complexe. De asemenea, se introduce formularul unic pe baza căruia se constată nevoile de asistenţă socială ale solicitantului. Nu opţiunile tehnice sunt problematice, opţiunile politice, de alocare a resurselor şi de recunoaştere a problemelor sociale sunt inacceptabile. Este o lege profund impregnată cu ideologie neoconservatoare şi neeuropeană în esenţa sa. În Europa, de peste un secol, se consideră că statul are responsabilităţi directe în combaterea sărăciei şi le exercită fie direct şi uniform, fie respectând principiul subsidiarităţii. Dar subsidiaritate înseamnă, în fond, angajarea statului să acorde sprijinul său în rezolvarea problemelor pentru care comunităţile şi familiile nu pot angaja suficiente resurse.

Din păcate, în accepţiunea guvernului român, subsidiaritatea se defineşte ca fiind fuga guvernului de problematica sărăciei şi abandonarea ei în sarcina cui s-o nimeri, familie, prieteni, vecini, biserici, primării, oricine altcineva decât guvernul. Aşa se face că noua lege prevede ca, pentru asistenţa acordată persoanelor cu handicap grav şi vârstnicilor dependenţi, să devină responsabili membrii familiei (ceea ce-i natural, dar cu un ajutor şi din partea statului în cazul familiilor modeste!), prietenii şi vecinii botezaţi pompos „asistenţi informali”, comunitatea locală, organizaţiile neguvernamentale şi abia în ultimă instanţă statul. Se reduce numărul alocaţiilor şi ajutoarelor specifice destinate diferitelor tipuri de probleme sociale şi se plafonează absolut arbitrar suma pe care o familie o poate accesa prin programele de asistenţă socială. Plafonul nu se raportează la niciun indicator social recunoscut de sărăcie.

Legea propusă de Guvern nu oferă garanţii că prin prestaţiile sociale se vizează reducerea ratei sărăciei (ba, prin unele condiţii nou introduse, legea impune beneficiarilor să fie şi să rămână săraci) sau, măcar!, diminuarea adâncimii sărăciei. România are sărăcia cea mai adâncă din Europa, adică cei mai mulţi săraci au o situaţie materială atât de rea, încât ar avea nevoie de un sprijin foarte consistent pentru a-şi depăşi condiţia.

Într-o ţară în care deprivarea materială atinge mai mult de jumătate din populaţie, guvernul dă bir cu fugiţii şi-i abandonează pe cei în nevoie în numele unor principii şi valori calpe, golite de orice conţinut moral. În mod ironic, pentru a restrânge ajutorul datorat celor în nevoie, Guvernul invocă nu mai puţin de 22 de principii şi valori. Cu cât mai multe principii şi valori, cu atât mai puţină responsabilitate datorată propriului popor, nu-i aşa?! În actele fondatoare ale Uniunii Europene, dreptul la asistenţă socială este un drept fundamental, recunoscut şi garantat. Cu noua lege, România iese din cadrele europene şi rătăceşte undeva între modelul american, unde dreptul la asistenţă socială nu este garantat de stat, şi cel asiatic, unde familia este cea direct responsabilă pentru membrii săi aflaţi în nevoie. Aş face menţiunea că state asiatice precum China abandonează treptat modelul lor tradiţional şi se îndreaptă către unul apropiat celui european.

Ce efecte anticipaţi că va avea intrarea în vigoare a proiectului de lege a Asistenţei Sociale? Vor fi reduse aşa cum se spune cheltuielile cu asistenţa socială, va fi diminuată corupţia din sistem, dar, mai ales, care va fi impactul asupra nivelului sărăciei şi  incluziunii sociale?

Răspuns: Glumiţi? Reducerea bugetului asistenţei sociale la doar 2% din PIB este deja angajată de guvern în acordul cu FMI, BM şi CE. Dar dacă media alocărilor bugetare europene pentru asistenţă socială este de 5,4% din PIB, în România va fi de doar 2% în anul 2013, poate chiar din 2012. Asta-i sigur! Cât despre diminuarea corupţiei din sistem v-aş întreba cât de extinsă ar putea fi la sume aşa de mici? Şi de ce am devenit obsedaţi de coruperea programelor sociale, oricum sărac finanţate, iar de dosarul marilor evazionişti, de dosarul preţurilor de transfer, de marile tâlhării nu se mai aude nimic? Unii experţi apreciază că din evaziune fiscală unii câştigă sume reprezentând mult mai mult decât întregul buget al asistenţei sociale…Asigurarea integrităţii politicilor şi programelor guvernamentale este un obiectiv ambiţios şi absolut necesar, dar nu prin reducerea resurselor bugetare, umane şi instituţionale se poate realiza. Ba, din contra! Când condiţia pusă unui om sărac pentru a obţine temporar o sursă de supravieţuire este aceea de a nu avea în bătătură mai mult de 15 găini, aproape că-l obligăm să o ascundă pe cea suplimentară. Este stupid să pretindem unui om deja inclus în programul VMG, care oferă asigurare medicală gratuită pentru el şi familia sa, să accepte munci ocazionale, când ştim că asta-l va conduce nu doar la pierderea mizerului ajutor social, ci şi la pierderea asigurării medicale pentru el şi familia sa, ceea ce-i mult mai grav. În realitate, modificările aduse în sistemul asistenţei sociale nu-l ameliorează, ci îndepărtează şi mai mult perspectiva incluziunii sociale pentru cei care au nefericirea de a solicita solidaritatea noastră. Sărăcia se va adânci şi mai mult. Dacă înainte de declanşarea crizei 17% din salariaţii români erau săraci şi aveau nevoie de prestaţii sociale, în plină criză economică numărul salariaţilor săraci se va mări, dar nu vor mai avea acces la niciun sprijin. 

Cum comentaţi transferarea responsabilităţii pentru integrarea în societate a individului dinspre stat  către individul însuşi,  către familia acestuia, vecini şamd?

Răspuns: Guvernul ne spune că prin legile iniţiate de el vrea să modernizeze statul. Ei, prin legea asistenţei sociale guvernul reuşeşte să dea cu modernitatea de pamânt şi ne aduce în plin Ev Mediu. Doar atunci erau „vecinătăţile” responsabile cu asistarea săracilor. E adevărat că un fel de ev mediu a întârziat mult în teritoriile româneşti, până pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când statul a început să-şi recunoască progresiv responsabilităţile. Până atunci, săracii primeau doar un atestat din partea stăpânirii, în baza căruia puteau cerşi în schimbul obligaţiei de a înălţa rugi către Cer întru mântuirea binefăcătorilor. Săracii-cerşetori, botezaţi „calici” la vremea aceea, aveau breasla lor, după cum organizaţi în breaslă erau şi „mişeii”, adică săracii cu handicap. Poate ideea PDL că „asistaţii” cer pomană statului, iar nu un drept constituţional, de aici vine, de la iubirea nemărturisită pentru „modernitatea” Evului Mediu. Căci ev mediu întârziat era, de vreme ce legi de asistenţă socială asumată de autorităţile laice existau în vestul Europei încă de la începutul secolului al XVI-lea. Umanismul şi luminile au pătruns mai greu la noi şi nu definitiv, după cum se vede astăzi prin palatele puterii. În Europa, unde există multe guverne de dreapta, încă se mai indexează pensiile, încă se mai majorează salariul minim şi ajutoarele sociale. Guvernele de dreapta din Europa sunt mai raţionale, nu pun întreaga notă de plată a crizei pe umerii salariaţilor, pensionarilor, copiilor şi săracilor. Pe acolo se mai majorează impozitele celor cu venituri mari, mai cresc impozitele pentru profiturile excesive, se mai reduc nişele fiscale. Sunt partide de drepata, precum CDU în Germania, care solicită protecţie suplimentară pentru salariaţi. La noi, hienele surde la „muzica” europeană ţin discursuri despre statul eficient, înţeles ca un stat eficient în a furniza resurse clienţilor şi a refuza drepturi fundamentale cetăţenilor.

Credeţi că acest proiect de lege contravine prevederilor Constituţiei şi, mai ales, directivelor europene în materie?

Răspuns: Constituţia României prevede clar dreptul la beneficii sociale în articolele 47,49 şi 50. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede şi ea în articolul 34 dreptul la asistenţă socială. Se defineşte în acest mod un cadru de politică europeană. Sunt multe alte documente europene pe care statul român le-a asumat şi care au prevederi explicite cu privire la drepturile de protecţie socială. Şi ce dacă? Dacă guvernul nostru, sub pretextul imperativelor crizei globale, insistă să facă din sistemul de asistenţă socială un sistem periferic, neangajat şi rezidual o să continue să meargă pe acest drum. PDL are aliaţii necesari atât în Parlament, cât şi în Guvern. În Camera Deputaţilor, timpul rezervat dezbaterilor pe marginea legii a fost de doar o oră, mult mai puţin decât s-a alocat dezbaterilor despre câinii comunitari. O oră, atât „merită” milioanele de cetăţeni români care sunt vizaţi de lege! Ceea ce pot spune de pe acum este că legea aceasta nu va avea viaţă lungă. Chiar dacă la nivelul Uniunii Europene s-a convenit ca politicile sociale să rămână în responsabilitatea statelor, singurul instrument aflat la nivelul european fiind metoda deschisă de coordonare şi câteva regulamente în domeniul securităţii sociale, jurisprudenţa în domeniul drepturilor sociale a evoluat, după cum cred că şi exigenţele naţiunilor europene au evoluat. Nu este prea departe ziua în care cetăţenii europeni vor impune construirea fie a unui soclu de drepturi sociale la scară europeană, fie un „şarpe social european”. Deja se discută serios în Parlamentul European despre un mecanism european de stabilire a salariului minim garantat. Evoluţiile vor fi rapide în examinarea principalelor garanţii sociale, sunt sigură. La noi, aici în România, ziua în care această lege va suferi modificări radicale este chiar mai aproape şi depinde doar de cetăţeni.

Cum se împacă legea cu Strategia de Reforma a Sistemului de Asistenţă Socială a Băncii Mondiale, care prevede alinierea costurilor fiscale ale asistenţei sociale  cu cele ale altor state membre UE (5%din PIB).

Răspuns: Nu se împacă. Aş fi curioasă să cunosc opinia formală a Băncii Mondiale relativ la proiectele guvernului nostru în domeniul social. Şi, bineînţeles, să o compar cu recomandările pioase oferite urbi et orbi de aceeaşi instituţie prin documentele şi rapoartele sale din ultimii ani. Mă gândesc că, în pofida resuscitării de ultim moment a importanţei unor instituţii internaţionale, momentul redefinirii lor nu este atât de îndepărtat.

Partidul de guvernământ  a avut un discurs care a stigmatizat vehement figura săracului, mai ales a asistatului social, asimilată „leneşului” sau chiar „cerşetorului”. În ce măsură consideraţi că actuala lege reprezintă o continuare a acestui tip de gândire?

Răspuns: V-am spus că ne vizitează Evul Mediu. Doar atunci se considera că săracul era sărac exclusiv din vină  proprie. Conştiinţele celor bogaţi se linişteau la ideea că cel sărac era sigur un leneş, un vicios, un păcătos care nu merita consideraţia şi sprijinul semenilor. Doar copii, bătrânii şi bolnavii erau scutiţi de hula puternicilor zilei. Stigmatizarea săracului nu este o chestiune noua, s-a mai practicat de câte ori cei bogaţi au devenit prea bogaţi şi numărul săracilor a crescut. În definitiv, într-o societate tensionată şi polarizată cineva trebuie să poate vina. Cine să o poarte, dacă nu săracul? Dar istoria ar trebui să ne fie avertisment. În Europa postnapoleoniană, secătuită de războaie şi aflată în perioada de instalare a maşinismului, numărul şomerilor şi al săracilor crescuse mult. Ideile despre săracii puturoşi şi vicioşi care nu meritau ajutorul societăţii au câştigat teren la elitele vremii şi schemele vechi de asistenţă a săracilor, a muncitorilor şi şomerilor, au fost modificate şi făcute mult mai dure şi mai ofensatoare la adresa „asistaţilor”. Povestea asta s-a întamplat începând cam cu 1834. În 1848 a apărut Manifestul partidului comunist. Istoria era mai lentă în vremea aceea, acum se grăbeşte şi se pare că noi nu învăţăm nimic.

Ne confruntăm din ce în ce mai mult în România, dar şi în lume, cu un curent de gândire care anatemizează statul social şi toate componentele acestuia: schemele de securitate socială, educaţia gratuită, sănătatea publică, etc. Credeţi că actuala criză economică şi problemele legate de deficitele publice şi datorii justifică o restrângere a statului social sau, chiar mai mult, o demantelare a acestuia? Care vor fi consecinţele pe termen mediu şi lung ale acestui proces?

Răspuns: Asta este, din perspectiva faptelor şi a realităţilor, o prostie. Este doar un pretext pentru demantelarea statului social şi slăbirea generală a puterii statelor. Este stupid să credem că problema datoriilor publice, devenită acută doar după ce guvernele au decis să preia problema creată prin 2007-2008 chiar de bănci, s-ar datora programelor de natură socială. Deficitele bugetelor publice s-au născut din continua reducere a cotelor de impozitare a companiilor şi marilor venituri, din îngăduinţa cu care au fost tratate comportamentele evazioniste ale marilor companii. În fond, programele de protecţie socială doar au compensat parţial pierderile salariale în ultimele trei decenii. Să ne amintim că în 1980, remunerarea muncii reprezenta cam 70% din PIB la nivel european. Astăzi, abia dacă mai trece de 50% din PIB. Nu ar strica să observăm şi că unul dintre marii specialişti ai lumii în problema inegalităţii sociale, profesorul A. Atkinson, a documentat împrejurările în care s-au întâmplat crizele bancare în ultimul secol în economiile relevante. Este teribil să vedem că în perioada 1910-1945, în condiţiile unor inegalităţi sociale evidente, au avut loc aproape 50 de crize bancare în lumea dezvoltată. La vremea respectivă, cei mai bogaţi 1% din cetăţenii acelor state mai dezvoltate câştigau mai mult de 14% din veniturile totale create în economie, iar schemele de securitate socială erau foarte modeste. În perioada 1945-1980, când s-a consolidat statul social, au existat doar 3 crize bancare limitate, dar cei mai bogaţi 1% câştigau doar 7% din veniturile create în economie. Între 1980 şi 2010, pe fondul unui neoliberalism economic dezlanţuit şi în condiţiile unui asalt constant la adresa drepturilor lucrătorilor şi a statului social, numărul crizelor bancare a crescut iar aproape de 40. Astăzi, cei mai bogaţi 1% câştigă peste 18% din totalul veniturilor, mai mult chiar decât în perioada anterioară primului război mondial. Este de domeniul evidenţei acum că sistemele mature de asigurări sociale şi sistemele fiscale progresive acţionează ca stabilizatori automaţi în economie. Statul social a acţionat ca un adevarat sistem imunitar împotriva virusului crizelor bancare.

Dificultatea cea mai mare în acest moment este „domesticirea” capitalurilor vagaboande şi readucerea lor în serviciul economiei reale. Capitalismul financiarizat şi dereglementat poartă în acest moment un război de putere cu statele reprezentate de guverne. Noi nu am observat la vreme că, după ce au câştigat războiul cu „planul” atotputernic în economiile centralizate şi planificate (cu naivitate, am considerat că trăiam victoria democraţiei în faţa totalitarismului!), capitalismul financiarizat s-a năpustit asupra „reglementării”, ca staţie intermediară în drumul său către marele „inamic”: statele.

Care vor fi consecinţele asaltului împotriva statului social? Statele vor fi obligate până la urmă să admită că nu schemele de protecţie socială sunt vizate, ci chiar statele. Vor fi obligate să construiască şi consolideze structuri suprastatale capabile să impună reguli, precum şi reglementări care să readucă capitalismul la adevărul economic şi social. Din păcate, ca întotdeauna, peştele împuţit la capul financiar se curăţă tot de la coada socială. Democraţia este acum în dificultate şi decepţionează pe mulţi, însă tot mecanismele democratice vor degaja soluţiile corecte în timp. Cu o condiţie: să nu cedăm tentaţiei abandonării politicii în favoarea aşa numitei soluţii „tehnocrate”. Ar fi o cale care ar adânci criza şi ar face incontrolabilă evoluţia societăţilor. Dacă democraţia reprezentativă se află în dificultate, contaminată de proximitatea prelungită a marilor arginţi, trebuie să pregătim instrumentele democraţiei directe, participative. Unii politicieni nu rezistă tentaţiei de a sustrage deciziei populare chestiunile economice şi fiscale. Cum ar veni, poporul este competent să decidă cu privire la viaţa şi opera viermilor de mătase, dar este complet incompetent să decidă cu privire la bani. Mai precis, cu privire la banii proprii. Ei, asta nu prea va merge, chiar dacă este un obiectiv preferat al pieţelor şi al actorilor politici preferaţi de aceastea.

Înţelept ar fi ca cei care se consideră ca făcând parte din clasa mijlocie, sau speră să facă parte din aceasta, să se trezească şi să-şi apere interesele apărând chiar statul social. Beneficiul degajat temporar prin demolarea statului social va fi integral colectat în final de capitalurile vagaboande, micul capital urmând a plăti oalele sparte. Pe moment, însă, observ un fel de bucurie nătângă a unora care mai au câţiva bani în buzunar la vederea celor cărora guvernul le ia şi ultimul leu. Este un fel de frison trist şi egoist, conform căruia scapă cine poate şi cine scapă tace. Cu acest guvern, viaţa românilor în anul care vine va fi şi mai grea. Pe termen mediu, mă aştept la o mare trezire la realitate a popoarelor, inclusiv a românilor, şi la utilizarea puterii pe care o deţin într-o democraţie, fie ea şi imperfectă. Pe termen lung…Ei, pe termen lung cred că încă nu ştim să desenăm societatea globală în care vom trăi. Acum trebuie doar să fim atenţi la cei care visează nemărturisit eugenia socială şi războiul, să le blocăm iniţiativele şi să întoarcem resursele către societate.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES