Ziua naţională şi Codul muncii

Sărbătoarea este un prilej de întărire a legăturilor, un prilej de solidaritate. Dar aceasta se poate limita doar la cercul familiei şi prietenilor. De aceea, de la mesele lungi din vechimea gentilico-tribală, oamenii au simţit nevoia să-şi lărgească sentimentul de apropiere de ceilalţi mult mai mulţi ca număr. Sărbătorile religioase au jucat un asemenea rol. Alături de acestea au fost marcate, însă, şi cele laice.

Istoric, sărbătoarea naţională a unei ţări – sărbătoare laică – a fost iniţiativa burgheziei victorioase în revoluţia ei. Ea a vrut să-şi consfinţească triumful, echivalând propria bucurie, propria imagine despre sine  şi propria concepţie despre om cu bucuria, imaginea despre sine şi concepţie a fiecărui locuitor al ţării. De aceea, ziua naţională celebrează evenimente istorice în care şi poporul a fost actor politic. Înainte, pe vremea regatelor medievale, sărbători publice laice erau zilele aniversare ale prinţilor şi, eventual, ale cuceririlor lor. Diferenţa de mesaj dintre sărbătorile laice premoderne şi zilele naţionale este evidentă: primele semnificau puterea mai marilor de a impune până şi motivele de destindere într-o atmosferă de încredere, astăzi aşa-numitele zile libere (de muncă); ultimele au arătat odată mai mult că legitimitatea prin popor este un principiu caracteristic al noii societăţi.

De aceea, ziua naţională a României actuale nu mai poate fi 10 mai, cum ar dori monarhiştii „liberali” care încearcă să sugereze că viitorul ţării s-ar afla în trecut. Chiar faptul că ziua naţională a României mari a fost 10 mai a arătat că, deşi unirea din 1 decembrie 1918 a fost şi dorinţa ţăranilor români de a vedea România „dodoloaţă”, cum ne-a nemurit momentul Blaga, categoriile conducătoare ale ţării nu se ridicaseră încă la nivelul de a respecta cel puţin formal logica modernă a statului: pur şi simplu, ele şi-au dovedit dispreţul funciar faţă de „talpa ţării”, lăudată de-altfel în festivităţi goale şi de fond şi de formă. Nu 10 mai, ci 1 decembrie ne aminteşte de un moment real de solidaritate naţională.

Da, dar entuziasmul multora de astăzi pare a nu fi chiar la înălţime. De aceea, unii au şi început să propună schimbarea datei în locul zilei de 1 Decembrie, cel puţin în anotimpuri mai calde, în timp ce în subtextul unor observaţii se află ideea că actuala zi de sărbătoare naţională ar fi o simplă emanaţie a „loviluţiei” de acum aproape 21 de ani. Cum se explică această frământare, dincolo de dovezile de desconsiderare date chiar de membrii clasei politice, indiferent de frazele lor sforăitoare?

Ziua naţională modernă are semnificaţii înalte numai dacă populaţia o resimte ca certificare a posibilităţii sale de emancipare: de condiţiile inumane care frânează creativitatea unică a fiecăruia. De exemplu, ziua naţională a Franţei, 14 Iulie – căderea Bastiliei, celebrează momentul în care dorinţa francezilor de „libertate, egalitate, fraternitate” a marcat istoria viitoare a ţării: în numele acestei dorinţe iluministe, a avut loc întreaga luptă pentru drepturi democratice şi pentru statul social şi, chiar dacă simbolul naţional a fost murdărit câteodată prin încălcarea dreptului la libertate al altora, oamenii ştiu că simbolul este mai puternic decât faptele trecătoare. La noi, 23 August voia nu numai să reamintească repudierea oficială a fascismului ci şi începerea unei perioade în care majoritatea oamenilor de rând urma să-şi schimbe condiţia socială în sensul unei mobilităţi ascendente şi al unor drepturi sociale. Faptul că sărbătoarea a fost pecetluită de formalismul conducerii birocratice şi a fost subordonată acesteia a întunecat semnificaţia ei, totuşi populaţia a avut mai degrabă discernământ în considerarea lucrurilor.

Astăzi, masa mare a oamenilor resimte limitarea drastică a drepturilor sociale dar şi formalismul democraţiei reprezentative. De aceea, dacă ansamblul clasei politice din ultimele două decenii i-a dovedit că ignoră interesele generale, atunci şi ea respinge construcţia acestuia, inclusiv simbolurile. Ziua naţională, golită de lumina promisiunii de emancipare, devine, în aburii tristeţii de a gândi cum pot să-şi arate mândria, un simplu moment de odihnă fizică.

Căci oamenilor nu le mai sunt suficiente libertăţile politice aduse de 1 decembrie 1918. Ei ştiu că „desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă”[1]
sunt  slabe în faţa inegalităţii reale de şanse datorate controlului privat al proprietăţii. Faptul că sunt confuzi şi că se mişcă în siajul manipulării nu schimbă situaţia.

De aceea, adevăratul efort de a întări simbolul zilei naţionale se află în direcţia drepturilor sociale care dau substanţă umană solidarităţii. Iar între aceste drepturi se află şi cele care privesc condiţiile de vânzare a forţei de muncă.

Codul Muncii, care reglementează aceste condiţii, a avut până acum multe dintre prevederile din statul social occidental. Şi datorită inerţiei interne a consensului dintre structurile de conducere sindicală şi patronate, dar şi datorită puterii modelului social occidental. Totuşi, să nu ne amăgim: din 1990, dezvoltarea capitalismului românesc nu a depins numai de Codul Muncii ci, în primul rând, de libertatea de a privatiza avuţia de stat, inclusiv în manierele frauduloase care nu au fost niciodată incriminate până la capăt, deci de libertatea de a constitui capitalul prin însuşirea muncii deja trecute, şi nu numai prin exploatarea celei actuale. Sau, mai precis, această exploatare a avut loc în cadrul procesului în care capitalul a primit din 1990 libertate cvasi-nelimitată faţă de orice legi şi contracte. Faptul că de abia în 2003 au fost introduse două modificări în Codul Muncii arată cât de puţin importantă a fost, în practică, limitarea pe care drepturile lucrătorilor au exercitat-o asupra proceselor economice.

De aceea, trebuie să observăm evoluţia spre proiectul actual de Cod al Muncii, şi nu pur şi simplu să incriminăm actualul guvern ca fenomen singular în politica postdecembristă. În 2003, pactul cu sindicatele al guvernului PSD a permis amânarea unor prevederi care să favorizeze expres angajatorul privat. Dar această amânare nu a schimbat în nici un fel trendul lucrurilor: exodul masiv al forţei de muncă spre Occident şi uriaşa corupţie au părut doar a le face „mai uşoare”. După cum, deja din 2005, în 2006, 2007, 2008, în plin guvern liberal, au tot fost schimbate unele elemente pentru a consfinţi adâncirea relaţiei asimetrice la locul de muncă.

Faptul că astăzi are loc o schimbare de substanţă a Codului ne atrage atenţia asupra a două aspecte: odată, este vorba de victoria totală a deţinătorilor de mijloace de producţie asupra forţei de muncă: nici înainte „sindicatele” nu au ajutat în mod concret lucrătorii, iar aservirea lor politică şi ineficienţa le-a decredibilizat foarte mult; ca urmare, angajaţii nu mai au nici o forţă de partea lor. Apoi, cuprinderea cu grijă în noul proiect de Cod a dreptului angajatorului de a suspenda contractul de muncă al participanţilor la proteste[2] arată nu doar faptul că din prognozele dominante nu lipseşte agravarea condiţiilor economice şi înrăutăţirea drastică a nivelului de trai general, ci şi că aceste proiecţii implică reducerea drepturilor politice, de exemplu cel la asociere şi opoziţie, atât de cântate în modelul ideal al democraţiei capitaliste.

În acest sens pot fi înţelese şi celelalte propuneri de modificare a Codului: prelungirea perioadei de probă (deci modificarea art. 31)  – în care lucrătorul nu are drepturile legale[3] pe care le incumbă un contract de muncă, ba mai mult, putând fi concediat cu o simplă notificare[4] –, prelungirea contractelor pe durată determinată – deci, din nou, reducerea obligaţiilor angajatorului –, prelungirea timpului de muncă „în funcţie de sarcini”,  reducerea concediului de maternitate[5], prelungirea timpului de muncă la 48 de ore săptămânal[6], adică anularea diferenţierii din Cod între „durata normală” şi „durata maximă”[7].

În faţa acestor propuneri de modificare, au protestat şi liderii de sindicat şi reprezentanţii patronatelor. Ei au incriminat drept capul răutăţilor şi structuri „străine” (Consiliul Investitorilor Străini şi Camera de Comerţ Româno-Americană) şi guvernul. Cum trebuie, însă, să înţelegem acest protest?

În fond, statul este, în primul rând, instrumentul capitalului, şi anume al capitalului celui mai puternic într-un moment istoric dat. Acest capital poate, prin concurenţa sa, să fie privit cu neplăcere de către capitalul mai slab, dar ambele vizează înainte de toate modalităţile de subordonare a sursei de plusvaloare: forţa de muncă. De aceea, faptul că voci din patronatul român au mârâit împotriva consiliului investitorilor străini, spunând că „pentru orice nelămuriri legate de 12 ore de muncă pe zi şi alte asemenea, doritorii trebuie să se adreseze Consiliului Investitorilor Străini şi Camerei de Comerţ Româno-Americane pentru că aceştia sunt iniţiatorii”[8], nu trebuie să ne înşele. Căci, pe lângă pasarea responsabilităţii, în ultimă instanţă prevederile propuse servesc interesele tuturor angajatorilor. Sigur că multe se rezolvă pe teren – la mica înţelegere legală sau la negru –, după cum, chiar dacă nu sunt stipulate expres condiţiile acestea aspre pentru lucrători, nevoia de a avea un loc de muncă este atât de mare încât ei le acceptă: deci „lucrurile se pot rezolva şi informal”.

Dar propunerile de mai sus arată că, în faţa puterii capitalului – reprezentat la noi de actualul guvern, dar este cu totul îndoielnic că un guvern al partidelor din Opoziţia actuală ar schimba lucrurile în bine –, forţa de muncă nu mai poate să rămână la stadiul opoziţiei fragmentate, locale, spontane: căci la aceasta se răspunde numai cu violenţă bine ţintită „cu mijloace specifice” şi cu firimituri foarte repede topite.

Un nivel mai înalt de hotărâre – şi nu doar de disperare ce duce, în fond, la resemnare – şi de înţelegere a raporturilor salariale din partea populaţiei va implica astfel şi o re-semnificare a solidarităţii. Ar fi trist şi neproductiv ca oamenii să susţină o simplă luptă pentru putere şi o schimbare de echipă: sigur că li se pare că orice promisiune ar fi mai bună decât nimic, dar făcând astfel pierd timpul. Iar ei trebuie să îl creeze.


[1] Boc, in mesajul de Ziua Naţională: După un secol, nimic nou pentru drepturile omului, http://www.ziare.com/emil-boc/premier/boc-in-mesajul-de-ziua-nationala-dupa-un-secol-nimic-nou-pentru-drepturile-omului-1059333

[2] Sindicate: Proiectul noului Cod al Muncii defavorizează statul şi angajaţii, http://www.financiarul.ro/2010/11/29/proiectul-noului-cod-al-muncii-defavorizeaza-si-statul-si-angajatii/

şi http://www.ziare.com/social/angajati/sindicate-proiectul-noului-cod-al-muncii-defavorizeaza-statul-si-angajatii-1058955

Conform Codului existent (Legea nr. 53/2003), cf. Art. 59, Este interzisă concedierea salariaţilor: b) pentru exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului la grevă şi a drepturilor sindicale.

[3] Conform Art. 39 din Cod:
(1) Salariatul are, în principal, următoarele drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.

[4] Ba chiar şi, prin abrogarea articolului 33 (Angajarea succesivă a mai mult de trei persoane pe perioade de probă pentru acelaşi post este interzisă, Legea nr. 53/2003, http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/53_2003.php), atenţia lucrătorului asupra drepturilor şi relaţiilor cu angajatorul este distrasă şi  transformată în concurenţă cu ceilalţi lucrători.

[5]   Conform Codului existent (Legea nr. 53/2003), Art. 60, e) arată „concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani” şi interzicerea concedierii mamelor în această perioadă.

[6] Conform Codului existent (Legea nr. 53/2003), „Art. 109.
(1) Pentru salariaţii angajaţi cu norma întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână”.

[7] Ibidem, Art. 111, „(1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare”.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.