Acum 51 ani, pe 3 Februarie 1960, prim-ministrul Marii Britanii, Harold Macmillan, un Conservator, a ţinut un discurs adresat parlamentului sud-african, condus pe atunci de partidul care a elaborat apartheid-ul ca bază a guvernării. Cuvîntarea a rămas cunoscută sub numele de “discursul vîntului schimbării”. Merită reamintite cuvintele sale:
“Pe acest continent bate vîntul schimbării, şi, indiferent dacă ne place sau nu, dezvoltarea conştiinţei naţionale e un fapt politic. Trebuie să îl acceptăm cu toţii ca fapt politic, pe care politicile noastre naţionale trebuie să îl ia în considerare.”
Lui Hendrik Verwoerd, prim-ministrul Africii de Sud, nu i-a plăcut cuvîntarea. El a respins atît premisele cît şi concluziile sale. 1960 a fost numit mai apoi Anul Africii, după ce 16 colonii au devenit state independente. Discursul lui Macmillan viza de fapt problema acelor state din partea de sud a continentului (adesea cu importante resurse minerale), în care existau un număr important de colonizatori albi care se opuneau ideii de vot universal, prin care africanii de culoare ar fi constituit majoritatea absolută a electoratului.
Macmillan nu era un radical. Motivul său era atragerea populaţiilor asiatice şi africane de partea Occidentului în Războiul Rece. Discursul său e important ca semnal al momentului în care guvernanţii Marii Britanii (iar apoi cei ai Statelor Unite) au văzut în cauza dominaţiei electorale a albilor din Africa de Sud o cauză sortită eşecului, care ar fi putut tîrî Occidentul după ea. Vîntul a continuat să bată, iar majoritatea africană a avut cîştig de cauză în ţară după ţară, pînă în 1994, cînd însăşi Africa de Sud a cedat votului universal şi l-a ales Preşedinte pe Nelson Mandela. În tot acest timp, interesele economice ale Marii Britanii şi Statelor Unite au fost însă, cumva, menţinute.
Putem trage două învăţături din aceasta. Prima e că vînturile schimbării sînt foarte puternice, probabil imposibil de rezistat. A doua e că, odată ce vîntul înlătură simbolurile tiraniei, urmările nu sînt deloc previzibile. Odată ce simbolurile cad, toată lumea le denunţă – retrospectiv. Fiecare urmăreşte însă, de asemenea, să îşi menţină interesele în noile structuri care apar.
A Doua Revoltă Arabă, care a început în Tunisia şi Egipt, cuprinde acum din ce în ce mai multe ţări. Fără îndoială, alte simboluri ale tiraniei vor cădea, iar structurile interne ale statelor vor suferi modificări importante. Dar cine va deţine apoi puterea? Putem observa deja situaţia din Tunisia şi Egipt, unde noii prim-miniştri au fost persoane-cheie şi în regimul precedent. Iar armatele ambelor ţări par să le spună protestatarilor să înceteze protestul. În ambele ţări, foşti exilaţi se întorc şi preiau poziţii, căutînd să continue, ba chiar să extindă, legăturile cu înseşi acele state din Europa occidentală şi America de Nord care au susţinut regimurile precedente. Cu toate acestea, forţele populare reacţionează, şi tocmai au reuşit să forţeze demisia prim-ministrului tunisian.
În toiul Revoluţiei Franceze, Danton a recomandat “de l’audace, encore de l’audace, toujours de l’audace.” (“Îndrăzneală, mai multă îndrăzneală, mereu îndrăzneală.”) Un bun sfat, poate, însă Danton a fost ghilotinat curînd, iar cei care l-au executat au fost apoi şi ei, la rîndul lor, ghilotinaţi. După aceea l-am avut pe Napoleon, apoi Restauraţia, apoi 1848, apoi Comuna din Paris. Pînă în 1989, la aniversarea a două secole, aproape toată lumea a ajuns să fie, retrospectiv, în favoarea Revoluţiei Franceze, dar există dubii serioase dacă trinitatea acesteia – libertate, egalitate, fraternitate – a fost pusă în practică.
Unele lucruri s-au schimbat astăzi. Vîntul schimbării e într-adevăr global. În prezent, epicentrul său e în lumea arabă, intens învolburată. Fără îndoială, geopolitica regiunii va fi profund schimbată. Locurile cheie sînt Arabia Saudită şi Palestina. Dacă monarhia saudită se va confrunta cu probleme serioase – şi e cel puţin posibil ca aceasta să se întîmple – nici un regim din lumea arabă nu se va simţi în siguranţă. Iar dacă vîntul schimbării va face ca cele două forţe politice principale ale Palestinei să se unifice, chiar şi Israelul ar putea resimţi necesitatea de a se adapta noilor realităţi, de a lua în considerare conştiinţa naţională palestiniană, indiferent dacă îi place sau nu – ca să îl parafrazez pe Harold Macmillan.
Fără îndoială, Statele Unite şi Europa occidentală fac tot ce le stă în putinţă pentru a canaliza, limita şi redirecţiona vîntul schimbării. Puterea lor nu mai e însă ca altădată. Iar vîntul schimbării bate şi pe propriile lor teritorii. Asta e natura vînturilor. Direcţia şi viteza lor nu sînt constante – nu sînt previzibile. De această dată, vîntul e foarte puternic. S-ar putea să nu mai fie atît de uşor de canalizat, limitat şi redirecţionat.
Comentariul Nr. 300, 1 Martie 2011
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu