Candidaţii la Primăria Bucureştiului au aceleaşi poveşti în cap. Parcuri, “anvelopare”, oraş frumos, proiecte megalomanice puse în diverse rame, de la 10 biserici pe sector şi noi “suspendări” rutiere de miliarde, la centre tehnologice pe Dâmboviţa.
Mai e apoi încordarea supremă în faţa unei stări de asediu împotriva “necivilizaţilor”. Se vorbeşte mult despre EI şi NOI, în care “noi” înseamnă progres, civilizaţie, corporaţie, starbucks, fani Pleşu şi ce-or mai fi vrînd ei. Iar dacă o să fie soare afară, vor pleca toţi în weekend la mare şi la munte şi nu vor avea timp şi chef de vot. Civilizatorii elitişti sînt meteodependenţi. Dacă e soare, “noii” pleacă în weekend şi mai amînă cu patru ani transformarea Bucureştiului într-un oraş cum vor ei, tehnologicoturisticouniversitar.
Ce vrem de la oraşul ăsta, totuşi? O să fiu extrem de personal aici, poate prin contrast cu înţelepciunea şi cumpătarea dvs. vor ieşi totuşi şi nişte idei bune.
Om bogat, om sărac
Principalele discuţii se poartă în jurul “curăţeniei”. Ne prezentăm ca săraci care gestionăm sărăcia. Nu e cazul Bucureştiului! E un oraş foarte bogat care, tocmai pentru că e bogat, le dă numai idei megalomanice primarilor – megalomanice în realizare şi mega-megalomanice în cheltuieli. Citiţi aici analiza lui Lucian Davidescu despre ideile creţe ale edililor bucureşteni.
Ce poate fi mai profitabil decît să discuţi chestiuni “de curăţenie şi de mentalitate” într-un oraş bogat? Practic, se urlă aşteptări mici călare pe o grămadă de bani.
Curăţenia şi moralizarea cu privire la maniere (Nicuşor Dan ne propune “un model de civilizaţie”), iată un foarte eficient atac al păturii de sus şi de mijloc asupra sărăciei. Nu vă facem viaţa mai uşoară, dar voi puneţi mîna şi spălaţi-vă. Vorba lui Peter Handke: “sărac, dar curat. Prin curăţenie săracii devin demni să trăiască în societate”.
Turism
Vrem oraş turistic? Eu nu vreau. Nu cred în industria turismului, nu mă interesează, nu vreau o astfel de capitală. Bucureştiul trebuie să fie obsedat acum de o redistribuire corectă a banilor pe sectoare, de micşorarea cheltuielilor de familie pentru supravieţuirea în oraş şi altele asemenea. Iar Bucureştiul pe care îl iubesc e mai puţin sulemenit, cu mine a fost mai tot timpul onest pînă şi în nedreptăţile lui. Un oraş care, pe cît era de agresiv, pe atît era deschis cu cei care îl luau cu asalt. E pe cale să devină acum doar un soi de centru de golit cardurile. Un student care vine acum în oraş are de zece ori mai puţine şanse decît acum zeci ani să se stabilească aici şi să încerce marea cu degetul.
Bucureştiul meu e un oraş al “veneticilor”, al aspiranţilor de toate felurile, al oamenilor care vor deschiderea, nu închiderea porţilor.
Nu vreau un oraş ultraturistic, cu un centru foarte scump care să-şi excludă proprii locuitori. Ce ne mai minunăm de centrul vechi, trei străzi curăţate şi baruri scumpe deschise din doi în doi metri! Mare scofală, mare realizare. Sînt ok şi ăia acolo, dar nu sînt esenţa oraşului. Reveniţi-vă, oameni buni.
Piste pentru biciclete? Da, trebuie făcute. Mai exact, trebuiau făcute cu cîţi bani au fost deja investiţi. Dar nici ele nu sînt inima oraşului. Ne place sau nu, Bucureştiul e un oraş viu, extrem de agitat, e foarte greu să-l propui brusc ca un oraş idilic în care să nu se mai circule atît cu maşina, în care toată lumea să facă sport. Cînd ai de alergat toată ziua nu se cheamă sport, se cheamă supravieţuire. Cu maşini, scutere, autobuze, cine cum apucă. A, vreţi să schimbaţi asta? Abia atunci începe discuţia.
Non-subiect
Bucureştiul are prea mulţi bani. Poţi să fii cel mai imbecil primar şi tot ai o marjă enormă de eroare în cheltuieli. În iarna asta am avut întreţineri de peste 1000 de lei la familii cu patru membri în apartamente de trei camere. Aşa ceva se pare că nu e subiect.
Normali şi civilizaţi
Problema patrimoniului se pune într-un fel inacceptabil pentru mine. Clădirile sînt mai valoroase decît oamenii. Oraşul trebuie să fie frumos, curat, blabla. Astea sînt tot felul de obsesii de tip Ţiriac – Aneta Bogdan. Şi, din păcate, speranţa societăţii civile Nicuşor Dan nu se depărtează nici un milimetru de gîdilarea orgoliului unei clase de mijloc care-şi tot face iluzii despre cît de civilizată şi normală e în timp ce afişează mesaje agresiv elitiste.
Ei vor “normalul”, adică vor pe cît posibil să stea toată lumea cuminte în banca ei şi să nu facă zgomot, mizerie etc. Vă amintiţi cum a ieşit Ţiriac în timpul protestelor din ianuarie şi a spus că el nu plăteşte taxe în Bucureşti ca să fie dezordine pe străzi? Atîta aşteaptă ei de la viaţă. Au deja banii şi vor liniştea. Eu vreau oraş accesibil, nu vreau un oraş din ce în ce mai segregat. Nu vreau linişte cu orice preţ. Şi credeam că, după ianuarie, nici societatea civilă iubitoare de Nicuşor Dan nu o vrea aşa de tare.
Ce poate fi mai comod ca discurs pentru elitele financiare ale Bucureştiului sau ale oricărui alt oraş decît dorinţa de curăţenie şi de frumos. Vreţi frumos? Păi vă dăm frumos. Restul se elimină de la sine. Săracii se retrag în case sau în două trei slujbe. Bogaţii se retrag după garduri şi după badigarzi. Clasa de mijloc se retrage în visul “normalităţii”. Iar cînd cere drepturi o face online. Cît e pe linia de plutire e ok. Cînd mai cade cîte unul dispare total, fie în provincie, fie nu mai dă prin centru pentru că-i prea scumpă cafeaua sau berea.
Triburi locale
Primarii au devenit din ce în ce mai puternici printr-o descentralizare mereu invocată ca “valoare europeană”. Pe de altă parte, o comunitate lăsată de capul ei, fie începe să dea numele lui Horthy pieţelor centrale, fie înconjoară minoritatea romilor cu un zid spre deplina satisfacţie a majorităţii. Astfel de “comunităţi” sînt triburi. Şi trebuie să luptăm tocmai împotriva izolării şi filozofiei “locale”. Ce se întîmplă în ţară nu e descentralizare e tribalizare.
Măcar e altceva
Nicuşor Dan a reuşit să devină un subiect, toată lumea vorbeşte despre el – în rest nici nu zici că-s alegeri. Înţeleg şi unii simpatizanţi oengişti bucureşteni, înţeleg chiar şi opţiunea “ăsta e măcar altceva”. Acţiunile cu “Salvaţi Bucureştiul” au fost bune. Problema e însă în altă parte: ce model de administraţie propunem, ce model urbanistic propunem. Am văzut multe combinaţii de business şi cultură în programele primarilor. O conlocuire armonioasă între centrul de afaceri şi dialog cultural, ce minciună frumoasă – e plină ţara de bîlciuri şi festivaluri numite “cultură”. Asta e forma cea mai comodă şi adormitoare de a te pretinde progresist şi elevat.
Tot în numele curăţeniei şi normalităţii au ajuns ăia prin Cluj sau Baia Mare să mute în forţă comunităţi întregi care deranjează prin sărăcie sau etnie. Tot în numele curăţeniei dădeau şi ăia cu lacrimogene în ianuarie.
Pasaj scandalos. Vot de vînzare
Cei care-şi vînd votul au singura ocazie unică să se răzbune pe caste întregi de privilegiaţi civilizatori, tipii care dau lecţii despre mentalităţi şi politici publice mai curate şi mai uscate vînd de fapt aceeaşi politică: asemănările în lipsa de idei sînt uluitoare. Deci vînzarea votului începe să-şi capete logica. Ar trebui dezincriminată vînzarea. Valoarea votului ar trebui afişată ca preţul pîinii. La ce ofertă politică e pe piaţă, la cît de scandalos e sistemul cu “învingătorul ia totul”, normal ar fi să se legalizeze şi vînzarea votului. Oricum doar banii contează. De ce să conteze doar pentru EI?
Un exemplu de monopol cu freză eco
Ca să-mi înţelegeţi reţinerea faţă de retorica “curăţeniei” şi “civilizării”, dau şi un exemplu. Apanova, o firmă prosperă deţinută de o companie franceză, e acţionară şi primăria cu vreo 10 procente. Deci orice s-ar întîmpla, tac toţi – şi aici să nu-mi spună consilierii locali ai PSD sau PNL cum au “luptat” ei. Aşa s-a întîmplat în noiembrie cînd Apanova a tras o scumpire a tarifelor la canalizare şi apă potabilă de 36% (aici). În 9 ani, preţul a crescut de 10 ori. Scuza scumpirilor? Investiţiile. Profitul însă e foarte bun şi el.Iar investiţiile nu sînt o scuză pentru măriri absolut indecente, acele investiţii ar trebui să fie o obligaţie, asta dacă primăria chiar ar avea chef să mai şi spună ceva.
Pe de altă parte, Apa Nova vinde şi ea ca mulţi alţii poveşti cu reciclări şi campania “Desculţ în iarbă” (vezi aici). Angajează trupe eco să ne cînte şi, evident, se promovează mesajul cheie: să nu mai aruncăm gunoaiele oriunde.
Să mai amintesc de cît de aiurea se poate discuta despre mijloacele de transport în comun? De la unul care aberează că le face gratis (Prigoană), la celălalt (Oprescu) care nu renunţă la ideea unei privatizări cu primăria acţionar majoritar.
Cît despre Nicuşor Dan, el a avut de la anunţul candidaturii cale deschisă şi pe voxpublica şi o are în continuare. Are destui fani şi pe această platformă. Însă, după mine, nu a reuşit să transmită vreun mesaj esenţial, ba chiar a alunecat într-o incantaţie a societăţii civile de tip Dilema-GDS, moartea pasiunii.