Stânga şi problema culturală

Am publicat de curând un articol pe „Criticatac”, despre defazarea analitică şi debilitatea politică a stângismului contemporan, care fie plânge pe umărul lumpenilor agresivi, fie descoperă emfatic virtuţi structural-anticapitaliste manifestărilor huliganice. Stângism steril de berărie sau de seminar tezist, ai căror susţinători  au proprietatea amuzantă de a-şi lua preconcepţiile drept realitate! Dumnealor se revendică (dacă nu toţi, cel puţin unii) de la Karl Marx, dar ignoră îndemnul metodic al maestrului, de a porni de la concretul raporturilor sociale, al tuturor raporturilor, nu numai al celor prescrise propagandistic, tot aşa cum par să ignore şi criteriul de veracitate indicat de acelaşi Karl Marx, adică practica. Pentru a surmonta aceste neajunsuri jenante pentru nişte persoane care se pretind consecvente cu propriile premise teoretice, ne permitem a le sugera să-şi arunce privirea, de pildă, pe Tezele despre Feuerbach[1]. Altminteri, e păcat de toată bogăţia doctrinară a stângii – social-democrată, anarhistă, euro-comunistă –, care zace uitată în timp ce se afirmă un catehism la nivelul şedinţelor de socialism ştiinţific dinainte de 1989, sau un verbiaj revoluţionarist documentat esenţialmente cu informaţii de pe Wikipedia. Mă întreb sincer câţi dintre stângiştii actuali au citit o pagină din Karl Kautsky, Piotr Kropotkin sau Antonio Gramsci, ca să nu mai vorbim (nomina otiosa) de Eduard Bernstein, Willy Brandt ori Michel Rocard? Sau câţi fac distincţia între socializare, economie socială de piaţă şi socialism autogestionar?

Constatam acolo că stângismul grijuliu cu pegra din periferie a pierdut de fapt legătura cu segmentele populare muncitoare, pe care pretinde că le reprezintă. Încă mai clară este însă îndepărtarea „stângii caviar” de categoriile populare, iar aici situaţia este cu atât mai gravă cu cât e vorba de partide angajate în actul guvernamental, a căror acţiune influenţează existenţa tuturor. Dorim să ne referim în continuare la acest fenomen, în măsura în care pune în evidenţă o problemă mai puţin abordată în reflecţia de stânga, şi anume problema culturală, sau mai precis a hegemoniei culturale.

Îndepărtarea partidelor socialiste de categoriile populare nu s-a produs întâmplător, după cum nu poate fi pusă simplist nici pe seama „îmburghezirii” liderilor în exerciţiul puterii. Ea a corespuns transferului de hegemonie culturală de la stânga la dreapta, aşadar unei transformări generale în mentalul colectiv, care a însemnat că publicul a început să gândească şi să simtă (să se autoreprezinte) în termenii specifici dreptei liberale. Propriu-zis, aşa cum arăta Emmanuel Todd – un autor pe care nu încetăm să-l recomandăm –, oamenii şi-au asumat credinţa colectivă în beneficiile inegalităţii.

Cauzele acestui transfer au fost multiple. Amintim blocajul „statelor bunăstării” după criza din 1973, compromiterea comunismului, succesul de faţadă însă convingător al capitalismului speculativ american, precum şi controlul mediilor de afaceri asupra mass media. Inclusiv în interiorul sistemului capitalist, modelul anglo-saxon, inegalitar prin excelenţă, a concurat simbolic tot mai mult modelul productiv germano-scandinavo-nipon, despre ale cărui formule de gestiune socială integrată se afirma că inhibau creşterea economică[2]. În acest context, a mai pomeni ceva despre intervenţionism, asistenţă ori egalitate a devenit desuet, dacă nu chiar compromiţător. Consecinţa finală a fost devalorizarea statului naţional ca atare, în dubla sa calitate de expresie instituţională a egalităţii (civice) şi de instrument al protecţionismului (social). S-a deschis astfel calea mondializării, echivalentă cu triumful liberalismului şi al transnaţionalelor la nivel planetar.

Partidele socialiste s-au subsumat tendinţei generale întru liberalism, edulcorând componenta populară ce le caracterizase până în anii 1970. În mod simptomatic, laburiştii din Marea Britanie s-au sustras progresiv influenţei mişcării sindicale, iar social-democraţii germani aflaţi la putere, pentru a echilibra bugetul nu au mai recurs la politica tradiţională a impozitării, preferând reducerea cheltuielilor, în bună optică liberală[3]. Dar poate cel mai important lucru este că partidele socialiste au renunţat să mai gândească un contraproiect de societate, acceptând implicit capitalismul liberal drept „cea mai bună lume posibilă”. Stânga a reuşit astfel ceva remarcabil, şi anume să concureze dreapta pe terenul şi cu armele acesteia. Aşa se face că astăzi, când capitalismul liberal scârţâie din toate încheieturile, partidele socialiste nu sunt în măsură să ofere un contraproiect structurat, susceptibil să catalizeze nemulţumirea socială şi să-i dea un sens politic. Ca atare, capitalismul se poate redresa un timp, nu pentru că ar fi neapărat sistemul cel mai eficient, ci pentru că partidele socialiste nu au să propună altceva în loc. Multe dintre ele sunt blocate într-un internaţionalism care vehiculează mirajul „Europei sociale”, dar care fragilizează tocmai cadrul optim al asigurării drepturilor sociale, adică statul naţional. Un tabu mediatic pe care stânga socialistă se fereşte să-l încalce este critica integrării europene excesive, care serveşte în fond interesele transnaţionalelor, nu pe cele ale categoriilor muncitoare. Votul popular din Franţa şi Olanda, care a respins în 2006 proiectul de Constituţie unională (de altfel foarte prizat de reprezentanţii dreptei şi ai patronatului) e concludent în acest sens.

Pentru ca social-democraţia să mai reprezinte o opţiune autentică, opusă capitalismului liberal, are nevoie de un program economic consacrat categoriilor populare, dar pentru ca un astfel de program să fie asimilat pozitiv în conştiinţa publicului, e necesar şi un demers cultural de modificare a conţinuturilor şi orientării conştiinţei respective. Reificarea contemporană a mentalului colectiv, acaparat de pragmatismul consumerist individualist, nu permite altminteri diseminarea eficientă a ideilor şi a proiectelor de stânga, centrate pe solidaritate. Se impune, aşadar, un demers de recuperare a hegemoniei culturale – cauză formală şi finală totodată a schimbării sociale.

Teza marxistă celebră, potrivit căreia nu conştiinţa determină existenţa socială, ci existenţa socială determină conştiinţa, a indus în mişcarea socialistă o anume indiferenţă faţă de chestiunile culturale, presupuse cumva ca subsecvente relaţiilor de producţie. Raportul s-a păstrat şi în viziunea voluntaristă a bolşevicilor, care au schimbat numai primul termen, înlocuind baza materială cu acţiunea revoluţionară. Aşa a procedat spre exemplu Lev Troţki, atunci când a acreditat momentul Octombrie drept semnificantul absolut al literaturii şi artei[4]. Excepţia remarcabilă a fost Antonio Gramsci, care în Materialismul istoric şi filosofia lui Benedetto Croce interpreta cultura în calitatea ei de activitate „socializată”, capabilă prin urmare să devină element de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală – condiţie a „blocului cultural şi social” revoluţionar, format din muncitori şi din intelectualii „organici”. Ironia istoriei a făcut ca acest bloc să se realizeze împotriva comunismului, prin sindicatul „Solidaritatea”.

A promova un model cultural (în sensul antropologic al termenului) înseamnă a lucra în zona valorilor şi a atitudinilor colective, pentru ca pe această cale să schimbi comportamentele sociale, inclusiv comportamentul electoral. Pentru partidele socialiste aceasta presupune să activizeze în primul rând civismul, spiritul democratic în general, care conţine în sine un potenţial de stânga prin puterea celor mulţi, egalitatea în drepturi şi sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate. Pe baza acestui potenţial se pot susţine apoi programe efective în sensul conducerii participative, al redistribuirii venitului naţional, respectiv al solidarităţii intracomunitare. Mai mult, civismul implică şi o cultură a protestului, a ieşirii în număr mare în stradă cu anumite revendicări de principiu sau de interes, întărind astfel forţa morală şi organizatorică a maselor în confruntarea cu o putere ce tinde să-şi impună propria agendă, indiferent de voinţa populară. Erodarea consumeristă a civismului se resfrânge implicit asupra culturii protestului, ajungându-se la situaţia de azi, când categoriile muncitoare nu se manifestă cu o hotărâre direct proporţională cu gravitatea crizei. Au avut loc manifestaţii sindicale, unele într-adevăr impresionante, dar nici o grevă generală. Este funcţia culturală a partidelor socialiste să potenţeze moral şi să orienteze ideologic nemulţumirea populară, conferindu-i totodată o finalitate politică în instituţiile statului (sau eventual împotriva lor).

Susţinerea şi diseminarea valorilor şi politicilor de stânga prin prisma civismului depinde însă de schimbarea cadrului de referinţă al discursului. Nu poţi să critici delocalizările şi să fii în acelaşi timp adeptul internaţionalismului europenist, nu poţi să invoci caracterul participativ al conducerii dacă îndepărtezi decizia de cetăţeni prin instanţele Uniunii Europene, după cum nu poţi să promovezi protecţia socială şi să lipseşti statul de resursele financiare necesare. Cu alte cuvinte, partidele socialiste ar trebui să renunţe la retorica europenistă în favoarea cadrului instituţional oferit de statul naţional. Nu e vorba neapărat de renunţarea la Uniune ca atare, ci la proiectul integrator excesiv, care mai mult costă decât oferă ca nivel de trai şi de civilitate, cel puţin pentru categoriile populare. Statul, chiar şi în parametrii liberali, asigură drepturile sociale mai bine decât oricare altă formulă de organizare supranaţională, întrucât poate să preia structural anumite funcţii pe care altminteri le-ar exercita piaţa concurenţială inegalitară, aşa cum îşi dorea Milton Friedman spre exemplu. De asemenea, constituie un sistem decizional în care categoriile populare exercită o presiune şi un control nemediate asupra conducerii, obţinând astfel o reprezentare mai mare în actul decizional.

Reafirmarea statului naţional înseamnă totodată reafirmarea simbolică a naţiunii ca ansamblu identitar omogen, întemeiat pe egalitatea universală dintre un cetăţean şi un alt cetăţean. Ştiu foarte bine că egalitatea juridică nu anulează alte forme de inegalitate economică sau educaţională între categorii, dar nu este nici o simplă ficţiune sau „disimulare ideologică”. Pe valorizarea colectivă a egalităţii civice se poate elabora un proiect societal de stânga, participativ şi asistenţial în egală măsură. Dar şi aici se impune o modificare de discurs, în sensul renunţării la politicile comunitariste, la discriminarea pozitivă care alocă asistenţa socială pe criterii de grup constituit în interiorul naţiunii, subminând imaginar şi practic solidaritatea la baza societăţii. Singura formă de asistenţă care solidarizează este aceea întemeiată tot pe un criteriu universal, integrator, compatibil aşadar cu civismul, anume asistenţa pe criteriul venitului, nu pe acela al rasei sau etniei, care nu face decât să dea apă la moara extremei drepte. Dacă s-ar aplica exclusiv criteriul venitului, nu numai că s-ar putea rezolva şi chestiunile care ţin de integrarea socială a minoritarilor, dar toate categoriile de la baza societăţii s-ar îndrepta împotriva „inamicului comun” – capitalismul liberal –, în loc să concureze între ele pentru accesul la resurse.

În mod corelativ renunţării la discriminarea pozitivă, credem că stânga ar trebui să renunţe şi la „corectitudinea politică”, adică la inhibiţia de a afirma valorile integratoare deoarece proiectul civic şi asistenţial universalist ar leza sensibilitatea grupurilor minoritare. Pluralismul nu este totuna cu relativismul etic absolut, iar toleranţa nu înseamnă să constrângi majoritatea să accepte norme comportamentale străine de tradiţia ei, în termenii unui imperialism cultural inversat. Cu riscul de a scandaliza conştiinţele stângiste afectuoase cu minoritarii ghettoizaţi, arătăm că aşa cum statele euro-atlantice nu au ce să caute să „exporte democraţia” cu bombele în ţări care există după alte principii morale şi poltice, nici emigranţii extraeuropeni nu au calitatea să impună europenilor modul de viaţă din societăţile lor de origine. Simplu spus, atunci când intri într-o casă te conformezi regulilor acesteia, nu obligi gazdele să le respecte pe ale tale. Este bine să existe şi Franţa republicană şi Iranul islamist, aşa încât fiecare să-şi regăsească opţiunile undeva şi să aleagă să trăiască unde-i place.

Îşi vor redefini partidele socialiste profilul doctrinar? Condiţiile obiective există. Avem pe de o parte „masa critică” a nemulţumirii populare, iar pe de altă parte interesul electoral în condiţiile în care muncitorii au început să voteze la dreapta. Există şi câteva luări de poziţie posibil simptomatice, ca de pildă în Partidul Socialist Francez, în care cu ocazia referendumului pentru Constituţia europeană nu toţi liderii au urmat linia oficială trasată de François Hollande şi au votat împotrivă. În politică nu se pot face însă profeţii. Se observă cadrul, tendinţele şi opţiunile eventuale, dar nu se pot anticipa evoluţiile concrete.


[1] Lucrarea poate fi consultată în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958.[2] Pentru o prezentare foarte bună a celor două modele, a se vedea spre exemplu Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Humanitas, 1994.

[3] Între 1999 şi 2000, guvernul condus de Gerhard Schrőder a redus cheltuielile bugetare cu nu mai puţin de 30 miliarde de mărci. Vezi Adrian Severin (coord.), Social-democraţia contemporană – între tradiţie şi globalizare, Bucureşti, Editura MondoMedia, 2004, p. 54.

[4] Vezi Leon Trotsky, Literature and Revolution, Ann Arbor Paperbacks, The University of Michigan Press, p. 25.

court of two sisters
american express online
hp photosmart c4780
frozen yogurt recipe
movies to watch

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.