Paul Cernat îi răspunde lui Manolescu în chestiunea “iresponsabilii de la CriticAtac”

După recenzia la “Carte de muncă”, Paul Cernat a fost aspru mustrat de Nicolae Manolescu pentru că trata cu prea mult respect un grup “marginal şi iresponsabil” precum CriticAtac. Paul Cernat i-a răspuns:

Într-un editorial din numărul 33/ 2013 al României literare (O nouă critică de direcţie în cultura română?), Nicolae Manolescu se opreşte asupra recentului meu comentariu despre volumul Carte de muncă al lui C. Rogozanu, publicat în Observator cultural, nr. 685, 7 august 2013 (iar nu 427, cum greşit apare în textul domniei sale), formulînd o serie de observaţii polemice cu bătaie mai lungă. Îi mulţumesc, înainte de orice, nu pentru atenţia pe care o acordă „entuziastei, nu şi entuziasmantei“ recenzii semnate de mine, ci pentru urbanitatea intervenţiei şi pentru ocazia nescontată pe care mi-o oferă de a zăbovi asupra unor chestiuni cu adevărat importante, care merită discutate pe larg. Dincolo de orice partizanate politice, dar nu dincoace de ele.

Remarc, pentru început, faptul că profesorul Manolescu îmi găseşte circumstanţa atenuantă a naivităţii („naivitate care mă lasă perplex“) şi că înclină a crede că nu mi-aş înţelege „propriul discurs“. Mă rog… În ceea ce priveşte „cuvintele înălţătoare“ pe care le-aş fi dedicat nu cărţii lui Rogozanu, ci grupării Critic Atac, în care, da, văd cea mai importantă iniţiativă intelectuală din România ultimilor ani, nu cred că am exagerat cu nimic. Iată-le, cu tot cu comentariile maliţioase ale criticului: „pluralismul efervescent (sic!) al vocilor, conexiunile internaţionale la vîrf (cu alţi marginali), reactivitatea la marile teme sociale, economice, politice, culturale şi ideologice ale actualităţii, dar şi independenţa de atitudine (nu e oare cam mult?), distanţa faţă de orice înregimentare partinică, PSD included – dar este oare PSD-ul de stînga, mai ales după epoca Năstase? – au reinventat critica de direcţie“.

Precizez că nu sînt un admirator necondiţionat al CA, pe care-o urmăresc constant de la înfiinţare, după cum nu sînt un admirator necondiţionat al nimănui (ah, admiraţia!). Îmi displace să văd cînd şi cînd, la unii colaboratori ai platformei online, atitudini acuzate la alţii: preţiozitate fiţoasă, snobism academic de cabinet în variantă „revoluţionară“, aroganţă livrescă, ruptă de realitatea socială efectivă. Apreciez foarte mult, în schimb, verva intelectuală, curajul critic al criticataciştilor, activismul civic autentic al multora dintre ei şi lipsa uniformităţii ideologice prezente, îndeobşte, pe platformele „de dreapta“, la În linie dreaptă şi chiar la mult mai elevata contributors.ro, redutabilă pe economie şi politică externă.

Lenin şi Mao, patroni spirituali?

Scrie Nicolae Manolescu: „Nu sînt sigur că Alex. Cistelecan şi compania se vor arăta fericiţi că recenzentul le spală obrazul de acuzaţii, precum cele indicate mai sus. Antioccidentali s-au proclamat, nu o dată, ei înşişi. Ca şi comunişti: o dispută recentă i-a opus pe marxiştii de pe platformă leniniştilor. Poate rusofilia să se preteze la o oarecare dezbatere, dat fiind că dintre patronii spirituali ai junilor de la Critic Atac, Marx şi Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez. Rămîne chestiunea privilegiilor şi hegemoniei dreptei. Ea merită o discuţie aparte“.

A-i califica pe „junii“ criticatacişti ca avînd drept patroni spirituali pe Lenin şi Mao e, în cel mai bun caz, o caricatură ideologică. Nu-mi dau seama în ce măsură Nicolae Manolescu a urmărit activitatea CA, dar afirmaţiile domniei domniei sale denotă o cunoaştere, cum să-i zic?, foarte aproximativă. Amuzant e că printre colaboratorii de elită ai CA se numără şi un tînăr cercetător ca Emanuel Copilaş, autor al uneia dintre cele mai substanţiale analize de sistem a comunismului românesc (Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc 1948-1989, Institutul European, Iaşi, 2012).

Cît despre alegaţia despre „evreii Marx şi Lenin“ plus „chinezul Mao“ vs. rusofilia prezumată, aş fi luat-o ca pe o glumă nereuşită (nici o clipă n-a fost vorba despre etnicitate), dacă nu mi-aş fi amintit acuzele aplicate de atîţia „oameni de dreapta“ lui Vasile Ernu. Pentru conformitate recomand lectura unei replici a acestuia din urmă la adresa lui H.-R. Patapievici: „Da, sunt om de stînga. Scrisoare deschisă adresată domnului Horia-Roman Patapievici“, în revista 22, 9 noiembrie 2010: „Afirmaţi că sînteţi ponegrit de unii-alţii pe model «vadimist» şi că sînteţi etichetat «evreu» de origine «stalinistă» pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rînd procedaţi la fel, în aceeaşi «logică vadimistă» etichetîndu-mă «nostalgic după Imperiul sovietic». […] O faceţi de pe poziţia care la noi a devenit aproape lege, a «părţii bune» care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tînăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica“.

N-aş vrea să intru în discuţii interminabile privind raporturile dintre comunismul real şi eurocomunism sau dintre comunism şi tiermondism. Nici în controverse despre periferizare şi semicolonialism sau despre „ilegitimitatea criminală“ a unui regim care, orice s-ar spune, nu poate fi evaluat satisfăcător printr-o grilă maniheist-morală de Război Rece (ştiu, mentalitatea Războiului Rece e încă dominantă în conştiinţa intelighenţiei noastre de dreapta; dar poate că a venit vremea să fie, în sfîrşit, deconstruită, supusă unui examen critic serios şi fără menajamente pentru ambele părţi, fără idealizări partizane şi maniheisme morale puse în slujba unor interese de putere). Prefer, oricînd, dispute teoretice serioase între adepţii marxismului şi cei ai leninismului (?) oricăror clişee superior bagatelizante.

Rămîne în discuţie chestiunea antioccidentalismului CA. Ei bine, în măsura în care occidentalismul e un discurs hegemonic şi colonial (fie şi soft), critica lui mi se pare legitimă şi necesară, mai ales atunci cînd intră în coliziune, din interese economico-financiare şi strategice, cu principiile suveranităţii democratice ale statelor ce rezistă presiunii sale. Într-o asemenea perspectivă, da, deconstructivismul şi postcolonialismul sunt antioccidentaliste – nu şi antioccidentale, atenţie! –, iar Gandhi şi Mandela, antioccidentalişti marcanţi. Dar nu antioccidentalismul e în chestie, ci transformarea sa în stigmat, pentru intimidarea morală a criticilor globalismului.

(textul integral în Observator Cultural)

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.