George Maior bagă spaima cu eco-anarhiștii. Societatea civilă întreabă care eco-anarhiști, despre cine-i vorba în propoziție? Serviciile o scaldă cu secretul de stat și „știm noi cine, nu dăm nume”. Societatea civilă este dezamăgită. Filmul cu spioni al ultimei săptămâni.
Dar vina pentru acest happy end nereușit, fie-ne iertată observația, e doar a societății civile: societatea civilă îl caută pe George Maior acolo unde dânsul nu are nici o treabă – la birou, și așteaptă de la el un răspuns responsabil de funcționar public când șeful SRI e mult mai mult de-atât: filosof, istoric, politolog, vizionar.
Or, în această calitate de omul complet al serviciilor române, George Maior a răspuns deja interpelării noastre: în eseul „Trotki: tragedia marii politici idealiste” din revista Cultura. A răspuns clar și apăsat, iar cine are urechi de auzit ar face bine să audă.
Problema e că se aude însă chiar mai mult decât ne-am fi așteptat, sau decât am fi vrut. Căci de printre rândurile pline de migală ale eminenței noastre destul de cenușii, de sub balastul masiv de anti-comunism prefabricat, răsună parcă și o altă melodie: o misterioasă dar irepresibilă fascinației a autorului pentru figura lui Troțki, acest prim mare eco-anarhist bolșevic sau ce fel de element destabilizator o fi fost el, și o empatie nesfârșită – cu atât mai mult cu cât e reprimată – pentru destinul tragic al acestui erou și al acelei epoci. „Eveniment politic fundamental în evoluția lumii secolului al XX-lea,… momente dramatice care au schimbat practic cursul istoriei europene și universale,… un adevărat seism în societatea secolului trecut, cu anumite reverberații până în zilele noastre; câțiva oameni a căror viziune și acțiune politică atent calculate a [sic!] condus nu doar la preluarea spectaculoasă a puterii în stat, ci și la schimbarea radicală a sensului acesteia, a politicului în general,… Troțki a bulversat o lume… până la rădăcină, într-un proces politic și istoric de o anvergură rar întâlnită în istoria universală. Nimic nu a contat în fața idealului său… Trotki poate fi inclus în categoria superpoliticienilor, acei indivizi speciali care generează, prin energia, voința și acțiunea lor, noi forțe istorice, capabile să se desprindă de vechile cadre de legitimitate și să creeze noi lumi, noi ordini…”.
Plus finalul intens emoțional, cu nodu-n gât: „Din „coautor“ al Marii Revoluții din Octombrie și principal strateg al victoriei în războiul civil (lucru recunoscut anterior chiar de Stalin), a ajuns să fie catalogat drept principalul dușman al revoluției, deviaționist, trădător, menșevic etc… Într-o dimineață, fiind primit de Trotki în grădina casei sale, i-a înfipt pur și simplu un cuțit în cap (Troțki lucra atunci la biografia sa asupra lui Stalin). Rănit grav, a mai avut tăria să le spună gărzilor sale, care săriseră pe Mercader, să nu îl omoare pentru că „acest om are o poveste de mărturisit“. Povestea profundă a spus-o însă viața dramatică a lui Trotki, o lecție fascinantă, dar tristă…”
Ceva nu-i în regulă aici. Ceva nu corespunde manualului de anticomunism din dotarea băieților noștri. George Maior e, evident, troțkist. Mai trebuie oare să sesizăm organele?
Singura întrebare care poate mai rămâne e: care organe? Altfel spus: ce anume din destinul lui Troțki rezonează atât de profund cu personalitatea lui Maior, la ce nivel și cu care mască are loc identificarea domniei sale cu Leon Troțki? Cu Troțki marele șef, care avea în subordine o asemenea organizație eficientă încât răsturna istoria de pe-o parte pe cealaltă când voiau mușchii lui? Cu Troțki adevăratul eco-anarhist, cu care nu te plictiseai la serviciu ca KGB-ist? Sau cu Troțki marele trădat, care e pe cale să-și piardă jobul și să fie astfel văduvit la mustață de împlinirea idealurilor sale omenești, prea supraomenești? Pe scurt: avem aici de-a face cu un caz clinic de dedublare, un caz cultural de rezonare, sau – doamne ferește – unul politic de uzurpare?
Oricum ar fi, import e să se sesizeze cineva.