State care pun piedici comerțului global prin taxe vamale. Folosirea spionajului pentru a nu lăsa industria națională să piardă plutonul fruntaș al dezvoltării tehnologice. Industrii emblematice naționale susținute și împinse prin subsidii de la stat. Ne mai aflăm oare în epoca neoliberală a pieței libere globalizate? Lumea academică cu orientări critice față de economie își pune întrebarea aceasta deja de aproape un deceniu, după 2008-2009, când comportamentele etatiste au proliferat în urma crizei financiare. Întrebarea este, desigur, cât se poate de legitimă. Multiple studii ale ultimelor decenii au arătat cum politicile neoliberale precum dereglementarea, globalizarea economică, productivismul triumfal sau financializarea fără limite au produs distrugerea spațiului public, inegalitate globală fără precedent istoric, traume psihologice pentru indivizii reali, transformați în simple cifre în registrele contabile ale corporațiilor, și distrugere climatică, cea din urmă fiind prezentată ca o schimbare care pare să alunece continuu către punctul critic de ireversibilitate, fără a-l atinge însă vreodată. În realitate, știm că s-a intrat deja în faza de ireversibilitate a schimbărilor climatice. Textul acesta nu vrea să cadă în capcana alarmismului vremurilor noastre, mai ales că tocmai acest alarmism este folosit de apologeții pieței libere în ralierea sprijinului pentru o ordine economică ce pare totuși eternă.
Dacă neoliberalismul a provocat atâta distrugere poate părea firesc să ne întrebăm dacă transformările din prezent anunță o schimbare de paradigmă. Asistăm la un abandon al neoliberalismului sau doar o transformare a sa? Totuși, ar trebui să ne punem și următoarea întrebare. Cât de util și corect este să ne afundăm în diagnoza demarcării unor vremuri post-neoliberale sau neoliberale în tranziție? Poate fi mai mult decât aparent folositor să studiem declinul neoliberalismului, transformarea sau dispariția lui, dar asta doar dacă analiza este realizată pe temeiuri corecte. Altfel riscăm să neglijăm adevărata sursă a problemelor: relațiile sociale capitaliste și contradicțiile lor. Până la urmă și administrația Trump, prin vocea vicepreședintelui ei, a anunțat sfârșitul globalizării economice neîngrădite[1]. Cred că putem cădea de acord că în exemplul dat nu putem identifica nicio urmă de perspectivă critică asupra capitalismului. Atunci poate că focalizarea întrebării merită ajustată. Marx prezentase mecanismele economiei de piață dincolo de cum apar ele apologeților și practicienilor ei. Așadar, pentru a înțelege actuala conjunctură devine necesar să repunem în discuție fundamentele analizei despre capitalism și despre neoliberalism. Interpretări greșite asupra neoliberalismului și capitalismului conduc și către nostalgii problematice ale stângii care cheamă o reîntoarcere care cheamă o reîntoarcere la keynesianism, la statul capitalist al bunăstării.
Prezenta intervenție, din rațiuni de spațiu, omite o importantă critică ce ar trebui făcută studiilor academice ale neoliberalismului care au abandonat perspectiva critică asupra economiei liberale. Pe de altă parte, instrumentele pe care le propunem reprezintă punctul de pornire pentru o astfel de critică. Noi ne vom limita la a expune relațiile sociale capitaliste și, în lumina lor, limitele existenței neoliberalismului ca formă politică și economică a acelor relații sociale. Argumentele sunt construite pe interpretarea pe care sociologul britanic Simon Clarke o face lucrărilor lui Marx[2] și constituie continuarea unor idei pe care le-am formulat într-o carte în curs de apariție la Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, care încearcă să descifreze critic literatura contemporană a etatismului economic și a relației dintre stat și capital.
Neoliberalismul, ca practică politică, economică întreținută prin ideologia apologeților săi, se definește teoretic doar într-o secvență analitică ulterioară descifrării relațiilor sociale din producția capitalistă. Marx nu a avut nevoie de analiza teoretică a statului englez și a politicilor sale pentru a revela adevăratele relații sociale capitaliste producătoare de plusvaloare. Ca set de politici publice, neoliberalismul, devenit religie oficială pentru politicienii lumii ultimelor decenii, este doar o formă politică a relațiilor sociale de producție capitalistă. Relațiile sociale capitaliste localizate în producție, prin procesele sociale obiective și contradictorii ce le caracterizează, dintre care fundamentală, alături de altele, este lupta de clasă, sunt cele care conduc către formele politice, economice sau civile ale societății pe care astăzi noi o definim generic și necritic drept democrație liberală cu economie de piață.
În democrația liberală, muncitorii nu sunt organizați politic în funcție de clasă. Indivizii nu dețin conștiință de clasă pentru a acționa în scopul supremației clasei capitaliste sau pentru a impune comunismul muncitorilor. O situație similară găsim și la capitaliști. Aceștia nici nu ar putea fi reuniți în ansamblul lor de un interes general comun, fiindcă pentru capitalist singurul interes care contează în final este cel al acumulării propriului său profit, în detrimentul capitalistului concurent. Totuși, fără conștiință de clasă, materialitatea capitalului le oferă capitaliștilor o direcție după care să se organizeze. Schimburile în piața liberă creează o lume fetișizată în jurul obiectelor prețuite, precum banul sau proprietatea privată, care devin născătoare de prestigiu social. Banul sau capitalul ajung să îndeplinească și să transfere posesorului lor atribute sociale și să-l determine pe capitalist să facă orice îi stă în putință ca să le apere și să le înmulțească. Este o demonstrație simplă dar pătrunzătoare, care explică de ce capitaliștii apără proprietatea privată, chiar dacă ei nu înțeleg rolul ei în extragerea plusvalorii de la muncitori. Politicile publice statale și economia liberală devin astfel domenii tehnice în care capitaliștii și apologeții lor își desfășoară, cu succes sau nu, încercările de a-și apăra drepturile individuale și de a-și lărgi tot mai mult acumularea de bani. Dar aceasta este, cum spuneam, doar o fază ulterioară de abstracție față de cea existentă în producția socială capitalistă. Dacă neoliberalismul există ca un domeniu tehnic fetișizat, ca un set de politici economice și principii politice și legale, care sunt totuși relațiile sociale din producția capitalistă? Expunerea lor este relevantă pentru că fără acestea tărâmul fetișizat neoliberal politic și economic nu poate exista. Este o existență care, privită dinspre originile sale sociale, este expusă în contradicțiile pe care le poartă.
Clasele sociale sunt constituite anterior intrării în producție de către muncitori. Cei care își vând forța de muncă pentru a se putea reproduce sunt deja parte a clasei muncitorilor. Este procesul de acumulare primitivă, repetat la scală tot mai mare în istorie[3], și permanentizarea relațiilor de producție și circulație care fac ca indivizii să fie parte a claselor înainte de realizarea producției. Rupți de mijloacele materiale și sociale de dezvoltare liberă, oamenii sunt obligați să-și vândă forța de muncă pentru a supravețui. Clasele lui Marx sunt diferite de cele ale lui Weber în care indivizii se grupează în funcție de interese profesionale, constituite posterior producției și distribuției. Intrați în producția capitalistă, fără posibilitatea de a produce liber după nevoi sociale liber definite, muncitorii sunt alienați și realizează producția după nevoia capitaliștilor de a căuta profit sub forța concurenței. Producția este mediată prin intermediul social al pieței, al diviziunii sociale capitaliste a muncii. Acesta este contextul social care definește constituirea valorii în producție. Fără ruperea muncitorului de mijloacele libere naturale sau sociale de trai, constituirea valorii și a plusvalorii, ambele opuse valorii de uz, nu ar putea fi posibile. Valoarea produsă de forța de muncă se constituie social prin intermediul raportării muncii la piață, la diviziunea socială capitalistă a muncii. Obiectul produs de muncitor nu mai este judecat prin prisma valorii sale de uz, anume cum el ar putea servi la îndeplinirea unor nevoi tehnice, fiziologice, psihice sau culturale, ci prin raportarea sa ca marfă produsă de muncă abstractă la alte mărfuri din piața capitalistă, la rândul lor produse de muncă abstractă.
Banul își marchează apariția socială aici și face posibile toate relațiile sociale din producție. Mai mult decât un simplu obiect folosit pentru schimb, cum ar spune economia clasică, banul intermediază relațiile sociale din producție. Banul reprezintă putere și prestigiu social.
Ceea ce îmi este accesibil prin intermediul banilor, ceea ce eu pot plăti, adică ceea ce pot cumpăra banii, aceasta sunt eu însumi, posesorul banilor, cât de mare e puterea banilor, atât de mare e şi puterea mea. Calităţile banilor mai sunt calităţi şi forţe esenţiale ale mele, posesorul lor. Ceea ce sunt şi pot eu nu este deci nicidecum determinat de individualitatea mea. Eu sunt urât, dar îmi pot cumpăra cea mai frumoasă femeie. Aşadar, nu sunt urât, căci banii anihilează efectul urâțeniei, puterea ei respingătoare. Ca individ sunt olog, însă banii îmi procură 24 de picioare; înseamnă că nu sunt olog. Sunt rău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, însă banul este respectat, deci şi posesorul lui.[4]
Fără valoarea monetară ca etalon pentru puterea și prestigiul social oamenii nu s-ar mai putea separa în cele două clase și nu s-ar mai întâlni în producția capitalistă. Capitalul fiind un proces social în mișcare, momentul său de capital monetar, este vital pentru existența sa totală. Fără capital monetar nu ar exista nici capital de producție și nici capital-marfă.
Economia politică clasică, economia liberală, știința politică sau sociologia reformistă care au apărut în jurul lui 1900 nu au reușit și nici nu au fost interesate să descifreze relațiile sociale contradictorii din producția capitalistă. În consecință, statul liberal modern și economia de piață liberă, prin acțiunea decisivă a capitaliștilor și a apologeților, s-au definit în jurul apărării obiectelor fetișizate constituite în urma reiterațiilor din producția și piața capitalistă, atribuindu-le acestor obiecte fetișizate semnificații politice sau economice. Acesta este exemplul proprietății private, un element tehnic definit legal, apărat de legislația statului de drept și considerat fundament al unei democrații liberale întemeiată pe piață liberă și drepturi individuale. Respectarea proprietății private este considerată de către teoreticienii și practicienii științelor politice și ai economiei drept o condiție vitală pentru ca piața să se poată menține liberă. Ne amintim că reformele de democratizare și de liberalizare economică în țările foste socialiste în anii 1990 au avut ca vârf de lance impunerea și respectarea proprietății private. Însă, proprietatea privată nu este doar o chestiune tehnică legală, ea se constituie la rândul ei prin relații sociale din producția capitalistă. Proprietatea privată apare doar datorită relațiilor sociale inegale în care indivizii detașați de mijloacele de subzistență își privesc acum munca doar raportând-o la munca celorlalți din societate. Alienându-și produsul muncii față de orice nevoie liberă și raportându-l la alte mărfuri din societate, individul își privește propria muncă sau orice altă marfă produsă de acea muncă drept o proprietate privată. Așadar, sursa proprietății private fetișizată în tărâmul formelor politice și economice capitaliste burgheze se află în relațiile sociale inegale și exploatative din producția capitalistă fundamentată pe conflictul de clasă.
Reformele neoliberale de distrugere a spațiilor publice și trecerea lor sub formă de proprietăți private în exploatarea economiei de piață liberă și financiarizată[5] a însemnat expansiunea cantitativă a relațiilor sociale contradictorii capitaliste. Dacă toate reformele neoliberale de expansiune calitativă și cantitativă a bogăției capitaliștilor nu au condus către o luptă de clasă în care muncitorii să se ridice împotriva exploatării ci, dimpotrivă, au condus către o ascensiune a extremei drepte și a conflictelor în interiorul clasei muncitoare (muncitori locali versus imigranți) acest fapt se datorează doar integrării clasei muncitoare în forma politică democratică liberală, consecință a neînțelegerii relațiilor sociale capitaliste. Dar clasa muncitoare a fost integrată în forma politică democratică a statului-națiune și în vremea keynesianismului sau a democrațiilor europene colonialiste antebelice sau interbelice. Ceea ce neoliberalismul a adus nou a fost impunerea în practică a unei credințe și mai oarbe în puterea de autoreglare a pieței și în capacitatea acesteia de a asigura prosperitate. În planul relațiilor sociale capitaliste consecințele neoliberalismului au fost masive prin contradicțiile lor, accentuând diviziunea dintre clase. Este îndepărtată și cel puțin naivă sugestia mai veche a filosofului francez André Gorz de a ne lua la revedere de la clasa muncitoare așteptată ca să dispară în revoluția post-industrială[6].
Neoliberalismul a fost și încă este o practică dominantă în cadrul statului capitalist, desfășurată în forme politice, economice sau ale societății civile. Transformarea sa, care ar putea fi argumentată în mod corect prin ascensiunea companiilor de stat sau a protecționismului național comercial și industrial, sau chiar dispariția lui și înlocuirea cu o formă de keynesianism reprezintă însă în ambele cazuri menținerea relațiilor sociale capitaliste. Păstrând discuția în zona formelor politice și economice fetișizate, este puțin probabil că vom asista la o reîntoarcere la keynesianism, cel puțin în totalitatea sa, chiar dacă se observă o creștere mondială în investițiile publice. Keynesianismul se bazase pe impunerea pieței libere la nivel internațional prin asigurarea comerțului liberalizat de mărfuri păstrat la adăpost de tulburări cauzate de circulația liberă a capitalului financiar[7]. Actualul capitalism de stat nu dă deloc semne că ar încerca să reducă puterea băncilor și schemelor financiare în scopul conturării unei autonomii în politicile publice naționale. În oricare dintre cazuri, contradicțiile sistemului capitalist și al formei sale politice democratice naționale și liberale nu ar fi înlăturate. Muncitorii sunt în continuare sursă a valorii dar în același timp ei sunt și supuși distrugerii fizice și psihice de către capitalism, ceea ce este o problemă evidentă pentru statul-națiune democratic și liberal preocupat constituțional de binele individual al cetățeanului său. Aici o parte a capitaliștilor pare că încearcă să depășească neajunsul aspirând la forme politice-legale în care drepturile individuale sunt suspendate în favoarea productivității capitaliste[8]. Dacă luăm în considerare că drepturile individuale liberale nu sunt altceva decât niște forme fetișizate care pot fi ajustate prin redefiniri politice-legale sau economice, putem considera că un sistem capitalist poate exista în bună măsură (dar târându-și în continuare contradicțiile) și prin opresiunea și anularea libertăților definite în mod burghez.
Statul democratic și liberal a fost ridicat de către capitaliști și apologeții capitalismului. Neoliberalismul este o practică și o ideologie politică și economică de a regla mecanismele tehnice ale pieței, de a ajusta teritorialitatea sau suveranitatea statelor[9]. Acestea, la fel ca și întrebarea dacă neoliberalismul dispare sau este într-o fază mutantă, sunt mai puțin relevante decât constatarea că toate acestea mențin, în esență, relațiile sociale contradictorii ale capitalismului.
[1] https://www.youtube.com/watch?v=U1bd-D1PIZg
[2] Simon Clarke, Marx, Marginalism and Modern Sociology: From Adam Smith to Max Weber (London: Macmillan, 1982). Simon Clarke, Keynesianism, Monetarism and the Crisis of the State (Aldershot, Eng.: Edward Elgar, 1988), viii + 368 pp.
[3] Vezi și David Harvey, The New Imperialism (Oxford; New York: Oxford University Press, 2003), xi + 275 pp.
[4] Karl Marx, Manuscrise economico-filozofice din 1844. https://www.marxists.org/romana/m-e/1844/mef/c10.htm
[5] Brett Christophers, The New Enclosure: The Appropriation of Public Land in Neoliberal Britain (London; New York: Verso, 2018), xi + 256 pp.
[6] André Gorz, Farewell to the Working Class: An Essay on Post‑Industrial Socialism, trad. Michael Sonenscher (London: Pluto Press, 1983), 152 pp.
[7] Eric Helleiner, States and the Reemergence of Global Finance: From Bretton Woods to the 1990s (Ithaca, NY; London: Cornell University Press, 1994), 258 pp.
[8] Quinn Slobodian, Crack‑Up Capitalism: Market Radicals and the Dream of a World Without Democracy (London; New York: Penguin/Metropolitan Books, 2024), 352 pp.
[9] Quinn Slobodian, Globalists: The End of Empire and the Birth of Neoliberalism (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2018), x + 381 pp.
Sursă foto