După multe tergiversări și negocieri secrete, au apărut primele rezultate palpabile ale consensului forțelor politice care se auto-intitulează „proeuropene”, prin contrast cu partidele de opoziție care se consideră „suveraniste”, și care abia dacă își fac simțită prezența în Parlament. În ciuda votului evident negativ, efectul alegerilor din 2024 a fost extinderea coaliției cu năbădăi care pecetluise cu ani în urmă frăția oligarhilor liberali și social-democrați. Actuala formulă este practic un upgrade nesolicitat: coaliția PNL-USR din 2020 plus coaliția PNL-PSD din 2021. De unde și situația ridicolă că, pentru a reduce cheltuielile statului, este nevoie ca premierul să fie ajutat de nu mai puțin de cinci vicepremieri[1]. Faptul că opoziția parlamentară a fost redusă la extrema dreaptă spune deja cât de mici pot fi speranțele claselor populare în fața politicilor de dreapta extreme pe care le anunță guvernul și a propagandei antisindicale ce le însoțește. Guvernarea de improvizație merge mai departe, acum sub comanda unui premier din partidul aflat pe locul trei în Parlament (interminabilul Partid Național Liberal) și a unui președinte (Nicușor Daniel Dan) cu profil atât de asemănător cu cel pe care l-a înlocuit încât inspiră întrebări filosofice despre cât de irelevantă este curgerea timpului în politică.
Mulțimea este învinovățită din nou că „s-a întins mai mult decât îi e plapuma”, sau, cu metafora exagerat de stupidă promovată de Nicușor Daniel Dan, că a mâncat prea multă pizza și a lăsat politicienilor nota de plată. Pensionarii de ce n-au refuzat creșterile de pensii? Elevii și studenții de ce au mers aproape gratis cu trenul? Profesorii de ce n-au muncit mai mult? De ce n-au refuzat cardurile de vacanță? Evident, este vorba doar de o încălzire ușoară pe melodia ideologiei dominante, înainte de un nou asalt juridic și politic împotriva drepturilor lucrătorilor de orice fel, astfel încât regula de oțel a oligarhiei capitaliste, redistribuirea de la cei de jos către cei de sus, să fie respectată cu sfințenie. De asemenea, este nevoie ca energia protestelor sindicale din sectorul public, redusă cum e, să se irosească în perioada de concedii. Perioada sărbătorilor și concediilor este cea în care apar, de obicei, deciziile cele mai nedemocratice. PSD va juca în continuare rolul „polițistului bun” în talk show-uri, în timp ce „polițistul rău” (partidele guvernamentale mai nemiloase cu bugetarii și pensionarii) îți golește portofelul ca să-și cumpere arme din străinătate.
Ceva pare totuși diferit față de curba de sacrificiu din 2011. Conclavul partidelor care au guvernat împreună începând cu 2020, prinse într-o relație toxică de codependență, nu se grăbește. Șefii de la București adoptă strategia de a disipa gradual costul plății datoriilor statului falimentar, sperând că revolta populară din motive economice nu se va amesteca în doze explozive cu amintirea anulării alegerilor prezidențiale pe căi extralegale. Costul iresponsabilității guvernamentale, putem anticipa, va fi distribuit porționat, unor categorii sociale cât mai largi, pe o perioadă de cel puțin doi ani. S-a produs o sinteză: strategia Partidului Social Democrat de a aloca mici beneficii diferențiate cât mai multor categorii sociale (de la pensionari, studenți și mici antreprenori la mari companii), care a produs întotdeauna mai multă frustrare decât recunoștință, a fost încrucișată cu strategia austerității represive a guvernului Boc-Băsescu (căutăm infractori printre pacienții care iau concedii medicale, reducem paturile de spital, retezăm tuturor bugetarilor venitul salarial, creștem TVA). Hibridul astfel încropit are semnele specifice unui eșec de proporții. El este capabil să producă atât o criză economică națională, prin creșterea bruscă a inflației urmată de scăderea forțată a cererii agregate, cât și proteste pe care sistemul polițienesc nu le va putea controla.
Încă de la anularea alegerilor prezidențiale de anul trecut, știm că a treia republică din istoria statului național românesc – după Republica Populară Română și Republica Socialistă România – și-a epuizat ultimele rămășițe de legitimitate politică, devenind totalmente inoperantă în planul reprezentării populației. Falimentul instituțional-politic al Celei de-a Treia Republici a fost pronunțat înaintea falimentului economic. Guvernanții se străduiesc să-l amâne pe aceasta din urmă. Mai apăsătoare decât așteptarea deciziilor arbitrare cu privire la restricțiile bugetare și creșterile de impozite este așteptarea a ceea ce urmează după constatarea că statul postcomunist pur și simplu nu se mai poate baza pe supunerea voluntară a propriei populații. Când și cum se va forma următoarea adunare constituantă?
Guvernanții acționează haotic. Deoarece produsul deliberării acestui grup eterogen de oameni fără grija zilei de mâine este șovăitor și dezordonat, orice încercare de a-l trata sistematic ar fi nepotrivită la acest moment, dacă nu imposibilă. De aceea, în cele ce urmează, voi comenta numai câteva dintre problemele pe care le scoate în evidență criza pe care o creează delegații clasei conducătoare încercând să ascundă ravagiile propriei guvernări. Cele mai evidente dintre ele poartă câteva mesaje nerostite.
Un loc comun al discuțiilor postelectorale este întrebarea dacă guvernanții au înțeles mesajul transmis de cetățeni la alegeri. Să vedem și ce mesaj transmit guvernanții în replică: cartelul intermediarilor de contracte pentru consum de energie trebuie să aibă libertatea de a profita mai mult de nevoia existențială de energie a micului consumator; nu există cu adevărat condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase; părinții primesc ajutoare financiare prea mari pentru educația copiilor lor; profesorii muncesc prea puțin; pentru clasa conducătoare, bombele sunt mai importante decât pâinea.
Supraliberalizarea prețurilor la energie electrică și consumatorii „invulnerabili”.
Subiectul creșterii absurde a costului locuirii prin liberalizarea prețurilor energiei este unul dintre cele pe care politicienii români le ocolesc cu îndărătnicie. Pe de altă parte, oligarhii ce conduc statul se întrec în a satisface cartelul furnizorilor de electricitate, care se vaietă continuu că nu au libertatea de a profita exact cât doresc de nevoile existențiale ale consumatorului casnic. Potrivit lor, proprietarii companiilor de furnizare trebuie să aibă libertatea de a obține câștiguri speculative nelimitate, indiferent dacă asta duce la pierderi pentru sectoarele productive cele mai diverse, la creșterea generală a prețurilor și la scăderea competitivității întregii economii[2] – de grija pentru nivelul de trai al majorității cetățenilor nici nu poate fi vorba. De aceea, în prima fază a liberalizării prețului la energie electrică, puși in fața creșterilor de prețuri aberante, ei au intervenit nu prin reglementarea prețului în funcție de o serie de parametri obiectivi legați de nevoile de consum, ci printr-un sistem înșelător de compensare din fonduri publice a diferenței dintre prețul achitat de clientul final și prețul care i s-a impus prin contract de către furnizor – o falsă plafonare a prețului. Prețul de vânzare en gros al electricității a fost supus unei limitări, comercianții care vindeau peste un anumit preț, mai mult decât îndestulător (dovadă foamea de acțiuni de stat Hidroelectrica a jucătorilor la bursă), fiind obligați să vireze veniturile suplimentare într-un Fond de Tranziție Energetică. Conf. univ. dr. Virgil-Daniel Popescu, de la Partidul Național Liberal, s-a ocupat de acest aranjament.
Plafonarea fake a prețului grevează bugetul public, nu profitul companiilor respective. Dar nici asta nu a fost de-ajuns pentru a le potoli „setea de libertate”. Așa că sistemul de compensare este desființat de la 1 iulie 2025, moment în care micul consumator casnic este pedepsit cu prețuri de două ori mai mari. Pentru a păstra aparențele, guvernanții au scos din mâneca de costum de firmă a ministrului Sebastian Burduja asul milei față de cei mai săraci dintre săraci, cartea preferată a guvernanților neoliberali din toate timpurile. Stratagema a fost folosită cu mare talent de însăși Margaret Thatcher, care, fiind interpelată în 1987 despre contrastul dintre opulența bogătașilor englezi și faptul că mii de pensionari tremură în locuințele pe care nu-și permit să le încălzească, răspundea că ajutoarele de încălzire pentru condiții de vreme rea sunt la cel mai înalt nivel. Ideea de bază e să definești eufemistic drept „consumatori vulnerabili” pe cei mai săraci dintre cei ce ar trebui să fie protejați de speculanții de energie, astfel încât ceilalți, care au aceeași nevoie de protecție, să pară… invulnerabili. Vei arunca niște ajutoare de mizerie „consumatorilor vulnerabili”, iar pe ceilalți îi vei ignora. Astfel, familia oricărui consumator casnic ne-muritor de foame este pusă pe picior de egalitate cu familia Burduja, care se descurcă frumușel. Nu contează că spolierea majorității cetățenilor este nedreaptă și că ei nu au cum să determine prin comportamentul lor de consum prețul pe o piață de tip oligopolist. Cine nu este suficient de sărac pentru a se adresa milei demnitarilor să muncească mai mult, să investească pensia la bursă. Se poartă o discuție despre empatie, nu despre dreptatea socială.
În final, „modernizatorii” din România au convenit că, dintre persoanele singure, numai cele cu venituri de până la 383 de euro (pensia, de pildă) au dreptul să ceară statului 10 euro lunar, pentru o perioada de 9 luni, cu titlu de ajutor pentru factura de electricitate, și asta numai electronic, online. În condițiile în care valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent se ridica, în 2024, în cazul unui adult, la 783 de euro lunar. Irațional și indecent. Fericiții consumatori invulnerabili n-au decât să angajeze un jurist, un economist și un inginer, astfel încât să reușească să aleagă în cunoștință de cauză cea mai „bună” ofertă de pe comparatorul de contracte al Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei. Și un popă, care să se roage ca sistemul de migrare de la un furnizor la altul să funcționeze fluent, așa cum promite statul.
Nu cu mult timp în urmă, după o perioadă de reflecție de jumătate de an, Curtea Constituțională a României a reușit să motiveze fabuloasa Decizie nr. 640 din 7 noiembrie 2024, prin care declara neconstituțională taxarea profiturilor aberante ale firmelor din energie, obligând astfel statul să le restituie doritorilor sumele colectate, cu dobândă. S-au plâns la CCR proprietarii firmelor: Ground Investment Corp – S.R.L. din București, Elektra Green Power – S.R.L. din București, Elektra Wind Power – S.R.L. din București, Endless Energy Production – S.R.L. din București, Vatech Consulting – S.R.L. din București. Făcând trimitere la propria jurisprudență, CCR ne-a amintit cu această ocazie întreaga ei istorie de sabotare a interesului general în favoarea intereselor private. Argumentarea este o adevărată culegere de stereotipuri ideologizate, un fel de rezumat al pledoariilor pro-business ale celor mai influente firme de consultanță bucureștene. Ideea principală e simplă, dacă statul ia „prea mult” din profitul nejustificat în scopul de a-și finanța rolul de „stat social”, „anihilează” dreptul sfânt de proprietate al profitorilor, ceea ce este neconstituțional:
Citez: «30. În ceea ce privește caracterul adecvat al măsurii, Curtea apreciază că impunerea obligației de achitare a contribuției la Fondul de Tranziție Energetică este capabilă, în abstract, să îndeplinească scopul legitim urmărit. Curtea observă însă caracterul deosebit de oneros al acestei contribuții, al cărei cuantum este foarte ridicat, fiind fixat la întregul venit suplimentar obținut peste plafonul de 450 lei/MWh, iar ulterior de 400 lei/MWh, preț de referință stabilit ca atare prin lege. Cu alte cuvinte, întregul venit suplimentar obținut de producătorii de energie electrică pentru activitatea de producție/entitățile agregate care depășește nivelul menționat reprezintă contribuția la Fondul de Tranziție Energetică. Un asemenea cuantum constituie o ingerință a statului care depășește ceea ce este necesar pentru atingerea scopului legitim urmărit. Dacă instituirea unui preț de referință este acceptabilă, Curtea reține că venitul suplimentar obținut pe piețele de electricitate de producătorul de energie electrică/entitatea agregată din producția proprie și/sau transferată din portofoliul de producție în cel de furnizare nu poate forma obiectul unei măsuri echivalente confiscării, astfel că statul trebuie să stabilească un mecanism de reglare a pieței care să permită susținerea rolului său de stat social într-un mod în care să nu anihileze (sic!) dreptul de proprietate privată. Parlamentul avea obligația să adopte o reglementare prin care să se realizeze cu aceeași eficiență scopul legitim urmărit și care să nu impieteze într-o măsură atât de severă asupra veniturilor operatorilor economici antereferiți, ceea ce duce la concluzia că textele de lege criticate nu satisfac exigențele testului ingerinței minime asupra dreptului de proprietate (cu privire la testul ingerinței minime a se vedea Decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 9 octombrie 2020, paragraful 25). Ca atare, intervenția etatică trebuie să fie caracterizată de o gradualitate și de o corectă dozare a sarcinilor fiscale sau a măsurilor cu efect echivalent, neputându-se, în niciun caz, justifica o limitare a unui drept fundamental la cel mai ridicat nivel posibil.»
Iată o contribuție directă la deficitul bugetar pentru care ne tot mustră oamenii fără grija zilei de mâine care l-au generat. Guvernul încearcă să temporizeze plățile, dar, în final, cu concursul instanțelor de judecată, din bugetul public se vor scurge toate sumele colectate la Fondul de Tranziție Energetică, după cum arată pretențiile exprimate public de Federația Patronală a Energiei. La sumele colectate și restituite patronilor se vor adăuga dobânzi exorbitante și cheltuieli de judecată cu vârf și îndesat.
Un aspect interesat al situației ține de invocarea interesului superior al furnizorilor care sunt și producători de „energie verde”, încă un exemplu de utilizare necinstită a amenințării catastrofelor climatice, care discreditează munca onestă a activiștilor de mediu, folosind-o pentru a crește injustiția socială. Prin Decizia nr. 640 din 7 noiembrie 2024 CCR pretinde că ne apără de încălzirea globală, deoarece tranziția verde europeană este pusă în pericol de impozitarea profitului exagerat:
Citez: «38. Totodată, Curtea observă că, în condițiile în care autoare ale excepției sunt societăți producătoare de energie din surse regenerabile, prin transformarea energiei solare și a celei eoliene în energie electrică, o asemenea măsură are ca efect descurajarea producției de energie electrică „verde“, din surse regenerabile, al căror impact negativ asupra mediului este mult mai redus decât al celor convenționale, tradiționale, bazate pe combustibilii fosili, a căror utilizare generează o poluare ridicată. În acest fel, este pusă în pericol tranziția spre energia „verde“, care reprezintă un obiectiv crucial al Uniunii Europene, în ansamblul său. (…)»
Dreptul burghez românesc, extrem de ideologizat, este deosebit de favorabil intereselor private atunci când acestea intră în contradicție cu interesul general. Un exemplu antologic, similar cu cel citat mai sus, este felul în care firmele care au împânzit țara cu turbine eoliene au declanșat un război împotriva comunităților locale ale căror pământuri le folosesc, cerând înapoi cu dobândă de la stat toate impozitele pe clădiri pe care l-au plătit timp de câțiva ani pentru construcțiile respective. Acest război a fost câștigat cu ajutorul instanțelor de judecată bucureștene. Ele au anulat actele administrative de care depindea aplicarea legii, considerată sistematic „neclară” de patronate. Pentru că patronii și susținătorii intereselor lor din casele de avocatură și curțile de justiție pretindeau că nu este limpede dacă turnurile eolienelor sunt clădiri în sens fiscal, așadar dacă necesită achitarea impozitului pe clădiri, Comisia Fiscală Centrală a emis, în 2014, o decizie care afirma negru pe alb că „turnul de susţinere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor aşa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare”. Ea a fost anulată ulterior la Curtea de Apel din București și statul a rămas bun de plată.
Textul hotărârii de anulare este interesant în sine, ca exemplificare a suprarealismului-birocratic, mai ales prin elucubrațiile interminabile despre cum construcția gigantică a turbinei eoliene nu este o clădire, deoarece nu are acoperiș (partea de sus fiind un aparat demontabil), nu are pereți (turnul fiind de formă cilindrică) și nu are nicio încăpere în care să poată fi adăpostit ceva vreodată (ceea ce este pur și simplu fals)[3]. Pe baza unor asemenea reflecții de filozofie fiscal-arhitecturală, instanța a considerat că ar fi corect ca statul să restituie patronilor (cu o dobândă profitabilă, desigur) sumele plătite de aceștia și folosite deja în întreaga țară pentru micile proiecte de dezvoltare locală ale primăriilor (drumuri, apă, școli etc). Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat obligația acestor plăți către patroni în 2021. „Statul de drept” înflorește.
Creșterea costului locuirii prin expunerea la prețuri de speculă a consumatorilor casnici, captivi într-o piață fake a energiei, este parte a politicilor de austeritate care finanțează ralierea statului român la planul de înarmare al Uniunii Europene. Ea se adaugă speculei cu spațiul locativ, redus la valoarea lui de schimb și folosit, prin pârghii financiare susținute de stat, ca parte a unui vast sistem de exploatare a muncii, ca și cum a avea un adăpost nu ar fi o necesitate primară a vieții umane. De aceea, statul capitalist refuză în mod sistematic să construiască locuințe sociale pe care să le închirieze cetățenilor. Chiar și pentru angajații din propriul sistem represiv care solicită locuințe de serviciu (militari, polițiști, magistrați), statul român preferă să consume fondurile bugetare prin plata de chirii, uneori vădit prea mari, proprietarilor privați, crescând astfel costul locuirii pentru toți cetățenii. Anunțata creștere a impozitului pe proprietate prin includerea în baza impozabilă a „valorii de piață” a locuințelor va avea același caracter. Va ignora deliberat valoarea de întrebuințare a locuinței. Astfel, modestul apartament situat central al unui lucrător, deși este folosit pentru nevoile proprii de locuire, va atrage un impozit mai ridicat decât casele de vacanță luxoase ridicate te-miri-unde de vreun profitor al tranziției cu idei liberale avansate și portofelul gras. „Reforma” va duce la creșterea costurilor de locuire pentru micii proprietari, moștenitori ai imobilelor comuniste. Muncitorii care au mai rezistat în zonele „dezvoltate” ale marilor orașe vor fi nevoiți să vândă și să se mute către cartierele marginalizate sau spațiul rural. Chiriile vor fi și mai mari, complexul bancar-imobiliar va fi și mai agresiv.
Cea mai firească modalitate de a combate acest sistem profund necinstit și anti-uman ar fi ca toți cetățenii ce resimt nedreptatea speculei cu spațiu locativ să oblige statul să pună la dispoziție pentru închiriere, în condiții nespeculative, un număr de locuințe sociale reprezentând măcar 30% din stocul actual de locuințe. După cum au explicat militanții mișcării Căși sociale ACUM! în broșura campaniei Locuințe publice pentru lucrători!,faptul că cineva are în proprietate privată o locuință nu garantează că are condiții de locuit decente și că duce o viață bună – muncești până mori ca să plătești rate la bancă numai ca să ai un acoperiș deasupra capului, pentru că dacă nu ai locuință nu ți se permite să muncești până mori. În același fel, dacă veniturile pe membru de familie sunt mai mari de 1780 lei (350 euro) într-o gospodărie, asta nu înseamnă că oamenii din acea gospodărie sunt prea bogați ca să aibă nevoie de protecția statului împotriva abuzului speculanților de energie, cum pretinde guvernul.
Sporurile salariale în sectorul public
Oamenii cei mai odihniți și bine hrăniți pe cheltuiala publică au decretat că nu există condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase. Mai întâi, au făcut-o stabilind că angajați din instituții cu salarii mari și mult timp liber, precum Consiliul Concurenței, au nevoie de sporul de condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase. Apoi, au făcut-o nerecunoscându-le unora dintre lucrători condițiile de muncă. În fine, au făcut-o reducând acel spor angajaților care chiar lucrează în condiții grele, vătămătoare sau periculoase. Faptul că cineva care chiar lucrează în mediu toxic primește o compensație bănească lunară de maxim 300 lei (60 euro), la fel cu funcționarii din Consiliul Concurenței, este mai injust decât dacă acest spor nu ar fi existat deloc.
Până una alta, Ordonanța de urgență nr. 36 din 30 iunie 2025 pentru stabilirea unor măsuri privind personalul plătit din fonduri publice, modifică toate anexele Legii cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu o singură excepție, Anexa nr. IX, referitoare la funcțiile de „demnitate” publică. Ea a generat proteste spontane printre angajații statului, cu excepția celor din instituțiile militarizate (polițiști, magistrați, militari). Până și funcționarii unei instituții politice atât de irelevante precum Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității s-au revoltat spontan.
Protestul funcționarilor din Agenția Națională de Administrare Fiscală a atras cea mai mică doză de simpatie. Nimeni nu-i iubește pe inspectorii fiscali. Totuși, pedepsirea lor demonstrativă, prin diminuarea veniturilor salariale, este inutilă. Chiar și atunci când funcționarii ANAF își fac treaba, o fac degeaba. S-a putut vedea mai sus cât de mare este efortul cerebral pe care curțile de justiție îl depun pentru a diminua sumele colectate la bugetele publice. Am arătat într-un articol precedent cât de mari sunt eforturile politicienilor de a face același lucru prin diverse reglementări pro-evaziune („optimizare”), excepții, scutiri de taxe și repetate amnistii fiscale. Lipsa de eficacitate a instituțiilor fiscale este înscrisă în însăși structura de comandă a statului capitalist, care pune interesele private deasupra interesului general – cu precizarea că ține de specificul local faptul că statul român are o permeabilitate atât de mare încât politica lui fiscală poate fi manevrată după bunul plac până și de cei mai neînsemnați agenți din mediul de afaceri.
Din cauza represiunii antisindicale, protestele spontane îi expun pe lucrători pericolului. Să ne amintim anchetarea sindicaliștilor de la metrou de către Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la cererea politicianului extremist liberal Cătălin Drulă, în 2021. La rândul lui, primarul Nicușor Dan a decis să hărțuiască, târându-i prin tribunale, față de care politicianul a dezvoltat un fetiș, pe cei 1338 de angajați care au întrerupt lucrul în timpul grevei din 2022 de la Societatea de Transport Bucuresti. De curând, Sindicatul Liber din Societatea de Transport București SA a acuzat conducerea STB că influențează procesele împotriva angajaților respectivi la Tribunalul Municipiului București prin înțelegeri informale cu conducerea acestuia. Da, hărțuirea lor continuă și astăzi, în 2025. Fără îndoială, prezența USR în guvern, lipsa de scrupule a ministrului de interne liberal, Cătălin Predoiu, și tutela îndărătnică a președintelui Nicușor Dan vor face ca zbaterea sindicaliștilor pentru apărarea drepturilor lucrătorilor să fie deosebit de anevoioasă.
Presa guvernamentală este cuprinsă de indignare la comandă față de nivelul salariilor directorilor de la întreprinderile de stat. Sunt detestați, pe bună dreptate, acei manageri/demnitari care se mută dintr-o funcție de conducere bine plătită în alta, dintr-o instituție în alta, ca și cum ar fi cei mai talentați oameni de pe planetă. Comunicatorii din presa care înoată în apele tulburi ale propagandei capitaliste rumegă fericiți frazeologia seacă despre „evaluare” și „indicatori de performanță”, dar sunt surprinși de rezultate. Directorul de la STB a fost una dintre țintele criticii lor. STB a răspuns că statul are „guvernanță corporativă” – adică acel sistem transparent de „evaluare”, prin care boss-ul privat să poată veni să fie boss la stat fără să-i fie rușine că ar câștiga prea puțin. Directorul CFR Călători a dat un răspuns arogant și impertinent la întrebările jurnaliștilor cu privire la veniturile lui salariale, acuzând populismul și invocând nevoia de performanță, ceea ce ar trebui să-i pună pe gânduri. Cazul directorului CFR Călători o arată foarte clar: indicatorii de performanță folosesc la scăderea calității serviciilor publice în scopul îmbogățirii managerilor acestora. Directorul CFR a făcut tot ce era posibil pentru ca CFR Călători să obțină profit contabil, chiar dacă asta a însemnat falimentarea companiei publice. În principal a mărit termenele de reparații ale locomotivelor (așa a amânat niște cheltuieli) și a desființat sute de curse, astfel încât să diminueze plata de ore suplimentare către personal. După ce cânți ode „guvernanței corporative” și „indicatorilor de performanță”, de ce te miri că directorii distrug serviciile publice și își umflă buzunarele? Nu asta fac managerii din sectorul privat? Nu pun ei întotdeauna câștigul boss-ului mai presus de nevoile angajaților și clienților? Evident că guvernul nu vrea să tulbure „guvernanța corporativă”[4].
Bursele elevilor
Familiile cu copii de vârstă școlară sunt ajutate prea mult de stat? Multora li s-a părut inexplicabilă emfaza cu care guvernul s-a năpustit să reducă tocmai bursele elevilor înainte de orice altă măsură majoră de austeritate. Este irațional și indecent. Cine urmărește mesajele ministrului Daniel-Ovidiu David își dă seama despre ce este vorba. El însuși un împătimit al indicatorilor de performanță, cei puși în slujba pieței fake de publicații științifice, ministrul educației are declarațiile de avere prea pline ca să gândească precum majoritatea cetățenilor. Dar, mai întâi de toate, el iese în evidență prin faptul că duce până la ridicol devotamentul față de orice percepe drept o sursă sigură de putere personală și bani[5].
De ce au început cu bursele elevilor? Probabil că premierul a organizat la Guvern un concurs de subordonare și zel bombastic, iar Daniel David l-a câștigat. Cum altfel s-ar putea explica o astfel de introducere la comunicatul de presă prin care ministrul „expert/tehnocrat susținut de PNL” anunța că bursele elevilor trebuie tăiate și că normele profesorilor vor fi mărite forțat „cu maximum 2 ore”?
Citez: «La fel ca în primul mandat, încep al doilea mandat ca expert/tehnocrat susținut de PNL. Nu credeam că poate fi o situație mai complicată decât cea din primul mandat, mai ales că aspectul de instabilitate politică a fost soluționat. Așadar, eram optimist, în timp ce lucram la Programul de Guvernare pentru educație-cercetare (2025 – 2028). Optimismul s-a transformat acum într-un realism îngrijorat, când am văzut deciziile economico-financiare asupra educației-cercetării. Da, țara este în criză, iar dacă nu facem ceea ce este corect, atunci ne vom bloca.
Pun acest al doilea mandat sub două angajamente, și anume „Per Aspera Ad Astra” și „Sapere Aude”, probabil bine sintetizate de formula kantiană „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”! Altfel spus, da, dacă îndrăznim să credem în ceea ce facem cu raționalitate și morală, prin asperitățile crizei de acum, vom ajunge la binele pe care ni-l dorim.»
Care este legea morală din domnul ministru putem bănui din strădania cu care încearcă să ne convingă că nu este corect ca toți primii 30% dintre elevii din fiecare clasă să primească bursă de merit, deoarece nu pot avea vreun merit elevii cu medii modeste. Bursele ar reprezenta chiar un pericol moral: „Le-am stricat mintea elevilor în 2-3 ani și acum consideră că nu pot merge la școală dacă nu primesc bani”. Nu am auzit ca vreun elev să aibă asemenea concepții, dar cine a observat devalorizarea socială a școlii de către adoratorii omului nou capitalist știe prea bine că este un merit chiar și să fii prezent în școală ani de zile, în ciuda faptului că sistemul de învățământ nu îți deschide drumul către succes social. Reformatorii neoliberali i-au aruncat pe profesori pe cele mai joase trepte ale ierarhiei sociale și au pus pe un piedestal „nevoile angajatorilor” celor mai meschini. Pentru prea mulți elevi, a începe să muncească ca să facă bani este cea mai logică decizie la care sunt îndemnați de societatea românească. În 2015, 19% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani din România terminaseră cel mult clasa a 8-a. Faptul că părăsirea timpurie a școlii reprezenta o problemă și în 2023 arată limpede că, în România, a fi printre primii 30% din clasă este un merit cât se poate de real.
Ministrului îi este ușor să-și monteze sofismele despre bursele de 400 de lei pe reflexele ideologice ale clasei de mijloc, care echivalează meritul cu rezultatele unui număr mic de copii, în care părinții pompează bani grei pentru meditații. Dar cum ar explica de ce elevii de etnie română din Ucraina nu ar mai trebui să primească bursa de 400 de euro?
Normele profesorilor
Nu numai elita clujeană produce reformatori liberali preocupați de eficiență și performanță. Presa locală ieșeană a surprins o dezbatere în Consiliul Local din comuna Rediu – localitate-dormitor din preajma municipiului Iași, plină de investiții imobiliare, dar fără trotuare. Primarul Cristi Condrea, om de afaceri din Partidul Național Liberal, a comunicat următoarele: „Sincer eu îs un pic acuma dezamăgit de școală și chiar vreau întâi să avem un pic de rezultate și după aceea să le dăm beneficii. Că nu știu, cred că trebuie să începem cu alte măsuri: să începem să scoatem microbuzul, să scoatem detergentul, să scoatem și hârtia igienică. Eu nu sunt cu remuneratul la prostie.” La observația de bun simț a unei consiliere, cum că nu poartă copiii nicio vină pentru managementul școlii, liberalul a replicat: „Și de la cancelarie scoatem hârtia igienică. Majoritatea lucrăm și în privat și vedeţi că dacă ceva nu este eficient nu este eficient, nu mai alimentezi, nu mai dai banii că, băi, băgăm în sac fără fund, fără nici un rezultat.” Având afaceri în domeniul hotelier și al alimentației publice, putem presupune că primarul Condrea nu a aplicat aceleași metode de management neigienice acolo unde „lucrează și în privat”[6]. Chiar dacă ar fi fost o glumă proastă, spusele patronului arată cum elevii devin primii ținta acestui furor austeritatis burghez, urmați de profesori.
Tehnocratul PNL care conduce ministerul de resort susține că profesorii muncesc prea puțin, că normele de muncă sunt prea mici. În realitate, în întreaga economie românească, toate normele de muncă, acolo unde sunt definite, sunt prea mari. Atât la stat, cât și la privat, în orice post din afara structurilor de conducere, timpul de muncă și intensitatea muncii sunt mai mari decât ar fi normal. Normele nu au mai fost revizuite după metodologii obiective legate de volumul suportabil de muncă, după principiul garantării condițiilor sănătoase de muncă, din vremuri imemoriale. Sunt stabilite din ochi, după ureche, cu sarcini cât mai numeroase, într-un timp mai scurt decât ar trebui, plus muncă peste program necuantificată. Așa că psihologul Daniel David nu este obligat să ia în calcul vreun indicator obiectiv despre cât poate munci un profesor continuu la clasă în condiții de calitate optime și fără să-și pună sănătatea în pericol. Trebuie doar să miște niște cifre în niște tabele. Și, mișcându-le, dă peste cap întreaga organizare a ocupării cu personal în sistemul școlar. Realitatea este întotdeauna mai complicată decât tabelele birocraților guvernamentali.
Nu îmbunătățirea educației este obiectivul, ci devalorizarea și mai grosolană a muncii profesorilor. Important este ca, din întregul timpului de suprasolicitare prin muncă de care este nevoie ca să funcționeze sistemul școlar, partea acoperită de salariul de bază să fie mărită, astfel încât profesorilor să li se socotească mai puține ore de muncă suplimentare la plată. Totuși, lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că acoperirea cu personal a nevoii de profesori din școli este un adevărat puzzle. Așa că acele 2 ore de predare în plus echivalează cu o concediere mascată a suplinitorilor și cu o falsificare a concursului de titularizare. Ministrul creează haos. Anunță că va comasa clase, școli, și va crește numărul de elevi în clase. Mai mult, pretinde că munca suplimentară a profesorilor este plătită prea scump. Nu are nicio relevanță faptul că pierde și directocrația de partid din școli, în mare parte formată din „experți susținuți de PNL”, câteva ore din scutirea exagerată de muncă pe bază de funcție de conducere. Puțin contează și că vor fi mai puțini directori, dacă asta înseamnă că peste tot vor fi clase mai înghesuite, cu profesori mai obosiți și mai prost plătiți.
Toate aceste măsuri iraționale și indecente confirmă că ideologia elitei guvernamentale – care în fața oricărei probleme sociale repetă papagalicește o singură soluție de fațadă, „educația” – își arată repede lipsa de substanță când interesele materiale de clasă o cer. Nu, educația nu este soluția tuturor problemelor sociale, după cum nu lipsa de educație este sursa nedreptăților din societate. Asta e o mare minciună pe care profesorii ar trebui să înceteze s-o mai creadă. Ea este folosită pentru a sublinia distincția dintre minoritatea care are și majoritatea care nu are. Dar este sigur că sabotarea repetată a educației publice creează probleme enorme de sustenabilitate economică pentru orice regim politic.
Tunul din sufragerie
Ministrul educației și cercetării a afirmat că educația are o contribuție mare la deficitul bugetar și că deciziile lui vor aduce o scădere de maxim 3 miliarde de lei a cheltuielilor statului, cam cât costă numai bateria de rachete din sistemul de apărare antiaeriană Patriot donat de România Ucrainei anul trecut. La 25 iunie, la două zile după ce Daniel David își anunța planul de demolare pentru cel de-al doilea mandat ministerial, președintele Nicușor Dan aproba sfios ordinul lui Donald Trump către liderii statelor europene din NATO, anume creșterea bugetelor militare până la 5% din PIB, procentul pe care România nu l-a atins niciodată în domeniul educației. Ideea de a scădea cheltuielile pentru educație ca un mijloc în vederea adoptării de obiective militare fără precedent poartă următorul mesaj: pentru clasa conducătoare, înarmarea este mai importantă decât educația și, în general, bombele sunt mai importante decât pâinea. Actualii elevi, viitorii soldați care vor apăra cu prețul vieții casele de vacanță ale ministrului educației, trebuie să se învețe cu greul. Și, la urma urmei, dacă războiul pentru care statul îi pregătește se soldează cu decimarea unor generații întregi, la ce bun să investești în educația lor? Ar fi o cheltuială ineficientă.
În negocierile pe problema deficitului bugetar al României, potrivit premierului Marcel Ciolacu, Comisia Europeană estima că, în 2023, România ar fi cheltuit echivalentul a 1,5% din PIB cu războiul din Ucraina. Ciolacu supralicita volum cheltuielilor de acest tip la 3,5% din PIB, adăugând și cheltuielile destinate Republicii Moldova și alocările bugetare suplimentare pentru apărare cerute de Donald Trump. Preotul Marcel Boloș, ministru de finanțe fără har, dar prudent în declarații, s-a limitat la maxim 1% din PIB.
În momentul prezentării măsurilor de austeritate, premierul Bolojan a evitat cu obstinație să facă publice estimări asemănătoare, deși a primit o întrebare directă în acest sens. Iată dialogul:
«Reporter: Bună ziua! Andrei Șerban, Radio România Actualități. Domnule premier, în contextul acestor măsuri fiscale, ajutorul pe care România îl acordă Republicii Moldova și Ucrainei va rămâne la aceeași valoare? Și dacă ne puteți spune în procente din PIB, cât este acest ajutor?
Ilie Bolojan: Angajamentele țării noastre, care sunt pe componenta de apărare națională, vor rămâne cele pe care ni le-am asumat. Să nu uităm că în România, aproape cu toate țările europene, la summit-ul NATO, care a avut loc în perioada pe care am parcurs-o zilele trecute, și-a asumat răspunderea unei creșteri a bugetului de apărare de până la 5 % până în 2035. Și inevitabil în următorii ani va trebui să ne creștem bugetele de apărare și să încercăm ca cel puțin 1,5 % din PIB să fie dus către niște proiecte care sunt conexe apărării, cum ar fi infrastructura logistică mare, terminale, accese în porturi sau autostrăzi.
Reporter: Dar procentul acela pentru ajutor, știu că e de 3% din PIB, el rămâne aceleași?
Ilie Bolojan: Proiectele pe care le avem pe domeniul apărării, tot ce derivă din asta, vom încerca să le respectăm pentru că ține de angajamentele și de credibilitatea țării noastre.»
Printre vaietele despre creșterea taxelor și austeritate, chestiunea înarmării și a participării financiare a României la războiul dintre Federația Rusă și NATO își face loc arareori, și nu la cei ce se vaietă cel mai tare. Frica de aparatul represiv al statului este un sentiment cât se poate de firesc în condițiile date. Proverbialul elefant din încăpere a fost înlocuit de un tun. Economiștii discută despre diverse aspecte ale situației, dar se fac că nu văd ditamai tunul din sufragerie. Toată lumea îl vede. Și tăcerea aceasta apăsătoare, vinovată, nu face ca statul să devină mai puternic. Numai o discuție deschisă despre ce anume apărăm (și cu ce preț) ar putea duce la crearea unei republici legitime, capabilă să supraviețuiască războaielor din viitor. O discuție de care actuala clasă conducătoare se teme.
[1] Printre aceștia se numără și afaceristul Dragoș Anastasiu, promovat de la administrația prezidențială în guvern la puțin timp după secretizarea declarațiilor de avere și interese.
[2] Înainte de supraliberalizarea prețurilor companiile în cauză nu se îndestulau cu profit? Ofereau servicii pro bono? De unde dorința aceasta mistuitoare de a crește nelimitat profitul anumitor companii?
[3] Problema pe scurt: în vederea achitării impozitului pe clădiri, legea prevedea că o clădire se identifică printr-o serie de caracteristici fizice simple, precum prezența acoperișului și a pereților, dar eminenții doctrinari ai dreptului din curțile de justiție bucureștene n-au putut fi convinși că pereții circulari ai turnului turbinei eoliene sunt tot pereți sau că un acoperiș demontabil în care se găsește o instalație este tot acoperiș. Potrivit creierelor de mare capacitate ale jurisconsulților capitaliști, nu este suficient ca o clădire să fie acoperită pentru ca partea ce o acoperă să fie un acoperiș, deoarece, conform unor străvechi normative tehnice pentru constructori, „acoperișul unei clădiri este realizat din următoarele materiale: panouri metalice sau nemetalice, panouri prefabricate – termoizolante, țigle și olane, materiale locale tradiționale – manufacturate, elemente de viraj etc. Or, nacela care constituie partea superioară a construcției metalice nu are rolul unui acoperiș, fiind un agregat energetic”. Vedeți? Partea care acoperă construcția din beton și oțel căreia omul de rând îi spune „turbină eoliană” este o „nacelă”, nu un „acoperiș”. Deci construcția nu este o clădire și nu trebuie ca patronul să plătească impozit pe clădiri. Arată ca o clădire, cu o ușă prin care mai intră câte un electrician din când în când, dar nu e o clădire. Casa din chirpici de alături este o clădire, pe aceea să o impozitați. Dacă e să intrăm în acest joc de cuvinte absurd, nici automobilul nu este un mijloc de transport, dacă te uiți bine la el, ci un „agregat energetic” pe patru roți, cu funcție de adăpost temporar…
[4] Există și o altă cale de a trata problema costurilor guvernanței corporative. Ea a fost exemplificată, comic-eroic, de avocatul Flavius Cladoveanu, director al unui institut de cercetări în transporturi cu scop lucrativ al cărui principal acționar este Ministerul Educației și Cercetării. El și-ar fi diminuat singur salariul lunar de la 53910 lei la 14000 lei. Gestul directorului a fost interpretat de reprezentanții guvernului drept un exemplu de comportament virtuos specific guvernanței corporative, nu drept o dovadă a solidarității cercetătorilor cu elevii deposedați de micile lor burse, respectivul nefiind realmente un cercetător. Iată, directorii de lux nu numai că nu protestează împotriva restricțiilor bugetare, dar își taie singuri salariile pentru a ne salva de pericol.
[5] De exemplu, la un moment dat, când jurnaliștii i-au spus că Serviciul Român de Informații desfășoară o campanie de recrutare printre studenții Universității din București, rectorul de la Cluj nu a dat un răspuns neutru, cum ar fi fost tentat să facă un manager ca oricare altul, ci a început să laude pe directorul SRI, liberalul Eduard Helvig: „Într-o societate democratică, serviciile trebuie văzute ca instituții democratice, ele au funcția să ne protejeze și avem de lucrat împreună să protejăm democrația. Eu cred că e un semn foarte bun și mă bucur că semnul ăsta îl dă directorul actual al SRI-ului, care e absolvent al UBB-ului și eu cred că știe ce face”. În faimoasa lucrare „Psihologia poporului român”, promovată intens prin rețeaua selectă a profesorilor metodiști, David se străduiește să îmbine preocuparea pentru soarta etniei române, care te face popular printre academicienii clujeni, cu băgarea în seamă euroatlantică, pe placul establishment-ului militar bucureștean, și face o „analiză SWAT (sic!) asupra psihologiei românilor” (p. 348), cu diagnosticul că „românii sunt perfect integrabili în lumea modernă (de exemplu, în UE/NATO)” (p. 322). În fine, la 21 iunie 2025, ministrul educației și cercetării valida elitismul obscurantist bucureștean prin participarea la festivitatea în care o oarecare Mare Lojă Națională a României i-a oferit ministrului de interne, Cătălin Predoiu, un premiu de 10000 de euro pentru … diplomație și politologie.
[6] Iată încă o dovadă că așa-numitul Nou Management Public este o idee proastă. Să se aplice la stat metodele de conducere de la privat? Mai bine nu.
Sursă foto